Am zis cã, dacã tot sunt atât de stresat pentru cã e prima oarã când predau DAX4R, mãcar sã îmi las mustaţă. Aşa cã mi-am crescut barbuţã şi mustãcioară de Johnny Depp chelios şi supraponderal, ca sã mã integrez mai bine în peisajul latino din Columbia. Sau ce îmi imaginam eu cã ar fi peisajul latino, fiindcã am descoperit la faţa locului cã oamenii sunt, per ansamblu, bine bãrbieriţi. Am cochetat cu ideea sã lespun la un moment dat cã mi-am lãsat mustaţa în cinstea lor, dar pânã la urmă m-am abţinut.
de Radu Ghelmez
E foarte safe în Columbia, dar e un safe ciudat. Adicã:
Eu: E safe aici?
Ei: E foarte safe.
Eu: Pot sã vin pe jos de la hotel la biroul vostru?
Ei: Ar fi totuşi mai bine sã iei un taxi.
Eu: De pe stradã?
Ei: În nici un caz, roagã-i pe cei de la hotel sã-ţi cheme un taxi.
Eu: Se mai rãpesc oameni în Columbia?
Ei: Nu, asta e o exagerare, nu e chiar aşa.
Eu: Adicã sunt cazuri rare, se întâmplã doar în provincii izolate?
Ei: Bineînţeles, de exemplu socru-meu a fost rãpit în drum spre Colon.
Eu: Adicã tu chiar ştii pe cineva care a fost rãpit?
Ei: Ah, da, fiecare columbian are cel puţin un membru al familiei care a fost rãpit.
Eu: Şi ce a pãţit socru-tãu? E ok acum?
Ei: Nu chiar, au cerut rãscumpãrare, am plãtit rãscumpãrarea şi totuşi l-au împuşcat, apoi au cerut rãscumpãrare ca sã ne dea corpul sã-l îngropãm, am plãtit iarãşi, dar nu ne-au dat nimic.
Eu: Wow!
Prin urmare, sãptãmâna mea s-a desfãşurat în birou şi în hotel. Am mâncat în hotel în fiecare searã, pânã când am vãzut cã vizavi este un fastfood pe care mi l-au recomandat ei (nu poţi sã pleci din Columbia fãrã sã mãnânci la El Corral!) şi am traversat, mi-am luat un burger şi m-am întors la hotel, cã începea The Good Wife pe Universal. M-am uitat peste umãr cât am traversat strada şi am constatat cu uşurare cã poliţistul hotelului mã urmãreşte cu privirea. Da. Hotelul are poliţist propriu. Adicã existã unul sau mai mulţi paznici privaţi (securidad privado), dar din holul principal al hotelului este nelipsit şi un poliţist.
De altfel, orice clãdire are cel puţin un paznic, majoritatea paznicilor au arme şi câini, iar poliţiştii sunt din cinşpe în cinşpe metri.
În timp ce îmi iau micul dejun pe terasa hotelului, urmãresc cu privirea cum trec camionete cu câte opt soldaţi, care stau, spate în spate în portbagaj, cu nişte coşcogeamite puşcoacele. E un gen de safe foarte neliniştitor.
În general, seara m-au adus ei la hotel, directorul comercial s-a oferit sã mã plimbe cu Minicooperul lui, maşină ce iese în evidenţã ca un Veyron în Bucureşti, printre marea de Loganuri, Sandero şi Cielouri prãpãdite care umplu strãzile Bogotei. Da, existã o fabricã Dacia în Medellin încã de dinainte ca Dacia sã fie cumpãratã de Renault, aşa cã e plin asfaltul de Dacii 1300 (1310 nu prea a prins, se pare) şi restul de maşini aşa-zis româneşti. Cealaltã fabrică de maşini a fost Daewoo, acum a lui Chevrolet, aşa cã toate taxiurile mai vechi sunt Cielo-uri. Ca sã mã întorc la El Gerente Comercial, a doua zi şi-a cerut scuze cã nu poate sã mã ducã din nou, dar sistemul pico y placa îi interzice sã îşi scoatã maşina din garaj. Ei bine, da, în Bogota nu ai voie sã îţi conduci maşina douã zile pe sãptãmânã, în funcţie de numãrul de înmatriculare pe care îl are maşina ta. Asta din cauza traficului pe care bogotanii îl consideră infernal. Mie mi s-a pãrut mai degrabã periculos decât infernal. Dimineaţa e cam ca la noi de aglomerat, dar stilul de a conduce este mult mai agresiv, chiar stând pe bancheta din spate a taxiului mi s-a pãrut cã ce se întâmplã în jurul meu îmi punea permanent viaţa în pericol: oamenii se aruncã efectiv unii în alţii, indiferent de ce basculantă sau bicicletă conduc, şi nu aplicã decât un soi particular de prioritate, numit prioritatea vehiculului mai mare. Am vãzut o dubã ce a intrat curajos într-o intersecţie pe roşu, toţi bicicliştii şi automobiliştii s-au oprit la limită ca sã nu dea peste ea, apoi duba a pus o frână bruscã şi a dat 20 de centimetri înapoi, ca sã evite sã fie agãţatã de un ditamai camionul care a trecut tot pe roşu.
