Am ajuns la concluzia că îmi place Mexic pentru că nu e nimic mai bine pentru mine decât un Montmartre plin cu mexicani. Îmi place Mexicul pentru că îmi plac mexicanii; de fiecare dată când am venit aici m-am simţit ca un politician în vizită în bazinul lui electoral, ca Obama în Maryland sau ca Iliescu la Vaslui.
de Radu Ghelmez
Când faci cunoştinţă cu mexicanii şi, de obicei, suntem eu versus opt, zece, eşti pus într-un soi de zonă de carantină, se uită la tine cum se uită gâştele la un răţoi: anatidae, anatidae, dar ceva nu se leagă. Faptul că vin din România e cumva neutru, nu au nici o referinţă despre români, iar eu găsesc de cuviinţă în general să mă explic printr-un “România, din Europa”, urmat invariabil de un “Aaah” general. Sigur, pe alocuri mai găseşti în aeroport, loc cosmopolit, câte o perchiziţionatoare de bagaje care te întreabă dacă ai usturoi în rucsac sau câte un suporter barcelonez eşuat peste ocean care cade în visare cu gura până la urechi şi te întreabă dacă mai trăiesc Hagi şi Gică Popescu.
Dacă eşti însă genul care ştie să zâmbească în timp ce vorbeşte şi care râde mai tot timpul în primul rând de el, apoi de viaţă şi de americani şi nu în ultimul rând de persoanele de faţă în mod aleator şi nonexclusiv, oamenii se deschid imediat şi te adoptă. După ce se lămuresc că eşti un gringo altfel, mai pe gustul lor, care mănâncă maciza cu habanero râzând cu lacrimi de durere şi repetă ca un papagal orice cuvânt mexican ce i se pare că sună mai interesant, îţi oferă afabilitatea şi căldura pe care şi-o arăta doar între ei. E interesant că îi găsesc nu ospitalieri ca românii, care încearcă să impresioneze mereu străinii cu ce au mai bun prin casă, ci cumva diametral opuşi, extrem de prietenoşi o dată ce s-au lămurit că eşti un mexican care nu vorbeşte limba. De altfel, mi-au spus în mai multe rânduri oameni care nu se cunosc între ei: Radu, you are mexican as long as you keep your mouth shut. Evident, le-am răspuns de fiecare dată că aşa ceva este imposibil, va trebui să mă naturalizeze aşa, vorbind în continuu..
Oricum, ce se întâmplă când se întâlnesc nişte mexicani este spectaculos. Se pupă, se bat pe spate, îşi strâng mâna cu întorsături din încheietură ca în clasa a şaptea, apoi mai bagă o rundă de bătături pe spate, se întreabă unu pe altul comestas până când îmi vine mie să răspund, că nu mai suport repetiţia stearpă de studiu. La început am fost şocat, apoi caustic, i-am întrebat de ce se poartă ca neamurile care au emigrat acum zece ani şi se întâlnesc la nuntă la ăla micu’, după aia am intrat în horă stingher şi stângaci, niciodată sigur de ce se presupune să fac imediat după ce dau mâna în timp ce mă pup pe obraz cu cineva, pentru că acuma să fiu entuziast. Mă dau cu o tonă de DKNY dimineaţa când plec de acasă şi petrec toată ziua ciocnind piept în piept ca ouăle de paşti cu cine îmi iese în cale. Zic comestas ca nimeni altul, după o rundă de şase, şapte ture cu ospătarul din restaurantul hotelului, îl las să mă flateze căscând nişte ochi cât cebolele când întreb în engleză unde e veceul.
După câte mi-am dat eu seama, mexicanii sunt un amestec savuros de “on ira tous au paradis” latin cu nuanţe puternice de “lasă-mă că o să te las şi eu imediat”, peste care s-a grefat un soi de politeţe şi modestie tipic americană. Îmi povesteşte un Carlos (e plin de Carloşi în Mexic, când te întâlneşti cu cineva necunoscut pe stradă poţi fără grijă să îi zici direct Carlos, în cel mai rău caz îţi răspunde că frate-su e acasă), îmi povesteşte un Carlos deci că taquerias de la colţul străzii, tarabele pe roţi unde patru, cinci inşi manufacturează în foc continuu bombe gastrice ce trebuie vândute imediat că altfel topesc metalul coşmeliei şi cad prin asfalt, sol şi ce o mai fi până în China, taquerias, deci, reprezintă un egalizator social incredibil. Vezi la coadă la otravă oameni care s-au spălat ultima oară pe vremea când Reagan făcea caterincă de ruşi, intercalaţi cu nişte impecabili în costume de finanţa mondială. E frecvent pentru milionarii mexicani să îşi oprească limuzinele în faţa unei trotinete şi să se aşeze la coadă pentru un “al pastor”. De altfel, mi s-a explicat că există la nivelul societăţii o toleranţă foarte redusă faţă de opulenţa afişată. Am fost la masă în Monterrey, cel mai bogat oraş al Mexicului, şi acolo am dat peste gigibecali local, un patron de echipa de fotbal de liga întâi care a adus Nike ca sponsor al federaţiei mexicane de fotbal şi care venise relaxat conducându-şi maşina personală, un seria 5. Sigur că jumătate din terasa era ocupată de gărzi de corp care mâncau în scârbă al şaptelea prânz al zilei, dar ideea că seria 7 i s-a părut prea mult unui astfel de ins este în sine ceva ce dă de gândit. Există şi excepţii, când patronul unei companii cu care lucram ne-a invitat la masă, a trimis maşina lui personală după noi. Colegul meu, care ştia cum stau lucrurile, m-a avertizat râzând să nu îmi prind degetele în portieră. Ei bine, portiera din spate era mai grea decât jumătate din maşina mea şi cam tot atât de lată, iar când am ciocănit în geamul blindat m-am simţit ca şi cum aş bocăni în perete să enervez vecinul, dar se spune că tipul respectiv a avut o dramă în familie acum zece ani despre care nimeni nu ştie absolut nimic. Oricum, alt milionar de bun simţ cu mânecile suflecate până la cot, am pescuit împreună cu degetele după creveţii ce ne cădeau de pe tostadas în bolul de salsa (ce definiţie am şi eu pentru bun simţ).
