Povești rome: “Dorinţa cea mai mare a tatălui meu a fost să mă vadă în halat alb”

6

Crescuţi într-o societate în care nu doar realităţile socio-economice, ci şi numeroasele stereotipuri le limitează drastic aşteptările, copiii și tinerii romi îşi găsesc uneori cu greu motivaţia de-a depăşi aceste obstacole conjugate şi de-a crede că puţinele încurajări pe care le primesc sunt altceva decât basme. De la această realitate a pornit proiectul Ce vrei să te faci când vei fi mare?.

 

 

Text: Ana Chirițoiu (Agenția “Împreună”). Coordonatoare: Cătălina Olteanu şi Delia Stan. Foto: Géraldine Areşteanu

 

Realizat de Agenția de Dezvoltare Comunitară “Împreună” și Reprezentanța UNICEF în România, parte din Campania Hai la şcoală!, acesta include o colecție de povești rome cu titlu de model pozitiv pentru copiii și tinerii etniei și de îndemn de a-și continua studiile, de a ieși din cutia discriminării. Astăzi vă vom prezenta prima poveste dintr-o întreagă serie Ce vrei să te faci când vei fi mare?: cea a Danielei Văduva (40 de ani), o asistentă medicală din Târgu Jiu născută într-o comunitate tradițională de romi cărămidari.

Lunile trecute am reluat legătura, prin Skype, după mulţi ani, cu fosta mea colegă de bancă din liceu şi din şcoala generală, plecată între timp din ţară. Ca răspuns la tradiţionalul        „şi tu ce mai faci?”, în care oamenii se aşteaptă să înghesui scurt şi cuprinzător câţiva ani buni din viaţă, i-am povestit, printre altele, că lucrez la un ONG care se ocupă de romi. A părut puţin descumpănită – sau poate era de vină doar legătura slabă între Bucureşti şi New York. „A, da’ sper că stai la birou şi nu trebuie să te duci pe la ţigani pe-acasă”, şi-a exprimat ea, ezitant, îngrijorarea. A fost rândul meu să fac o pauză. De-aici încolo, entuziasmul regăsirii virtuale s-a stins treptat; în dialogul nostru s-au instalat, dense şi tot mai greu de ignorat, lucrurile care ne despart – în timp ce-i explicam că am fost primită foarte bine de fiecare dată când am mers pe la ţigani pe-acasă, simţeam că-i vine mai uşor să se îndoiască de mine decât de stereotipurile cu care a crescut.

Dialogul nostru cu pauze şi distanţe mi-a amintit de vizitele pe care i le-am făcut Danielei Văduva. Înainte de-a o cunoaşte, mi s-a spus că voi merge într-o comunitate tradiţională şi voi sta de vorbă cu o ţigancă tradiţională. Am petrecut tot drumul până la Târgu-Jiu în maşină cu Géraldine, fotografa voluntară a proiectului, simţindu-mă ca un personaj dintr-un film road trip. Doar că acţiunea nu se petrecea în America anilor ’60, ci o jumătate de secol mai târziu, într-o Românie în care încă se ridică ziduri ce evocă segregarea etnică.

Mă şi gândeam cum le voi povesti mai târziu cunoscuţilor că am pătruns într-o comunitate de romi tradiţionali. Tentaţia exotizării a crescut şi mai mult când am întâlnit-o pe Daniela, într-o fustă lungă, purtând o salbă de galbeni la gât, la ea acasă – o casă mare, în care spaţiul cel mai amplu îl ocupă sala comună, livingul, cu canapele din piele. Din living urcă spre dormitoare o scară cu balustradă de aluminiu; pe peretele din spatele sălii, înalt cât două etaje, e pictată o scenă idilică, cu nişte căprioare la izvor sau ceva de genul. În primele secunde pe care le-am petrecut în casa încă îmbătată de aerul aventurier al expediţiei în comunitatea tradiţională, aproape că mă proiectam într-unul dintre zecile de Roma Interiors fotografiate de Carlo Gianferro în albumul său celebru.