Trainingul a mers aproape bine, interesant oricum. Ne-am înţeles într-o spangleză hilarã. Eu ziceam ceva în englezã, oamenii se uitau lung, apoi întrebam cum se zice “magazin”, cum se zice “metodã de platã”, cum se zice nu ştiu ce şi reluam explicaţia cu substantivele aproximate în spaniolã şi restul în englezã. Ceva de genul: “You have to setup las formas da pago for la tienda în order to determine las quentas for posting into la contabilidad“. La început, oamenii se scărpinau în cap şi dezgropau din adâncul memoriei de grup câte trei cuvinte rãtãcite într-o englezã aproximată. Când au vãzut cã pentru mine e mai simplu sã le înţeleg spaniola dacã o vorbesc încet, decât engleza cu accent latino, au lãsat baltã orice inhibiţie şi au început sã ciripeascã în spaniolã (castillianã, de fapt, cum aveam sã aflu). Uneori îi urmãream şi reuşeam sã înţeleg ce vor, uneori aveam senzaţia cã îmi comenteazã un meci de fotbal al lui Maradona şi aşteptam sã strige “Goooooooooooool!”. De fiecare datã când reuşeam sã înţeleg ce zic în spanioală, erau atât de miraţi şi de bucuroşi, încât mã puneau sã le explic cum de am înţeles, cum se zice în română ceea ce tocmai au zis ei şi uite-aşa am ţinut-o patru zile: ei mã întreabã în spaniolã (una pregunta, por favor), eu rãspund în englezã, ei mã întreabã cum se zice în română ce au întrebat ei în spaniolã, eu le zic în românp, ei mã întreabã ce înseamnã ceea ce tocmai am zis şi tot aşa.
Unde mai pui cã, la un moment dat, conversam într-o pauzã cu singurul anglofil din încãpere despre cum gãtesc eu acasã din când în când şi i-am arãtat pe ecranul laptopului cã am şi reţete salvate în bookmarks. Atunci a intrat directorul lor în salã şi a început sã citeascã de pe perete (uitasem cã am proiectorul conectat la laptop) ”mâncare de fasolicã cu carne” , “I know carne, Radu, but what means fasolicã?” M-am simţit un pic prost cã, deh, eram şi bãrbat şi fusesem prins cu reţeta pe perete şi, în plus, mã şi plãteau pentru altceva totuşi, aşa cã am încercat sã o scald. Dar nu, omu’ era curios pe bune, m-a rugat sã dau înapoi şi i-a chemat şi pe cei de pe culoar, sã vadã dacã pot sã citeascã româneşte. Şi uite- aşa am creat un moment intercultural, cu şapte-opt consultanţi columbieni încercând sã citeascã de pe perete o reţetã de fasolicã verde cu carne şi suc de roşii, în timp ce eu roşeam feţe-feţe şi nu ştiam cum sã-i conving sã începem o datã treaba serioasã. Oricum, a fost bine, la sfârşit le-am arãtat câteva din pozele mele din Reykjavik, cu Parlamentul, puşcãria şi guvernul islandez şi ne-am despãrţit în hohote de râs prieteneşti. Sunt buni şi islandezii ãştia la ceva, putem sã facem împreunã caterincă de casele lor de vacanţã şi, cunoscând bine câţiva dintre ei, sunt convins cã şi ei ar participa la amuzamentul general. Oricum, sã arãt puşcãria din Reykjavik unor columbieni a fost cea mai amuzantã idee care mi-a trecut prin cap anu’ ăsta.
Una peste alta, am ajuns la concluzia cã în Columbia e ca în Bulgaria: ai mai mari şanse sã fii înţeles pe stradă dacã vorbeşti româneşte decât englezã.
Foto: Flickr