Partea cealaltă, cu hărnicia, am abordat-o cumva şi mai înainte, dar poate că un exemplu concret serveşte de lămurire finală. Eu am fost chemat aci de la distanţă, din Europa mai exact, ca să îi ajut pe nişte oameni să explice clientului că lucrurile pot fi şi simple şi că nu doar ce e complicat e bun. Şi când veni vorba să mergem să discutăm cu clientul respectiv, alaltăieri carevasăzică, stabilim anterior că la ora nouă trebuie să fim acolo, prin urmare plănuim să ne întâlnim la ora nouă în altă parte, adică la birou, să luăm un taxi. N-am comentat nimic, că nu era cazul să fac eu pe viteazul care se scoală cu noaptea în cap. Aşadar, ne întâlnim la nouă, ceea ce înseamnă că pe la zece suntem toţi şi ne urcăm într-un taxi să ne hurducăim până la client. Ajungem la zece jumate, tocmai bine să servim o cafea la Starbucks-ul de la parter şi urcăm să începem munca. La unşpe ne-am lămurit în ce sală ne aşezăm după mai multe iteraţii, la doişpe fără un sfert, după 45 de minute de muncă din greu, clientul ne zice că îi pare rău, dar de la doişpe are o altă întâlnire planificată de mai multe luni. Ce să facem, ne mutăm în altă sală, unde ne verificăm conturile de Facebook, Twitter, Gmail şi ce om mai avea fiecare până se face unu jumate şi ni se face foame. Numai bine plecăm la masă, că oricum începuse Barcelona cu Real. Cam pe când trăgeam de o cafea post apocaliptică, sunt asigurat că nu e grabă, că şi clientul a terminat şedinţa şi a plecat să mănânce, ca doar e fiinţă umană, mexicană, nu altceva. Ne întoarcem în birou la patru şi ne pregătim să reluăm discuţiile fierbinţi, care încep la cinci jumate şi se termină pe la şapte jumate, că deja se înnoptează şi astă seară joacă Santos cu Cruzazul.
Sigur, nu pot să mă plâng, aşa muncă să tot fac, dar un dram de nedumerire tot îmi rămâne în cap, că doar am zburat două zile Bucureşti Amsterdam Houston Mexico City, ca să stabilesc nişte chestii cu oamenii ăştia şi, când colo, iată că nu e cine ştie ce grabă. Pe drumul spre casă, project managerul îmi zice că e foarte încântat, că a vorbit cu Carlos, şeful echipei de la client, care i-a zis că e foarte mulţumit de ce s-a întâmplat azi şi că în sfârşit are senzaţia că lucrurile se mişcă în direcţia bună. Ştiţi cum e, statisfactia lucrului bine făcut, motiv serios să bem o bere.
E cinstit totuşi să zic că acest Carlos de la client nu este un Carlos oarecare, este acel Carlos cu care am petrecut o sâmbătă întreagă în prima mea vizită în Mexico şi cu care m-am cocoţat pe piramidele din Teotihuacan despre care mi-a povestit pe drum tot ceea ce se poate povesti. M-a întâmpinat râzând şi am petrecut prima jumătate de oră din prima repriză de muncă de 45 de minute bătându-ne pe spate, întrebându-ne hola, comestas şi promiţându-ne încă o dată ca o să ne trimitem pozele pe care le-am făcut unul celuilalt. Nu pot să nu mă laud şi să trec cu vederea că omul, fan Dan Brown declarat, mi-a arătat ca elev Petrache în ciclul gimnazial Ipad-ul lui, pe care strălucea Pendulul lui Foucault, citit 85 la sută. Nu ştiu alţii cum sunt, vorba poetului, dar eu când reuşesc să conving un fan Dan Brown să citească Pendulul lui Foucault simt că n-am trăit degeaba pe lumea asta. Şi îmi zice Carlos: uite Radu, ţi-am urmat sfatul şi am citit cartea asta, aproape am terminat-o, da’ e tare grea, e în engleză şi trebuie să fiu sincer cu tine şi să îţi mărturisesc că pe alocuri n-am înţeles nimic, dar mi se pare pare incredibil cum a putut cineva să scrie aşa ceva înainte de Wikipedia. Da, măi Carlos, e normal să fie grea, că e o carte despre cărţi, e o metacarte, nu e Dan Brown, este despre danbrowni.
Nu vă povestesc ce am făcut în a doua zi la client împreună cu partenerii mei, ca o să mă urâţi şi mă urâţi degeaba, pentru că de cele mai multe ori chiar muncesc de îmi rup creierii.
Radu Ghelmez: Consultant şi trainer, călătoreşte în lumea întreagă pentru a ajuta partenerii companiei islandeze pentru care lucrează să livreze mai repede şi mai ieftin proiectele de implementare de software în retail.
Citiţi şi:
Ţara pe care aş putea-o iubi dacă am fi mai mult împreună
Am venit în Mexic de undeva sau m-am născut aici?
Un comentariu
Pingback: tratament candida