Ne-am aşezat pe una din canapele; înainte de-a apuca să scot eu reportofonul şi Géraldine aparatul foto, Daniela ne-a pus masa, ajutată de Cristina, fiica cea mică. Ni s-au alăturat Nelu Pavel, soţul Danielei, şi mama ei. La televizor rula în surdină un post de manele, dar am observat că eu eram singura care-i dădea atenţie. Nelu e consilier local; ne-a povestit despre câteva proiecte derulate de el în comunitate. Daniela vorbea puţin. Cristina şi mama Danielei ne zâmbeau şi ne îndemnau să mâncăm. După ce s-a asigurat că nu ne lipseşte nimic, Daniela s-a aşezat pe un scaun şi ne-a povestit viaţa ei:

M-am născut în Târgu-Jiu în 1971, pe 13 septembrie. Provin, zic eu, din una dintre cele mai frumoase familii care pot exista. Părinţii mei locuiesc aproape de mine, peste stradă, de fapt mama mea locuieşte, pentru că tatăl meu nu mai este, Dumnezeu să-l odihnească. Mai am încă patru fraţi în afară de mine, dar eu sunt cea mai mare dintre fraţi, aşa că mi-am crescut fraţii, pentru că, nu neapărat numai la noi, în comunitatea de romi, căci peste tot se întâmplă acest lucru, fetele care se nasc prima dată trag această „povară” pe umerii lor – să-şi crească fraţii.

Nu mi-a fost greu să-i cresc pentru că am fost şi suntem o familie unită, ţinem foarte mult unul la celălalt, suntem, cum spune acea zicală, „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Şi atunci când există înţelegere şi suflet bun în familie, totul merge de la sine, la noi chiar nu există probleme între fraţi sau între rude, totul a decurs aşa cum trebuie să decurgă. Am crescut în Târgu-Jiu şi am mers la Şcoala Generală nr. 6 „Sf. Nicolae”.  Pentru mine n-a fost o problemă ca să mă integrez într-o clasă de majoritari, pentru că, sincer, în vremea aceea nici măcar nu se punea problema că eşti rom sau român. Faptul că eu niciodată n-am simţit acea denigrare de care vorbesc mulţi copii poate mă face să fiu puţin subiectivă. Pentru că n-am simţit-o, adevărul ăsta este. Mie niciodată nu mi s-a spus „ţigancă” la şcoală, pe mine niciodată nu m-a dat nimeni la o parte pe criteriu etnic, pe mine niciodată nu m-a pus nimeni în ultima bancă pentru că sunt de etnie romă – dacă am stat vreodată în ultima bancă am stat pentru că mi-am dorit eu –, n-am fost respinsă de colegi, din contră, majoritatea colegilor mă iubeau şi ţineau la mine şi mă şi respectau. Cu profesorii nici pe departe n-am avut niciodată nicio altercaţie, nici în generală, nici la liceu şi nici la facultate. Nicăieri n-am avut nicio problemă, poate şi pentru faptul că, pe lângă faptul că eram femeie, eram şi eu o persoană foarte serioasă, foarte responsabilă.

Daniela rostește ultima frază pe un ton egal, fără s-o scoată în evidenţă, dar mie îmi sună straniu. Cum arată o adolescenţă trăită aşa, printre delimitări pe care cu greu poţi evita să le interiorizezi, cu presiunea de-a nu greşi, de-a fi de x ori mai bun, de-a fi serios, pentru că altfel ai primi o explicaţie pe care chiar nu vrei s-o auzi: „Nu ţi-ai învăţat lecţia/ ai lipsit de la oră/ te-ai certat cu colegul pentru că eşti ţigan”? Dar Daniela îmi arată încă de la primele fraze că, printr-o revoluţie discretă, a reuşit să meargă mult dincolo de rolul pe care i-l prescriau, în ochii societăţii, etnia şi genul.

