Povestiri columbiene: Bogota pentru papilele gustative

0

Să descriu o masã de prânz columbiană tipicã, pe care am servit-o într-un restaurant numit Tippicas şi care a costat fix 7 euro. Bandeja paisa înseamnã un fel de tava în care se regãsesc urmãtoarele: mâncare de fasolicã boabe cu carne de porc tocatã, un ou prãjit, nişte cartofi mici copţi, o bananã verde presatã şi prãjitã, un sfert de avocado, nişte chicharron (slãninã cu şorici prãjitã, un gen de jumãri de porc), chorizo (cârnat), un soi de cârnat de sângerete (“Radu, do you know what is this? Yes, by the color of it, it is pork blood with rice în pork intestines. Yes, you are right, how did you know? Well…”), o halcã de fripturã de vitã cu mãmãliguţa prãjitã şi salsa de ceapã un pic iute. Acuma, cine a fost cu mine la masa mãcar de douã ori, ştie cã risipa asta de lipide n-are cum sã nu îmi placã.

de Radu Ghelmez

Cu un suc natural de guave sau de mango, dar fãrã cafea. cum adicã, fãrã cafea? Oricum, într-una din cele mai mari ţãri producãtoare de cafea din lume, nu serveau cafea în majoritatea localurilor în care am mâncat la prânz, iar ce îmi aduceau mie în timpul cursului de la automatul din hol era un soi de apã chioarã. “We have no Turkish coffee here,” mi-a zis unul mai umblat. “Las’ cã îmi iau eu cafea columbianã din Starbucks la Bucureşti,” i-am rãspuns.

La masã am dat lovitura finalã de popularitate, când le-am demonstrat cã ştiu filmul lor naţional. telenovela Cafe con aroma de mujer. Când le-am zis cã am vãzut câteva episoade şi cã ştiu cum aratã actriţa principalã, lacunele mele de instructor au devenit complet nerelevante.

Tot la masã, m-am amuzat întrebându-i de ce, dacã ţara lor este denumitã dupã Columb, care se zice Cristobal Colon în spaniolã, nu se cheamã Colonbia. Toţi au ridicat din umeri, ca şi cum nu şi-au pus niciodatã problema, cu excepţia unuia singur, care mi-a explicat cã în spaniolã nu se pune niciodatã n înainte de b. Am înţeles imediat, i-am zis cã şi în română e la fel, dar restul de comeseni nu a fost deloc de acord şi a început sã se certe cum cã aceastã regulã se aplicã numai la nume comune, nu la nume proprii.

Toţi oamenii pe care i-am cunoscut m-au întrebat, mai devreme sau mai târziu pe parcursul interacţiunii noastre, dacã îi cunosc pe Răducioiu şi pe Hagi, pronunţaţi în variate feluri. Trecând peste faptul cã, în sine, sã mã întrebe pe mine dacã îl cunosc pe Răducioiu mi s-a pãrut foarte amuzant, e clar cã oamenii au fost marcaţi teribil de România când i-am dat afarã de la Mondialul din ’94. Le zic, ca sã îi consolez, cã nu numai cã-i ştiu şi pe Higuita şi pe Valderama, dar că victoria noastrã asupra Columbiei a fost cel mai înalt punct pe care l-am atins noi ca echipă naţionalã de fotbal în istoria recentã. Unul a râs şi mi-a zis cã victoria noastrã asupra lor este, totodatã, şi cel mai înalt punct al istoriei fotbaliste pe care l-au atins ei.

Sâmbãtã am plecat spre casã seara târziu, aşa cã una dintre gazde s-a oferit sã petreacã ceva timp cu mine şi sã mã ajute sã vizitez câte ceva. dintre toate locurile pe unde am susţinut traininguri, aici am fost cel mai rãsfãţat. Bernardo m-a cules dimineaţa de la hotel şi m-a dus la vreo 50 de kilometri de Bogota într-un mic orãşel, Zipaquira, unde s-a construit o catedralã într-o minã de sare (foto). Am fost cumva reticent, dar toţi columbienii m-au îndemnat sã merg sã vãd, cã aşa ceva nu mai există nicãieri în lume. În dimineaţa în care m-a cules, Bernardo s-a informat pe Wikipedia şi a descoperit cã mai existã astfel de locuri în lume, mai precis, fix în România. Era prea târziu însã sã schimbe planul, iar eu eram curios sã vãd cum aratã Columbia aşa, pe dinafara Bogotei. În treacãt fie spus, cartierul din Bogota unde am stat este superb, e un cartier nou în care toate clãdirile arată impecabil şi sunt toate construite într-un singur stil arhitectonic, o combinaţie de sticlã şi cãrãmidã roşie, cu multã verdeaţã în jur. Evident, nu e reprezentativ pentru Bogota, un oraş de şapte milioane de locuitori, decât prin culoarea de cãrãmidã aparentă, care e universalã, de la favelas pânã la business quarters.

