Povestiri mexicane: Am venitîn Mexic de undeva sau m-am născut aici?

3

Îmi e, ca de obicei, foame, aşa că merg să mănânc ceva. Am chef să merg în Condesa, am auzit că e un Soho al Mexico City şi cum n-am fost încă în Soho, îmi zic de ce nu. E încă lumină orbitoare de tropice afară, dar se simte că începe să pălească în intensitate, se va însera în curând. Nu trebuie să îmi fac griji, Condesa e foarte aproape de colonia WTC unde sunt cazat, voi lua Metrobus-ul până acolo, iar la întoarcere voi comanda un taxi, aşa că o să fiu în siguranţă. E o chestie interesantă când îţi propui să mergi undeva în Mexico City, trebuie să afli nu doar dacă e sigur să fii singur de unde pleci şi unde ajungi, ci şi prin punctele intermediare. Mă rog, până la urmă e şi o chestie de obişnuinţă, iar eu m-am mai relaxat un pic faţă de  prima oară aici când am fost aici.

de Radu Ghelmez

Iau autobuzul deci, Marco a fost foarte amabil şi mi-a dat Bus Pass-ul lui, aşa că îi mai scad patru pesos din credit şi sunt în interiorul staţiei. Am grijă să nu mă urc pe uşa femeilor, aici femeile au un sector special al lor în partea din faţă a autobuzului, pe unde bărbaţii nu au voie să urce. Când e liber ca acum, nu prea contează şi lumea se amestecă, dar când e foarte aglomerat, dacă nu vor să fie pipăite la înghesuială, trebuie să se urce în zona în care bărbaţii nu au voie. Dacă nu fac asta, înseamnă că le place smotoceala, e un fel de consens respectat aproape cu sfinţenie, în definitiv, nu am vrea să se simtă prost vreo amatoare de manipulare că a urcat prin locul potrivit şi a rămas nemolestată.

Merg patru staţii, Nueva Leon, una cu un nume ce provine din Nahuatl şi pe care n-o pot pronunţa, apoi Campeche şi cobor la Sonora. Apropo de Nahuatl, ăsta e un soi de trunchi de limba aztecă, ce s-a combinat cu spaniola ca să formeze ceea ce se vorbeşte în Mexic astăzi. Dacă pot să prind orice cuvânt în spaniolă imediat, ei bine cu toponimele sau cuvintele ce vin din Nahuatl,  nici nu mă strădui măcar. În definitiv, numele limbii arată cam ce soi e. Câteva alte exemple: Chapultepec, Nezahualcoyotl, Tlalnepantla, Cuauhtemoc şi tot aşa. Mă rog, limba aglutinantă. Oricum, e de reţinut că chocolate provine din Nahuatl.

Cobor şi o iau pe străduţe, Condesa este un cartier care s-a construit pe pământurile a două contese (sic) şi unde prin prima parte a secolului XX au început să se relocheze starurile cinemaului mexican. Poate nu ştiaţi, eu nu ştiam cu siguranţă, dar cinemaul mexican a avut o perioadă de glorie şi aur în anii patruzeci, cincizeci. Apoi cartierul a căzut în paragină, peste vilele europenizate art noveau şi art deco s-a cam aşternut praful, până când a fost descoperit şi recucerit de hipsterii de acum douăzeci, treizeci de ani, care au profitat că era ieftin, verde şi superb şi au mutat aici epicentrul snobismului mexican. Azi e un amalgam de rezidenţe care mai de care mai fotogenice, răspândite pe nişte alei cu ficuşi şi palmieri imenşi pe mijloc. Se zice că e plin de puburi şi restaurante, ei bine, nu e centrul vechi din Bucureşti, nu e terasă lângă terasă, sunt risipite, trebuie să le cauţi, să le descoperi, să le încerci.

Ziceam mai devreme ca mexicanii iubesc mâncarea mexicană; ei bine, există o excepţie notabilă. Nu îmi dau seama dacă hipsterii nu au ajuns încă în etapa în care sunt la noi, aceea a asumării experienţelor locale, fie ele şi compuse din ţigani care cântă la scripcă şi vând bere de care nu a auzit nimeni, sau dacă au depăşit cu totul faza şi sunt în reflux de sentimente patriotarde, dar în cartier la ei nu calcă picior de chili, de orice fel ar fi el. Restaurantele sunt italian, italian, japonez, italian, vietnamez, italian, japonez, brazilian, argentinian, japonez, japonez, italian. Printre restaurante se strecoară creperii, vinho baruri portugheze, baruri de fructe, patiserii şi gelaterii.