La învăţătură nu eram nici prima din clasă, dar nici ultima. Luam note mulţumitoare. Mama câteodată mă mai şi certa, zicea: „Fi-ţi-ar şcoala de râs! Tu o să te faci profesoară! Mai stai acasă că avem şi noi treabă”. Ea era obligată să plece în fiecare zi de acasă să facă bani, că nu putea sta şi să lase copiii – vă închipuiţi, eram cinci, era nevoie de curăţenie… Seara, când venea mama acasă şi prelua treburile gospodăriei, apucam şi eu să-mi fac lecţiile.

Pe pereţii camerei de zi, în două tablouri apare Daniela la sfârşitul adolescenţei: nimic nu pare s-o deosebească de alte imagini alb-negru din aceeaşi perioadă, sfârşitul anilor ‘80, înfăţişând liceene cu bentiţă albă peste părul puţin dezordonat şi cu privirea aceea adolescentină în care se amestecă, în doze variate, determinarea şi ingenuitatea. În altă fotografie, o Daniela de vreo 18 ani, purtând o geacă de piele şi o cămaşă albă, cu reverele ascuţite, de data asta fără bentiţă, ne priveşte şi mai hotărâtă. Pe atunci, Daniela era deja căsătorită de doi ani.

La sfârşitul clasei a X-a, părinţii mei au hotărât că este timpul să mă căsătorească. A fost o căsătorie aranjată, eu şi soţul meu nu ne-am cunoscut, nu am vorbit nici măcar o secundă înainte de a veni să mă ceară în căsătorie. Singurul lucru pe care l-am rugat pe tatăl meu să îl facă în momentul în care s-a hotărât să mă căsătorească a fost să mă lase să-mi termin studiile, cel puţin liceul. El, fiind un om cu suflet mare şi cu o gândire foarte, foarte sănătoasă, a fost de acord cu mine şi nu numai că a fost de acord, chiar a impus acest lucru. Dorinţa cea mai mare a tatălui meu a fost să mă vadă cu halat alb… îmi zicea să mă fac doctoriţă, asta era vorba lui. Tot timpul ne împingea de la spate, tot timpul ne spunea: „Tată, mergeţi la şcoală!”, „Tată, învăţaţi carte! Ăsta e viitorul, n-o să mai faceţi nimic cu caii şi cu căruţa”. Tatăl meu a făcut toate meseriile de pe faţa pământului. A avut şi cai, a avut şi vite, a umblat şi cu căruţa, a făcut şi comerţ, a avut şi magazin deschis, a avut restaurant, a avut gogoşerie, a avut fabrică de suc, deci tot ce a fost posibil, din punct de vedere comercial, a făcut. Dar el niciodată n-a muncit pentru el; el a muncit pentru copii. Dorinţa lui a fost să facă la fiecare copil în parte casă, să-i facă avere, să nu stea niciodată doi fraţi într-o casă, să nu stea două cumnate într-o curte, să nu existe divergenţe între fraţi sau să rămână discuţii, indiferent cât de bine s-ar înţelege. Tatăl meu a fost un om care avea nişte principii extraordinar de sănătoase şi de solide. Ne-a învăţat să muncim, ne-a învăţat să facem comerţ, ne-a învăţat să fim pe picioarele noastre fără a apela la străini niciodată. Tăticu’ meu avea patru clase şi a terminat pe urmă nouă clase la fără frecvenţă, ca să poată să-şi obţină autorizaţia de funcţionare. Dar avea o minte… dacă era să se pună la masă cu un contabil, tăticu’ meu făcea socotelile din cap mai repede decât contabilul cu calculatorul. Şi de-asta ne împingea şi pe noi către şcoală.

Pe peretele camerei de zi este agățat și portretul tatălui Danielei, lângă o fotografie cu amândoi părinţii. Plus o fotografie cu soţul Danielei şi încă una cu fiica cea mare, căsătorită de curând şi studentă la Drept.