Am vizitat deci catedrala de sare, despre care nu pot sã zic cã m-a impresionat cine ştie ce. Mi-a plãcut faptul cã a fost fãcutã extrem de subtil, de minimalist chiar. Cruci identate sau sãpate în pereţi cu nişte nuanţe simbolice extrem de absconse, pe care doar explicaţiile ghidului ni le-au dezvãluit. De exemplu, contrastul dintre netezimea boltei sãlii şi asperitatea pereţilor simbolizeazã perfecţiunea cerului versus imperfecţiunea lumii tereste şi tot aşa. Per ansamblu am fost mulţumit însã, pentru cã am vãzut un orãşel provincial care mi-a plãcut la nebunie, i-am şi zis lui Bernardo cã mi se pare cã sunt într-un film cu Zorro. Apoi, la întoarcere, am intrat pe un drum secundar şi am trecut prin favelas bogotana. Ne-am oprit pe o strãduţã plinã de aprozare şi asta a fost experienţa care mi-a plãcut cel mai mult. Am descoperit cu mirare cã existã o mulţime de soiuri de roşii şi cã asta pe care îl avem noi pe aici este doar unul dintre ele. Când am vãzut cum aratã celelate, am zis cã sunt prune şi am întrebat ce îmi scapã. La fel am pãţit cu castraveţii, cu cartofii şi cu bananele. Bine, de banane ştiam cã sunt de mai multe feluri şi cã asta de la noi este un mutant artificial, iar bananele sãlbatice nu pot fi mâncate decât gãtite, dar sã descopãr cã acelaşi lucru e valabil şi pentru roşii sau castraveţi a fost foarte tare. La fel, portocalele verzi au fost un şoc. Am întrebat ca un ţãran (montanero, în columbianã) dacã le cumpãra aşa verzi şi aşteaptã sã se coacã. Mi s-a explicat uşor condescendent cănu trebuie aşteptat nimic, cã sunt coapte. Cum adicã sunt coapte, nu vedeţi cã sunt verzi? Nu conteazã cã sunt verzi, important e sã fie moi, dacã sunt moi, sunt coapte. Cum adicã sã fie coapte, se cheamã portocale, nu trebuie sã fie portocalii? Oricum, i-am înştiinţat cã, dacã în Bucureşti ar încerca cineva sã vândã aşa ceva pe post de portocale, primul cumpãrãtor ar suna prompt la OPC.

Mã rog, dupã ce m-am minunat eu peste tot şi am fãcut poze fiecãrui fruct, am cumpãrat o prãjiturã şi ne-am dus la Bernardo acasã, unde nevastã-sa ne aştepta cu masa. Am servit un prânz tradiţional într-o regiune din Columbia, adicã o mâncãricã de fasole cu banane prãjite. Trei feluri de banane. Prãjite. A fost o experienţã şi asta, sã merg la om acasã, într-un soi de Asmita Gardens cu un twist columbian dat de faptul cã tot complexul este înconjurat de garduri electrificate înalte de trei metri.

Am remarcat amuzat geamurile subţiri pe rame de metal ca la tractor şi, de aici, am deschis o discuţie prin care am aflat cã în Bogota nu existã nici o clãdire care sã aibã sistem de încãlzire. Pur şi simplu, casele nu se pot încãlzi. Se porneşte de la premisa cã sunt la doi paşi de ecuator şi vremea este constantã şi cãlduroasã. Dupã pãrerea mea, se omite faptul cã sunt la 2.600 de metri înãlţime, iar vremea este constant ploioasã şi cãlduroasã cât sã nu îngheţi. Eu, personal, am suferit de frig în camera de hotel şi l-am forţat şi pe Bernardo sã recunoascã cinstit că el nu poate sã stea în casã în chiloţi şi în tricou nici mãcar o zi pe an.

Foto: Worldwonders.com

 

Radu Ghelmez: Consultant şi trainer, călătoreşte în lumea întreagă pentru a ajuta partenerii companiei islandeze pentru care lucrează să livreze mai repede şi mai ieftin proiectele de implementare de software în retail.

 

 


Citiţi şi:

Povestiri columbiene: Interculturalitatea într-o mâncare de fasolică cu carne

Povestiri mexicane: Ţara pe care aş putea-o iubi dacă am sta mai mult împreună

Povestiri mexicane: Am ajuns în Mexic de undeva sau m-am născut aici

Povestiri mexicane: Punctualitate şi “eficienţă” în Mexico City

Tags:



Leave A Reply