Merg agale şi nu mă pot hotărî, mi-am promis că sar peste tacos şi tortilla în seara asta, aşa că asortimentul de localuri se potriveşte perfect cu planul, dar japonezii mănâncă puţin, după părerea mea, iar într-unul italian n-aş intra pentru că tocmai ieri glumeam cu Marco cum că nu m-aş duce în Italia la un restaurant mexican nici în ruptul capului, aşa nu văd de ce aş încerca un restaurant italian în Mexic. În fine, începe ploaia, o ploaie uşoară de vară care mă face să grăbesc pasul pe sub copertine, ferindu-mă din calea ospătarilor ce strâng mesele de pe trotuare. Recunosc un nume pe care l-am văzut pe Wikitravel, Café La Gloria, şi încerc din răsputeri să îmi amintesc ce dracului am citit despre el. O fată foarte frumoasă mă vede cum strâng din ochi şi din pumni şi faţa mi se contorsionează în chinurile anamnezei pe burta goală şi mă invită înăuntru. Nu pot refuza şi prima constatare este ca ospătăriţele sunt importate de pe undeva, pur şi simplu nu există mexicance atât de frumoase. Probabil că o să scriu la un moment dat ceva şi despre mexicance, dar nu acum pentru că nu vreau să îmi stric buna dispoziţie.

Ploaia se opreşte un pic, apoi porneşte din nou mai puternic, căldura ce se ridică din asfalt miroase a flori şi îmi aminteşte de nopţile de august de acasă, un chitarist mai vechi decât toate chitările din lume se materializează de undeva îmbrăcat într-un impecabil costum negru, pe care probabil îl păstrează de pe vremea când era bancher evreu în Germania nazistă şi care acum începe să cânte o romanţă spaniolă, cu o voce ce face să pâlpâie lumina lumânărilor de la trei mese distanţă.  Timpul stă în loc.

Întind mâna spre paharul cu Perrier şi magia se rupe, mi se face foame şi încep să mă gândesc dacă ăsta e cumva genul ăla de loc unde nota de plată este suficient de mare cât să-mi fie jenă să o trec în expense report. Deschid meniul şi mă pufneşte râsul, aici un coq au vin este mai ieftin decât două şerveţele în Paris. Îmi iau bouilabasse şi un peşte cu un nume prea lung ca să conteze, zâmbesc absent pe fundalul soporific al conversaţiilor în spaniolă ce mă înconjoară şi mă liniştesc, uitându-mă curios după vânzătorii de mingiuţe luminescente ce cutreieră terasele mai mult ca să se ascundă de ploaie decât în speranţa vreunui client într-un loc atât de simandicos.

E Montmartre, dar e un Montmartre fierbinte şi sincer, mirosind îmbătător a ce-ar-fi-dacă şi, exacerbându-mi melancolia de călător singur, mă gândesc la voi, la fiecare dintre voi în parte. Mă gândesc încet, îmi las mintea să se prelingă peste imaginile voastre, cu siguranţă dormiţi acum, e aproape cinci dimineaţa la Bucureşti şi cumva pe nesimţite ploaia va şterge contururile, va amesteca în culorile nopţii ce s-a lăsat demult. Mi se întâmplă, când sunt în Mexic, seara târziu, dacă sunt singur şi nu am vorbit toată ziua cu nimeni, să rătăcesc într-o stare de confuzie similară jet lag-ului în care nu îmi mai este clar dacă am venit în Mexic de undeva sau m-am născut aici şi urmează să plec pentru scurt timp peste ocean să vă cunosc pe voi.

Taxiul are geamurile aburite şi nu văd aproape nimic. Cunosc însă zona destul de bine, am bătut-o pe jos în ultimele două zile suficient cât să-mi dau seama că taximetristul mă ocoleşte enorm. Mă amuză constatarea că primul, dar primul taximetrist din Mexico City care a pornit ceasul îmi face un tur al cartierului la ora asta din noapte. Cobor şi îi dau zâmbind dublu faţă de cât a arătat aparatul, costul taxiului este oricum insignifiant. Îmi zâmbeşte înapoi şi îmi spune în spaniolă, în timp ce îmi întinde cartea lui de vizită, că m-a ocolit pentru că pe Insurgentes a fost un accident şi era foarte aglomerat.

Radu Ghelmez: Consultant şi trainer, călătoreşte în lumea întreagă pentru a ajuta partenerii companiei islandeze pentru care lucrează să livreze mai repede şi mai ieftin proiectele de implementare de software în retail.

 

Citiţi şi:

Tags:



3 comentarii

  1. nu, nu am fost inca in Oaxaca, dar mi s-ar parea tare sa merg pentru ca am vazut la muzeul de antropologie din MCity o gramada de chestii interesante despre cultura oaxaca.
    am fost doar in mexico city, toluca si monterrey, dar am o gramada de treaba acolo, asa ca nu e exclus sa mai merg si prin alte parti 🙂

Leave A Reply