Faptul că m-am căsătorit nu m-a împiedicat să-mi termin liceul, chit că, după căsătorie, am avut destule greutăţi: trebuia să am grijă de casă, trebuia să am grijă de soţ, mai aveam şi fraţii. Şi, pe lângă toate astea, mai era şi şcoala pe care trebuia s-o termin şi trebuia s-o termin bine, pentru că nu-mi plăcea să rămân de căruţă, cum vine vorba. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu ultima. Am suferit mult în acea perioadă, pentru că simţeam că nu mai reuşesc să le fac pe toate. Am urmat clasa a XI-a şi a XII-a la zi. În clasa a XII-a eram însărcinată deja, o sarcină pe care n-am reuşit s-o duc la bun sfârşit, pentru că era pe timpul lui Ceauşescu şi trebuia să mă feresc foarte mult de profesori, să nu vadă, să nu afle, să nu fiu exmatriculată. Şi atunci mă legam, mă strângeam ca să nu se observe şi probabil asta a fost una dintre cauze că am şi pierdut sarcina.

Daniela povesteşte detaşat şi coerent, fără să aibă în glas nicio nuanţă care să reclame compasiune. Naraţiunea ei vrea să ilustreze doar un spirit întreprinzător şi independent, dar de fapt spune povestea cuiva care nici măcar nu şi-a pus problema că s-ar putea lăsa doborât de viaţă. După terminarea liceului, cum între timp revoluţia liberalizase comerţul, Daniela şi soţul ei au început o afacere cu marfă second-hand. Şi li s-a născut prima fiică, Denisa.

După ce am terminat liceul, bineînţeles că n-am stat acasă. Pe vremea aceea se dăduse drumul la comerţul liber şi atunci am hotărât de comun acord cu soţul că trebuie să facem ceva, pentru că nu putem sta doar pe salariul lui. El deja lucra atunci, în anul în care l-am luat eu, deja îşi terminase cursurile de frizerie şi se şi angajase, lucra ca frizer. Ne-am deschis o mică afacere, aşa cum făceau majoritatea tinerilor din perioada aceea, pentru că legea era destul de permisivă, se dăduse drumul la comerţul liber, marfă se găsea atât în ţară, cât şi în afara ţării. Eu una nu plecam în afara ţării, pentru că n-aveam curaj să plec mult timp de acasă, tot timpul trebuia să fiu în preajma familiei.

Aduceam blugi, aduceam fel de fel de mărfuri, mărunţişuri. Am mers câţiva ani cu această afacere, ne-a mers bine în acea perioadă. A venit între timp Denisa… După ce am născut, sincer, n-am stat acasă cu Denisa în braţe… două luni sau trei luni, după care am luat-o în braţe, în cărucior, şi am plecat cu ea. Mergeam cu ea la piaţă, stăteam cu ea la afacere, cum vine vorba. Nu stăteam acasă, pentru că aşa am fost obişnuită, aşa am fost învăţată, să nu stau să aştept după nimeni, să-mi fac banul meu personal. Aşa m-au învăţat părinţii mei, aşa vreau să fiu toată viaţa şi probabil şi copiii mei vor face tot la fel.

După Denisa, la un an şi jumătate a apărut şi cea de-a doua fetiţă, Cristina. După ce s-a născut ea, ţin minte că am avut o perioadă scurtă în care am stat acasă, pentru că era foarte mică, după care am pornit iar la drum. Până atunci începusem să mai împac treburile, pentru că fraţii mei deja mai crescuseră şi unul dintre ei, cel mijlociu, stătea foarte mult cu ea, îi plăcea să stea cu ea. Eu aveam o vorbă, zic: „dacă stai cu Cristina astăzi, îţi cumpăr tot ce vrei tu, îţi fac tot ce vrei tu”. Între timp, am uitat să vă spun, eu făcusem nişte cursuri de coafură la Casa de Cultură. Şi îl tot minţeam pe fratele meu că-i fac părul permanent, el fiind micuţ, de 7-8 ani. Şi asta îşi dorea, el avea atunci 7 ani. Şi de bucurie că eu îi promiteam că îi fac părul permanent, bineînţeles că stătea. După această perioadă, ţin minte că m-am angajat la o frizerie şi lucram cu Nelu, soţul meu, pe-un loc. După care eu am trecut într-un salon de coafură, după o perioadă de un an de zile. Am lucrat şi acolo vreo doi ani. Nici aici n-am avut probleme legate de discriminare. De fapt, în cei patruzeci de ani pe care îi împlinesc în septembrie, vorbesc la modul cel mai serios, n-am avut niciodată vreun moment de discriminare.

N-am simţit acest lucru. Cel puţin nu s-a manifestat nimeni în faţa mea. Că le-or fi avut în sufletul lor, aia e treaba lor. Dar eu nu l-am simţit. Şi am lucrat numai printre majoritari. A fost o perioadă de câţiva ani în care m-am dus cu marfa de second-hand şi, la fel, erau oameni care veneau, care lucrau în instituţii publice şi în momentul în care ajungeau la masa mea, la taraba mea, discutam cu ei atât de bine încât toată lumea mă aprecia, deci nu era o problemă pentru nimeni. Din punctul ăsta de vedere chiar n-am întâmpinat niciodată probleme de discriminare. După ce am lucrat un an, un an şi ceva în coafură, am renunţat, pentru că erau bani puţini, iar eu doream altceva, voiam altceva. Şi nici nu mai mergea cu comerţul. Şi atunci am hotărât… de fapt, nu atunci, pentru că în mintea mea am considerat de mult timp că îmi doresc să mai fac şi altceva pe lângă liceul pe care-l aveam. Şi tatăl meu îmi spunea: „Tată, mergi mai departe, că tu ai cap şi poţi”. În ’99 eu şi Nelu ne-am hotărât să încep cursurile de asistenţă socială. Aflasem că la noi în oraş, la Casa de Cultură, se fac cursuri de trei ani de asistenţă socială şi de asistenţă medicală. Eu în ’99 am făcut la Iaşi, în Moldova, cursurile de mediator sanitar. Au fost cursurile realizate de Romani CRISS în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii. Am fost selectată eu şi încă două fete din judeţul Gorj, ne-am dus la Iaşi să facem cursurile.

Mă uit instinctiv spre Nelu, soţul Danielei, care până acum n-a prea intervenit în discuţie, doar a ascultat. Zâmbeşte vag, privind pe geam, în timp ce ascultă, odată cu mine, completarea:

La vremea aceea, la noi, la ţigani, să se ducă o femeie la un curs, să doarmă la un hotel, era o problemă. Lumea îi zicea soţului meu că, în locul lui, n-ar permite. El le răspundea că o femeie nu trebuie să stea închisă în casă… decât să păzeşti o femeie, mai bine păzeşti o turmă de oi. „Decât să am o nevastă proastă…”, zicea, „mai bine să am una deşteaptă, să pot să vorbesc cu ea, să ies în societate…”. Sunt prima ţigancă din comunitate care a terminat un liceu. După aia li s-a deschis un pic gândirea şi altora, când am început să lucrez în cabinetul medical, şi au văzut că de fapt ei veneau cu problemele lor, fie cu copiii, fie cu un bătrân, fie cu mama, fie cu tata, şi apelau la serviciile mele.

După cursul de la Iaşi, Daniela s-a angajat la Direcţia de Sănătate Publică la Târgu-Jiu. A fost în prima promoţie de mediatori sanitari din judeţ şi a lucrat acolo un an şi jumătate. După care iarăşi a simţit că încă nu-şi găsise locul.

După un an şi jumătate de serviciu în Direcţia de Sănătate Publică, am ajuns la concluzia că trebuie să fac şi altceva, mai mult decât să fiu un simplu mediator sanitar. Şi pentru mine, şi pentru comunitate. În primul rând pentru mine.

Din dorinţa de a face şi altceva, Daniela s-a înscris la alte cursuri, de data asta de asistenţă medicală, în timp ce continua să lucreze ca să-şi plătească şcoala. Iar aici a descoperit că asta îşi dorise de la bun început:

Mi-a plăcut să învăţ această meserie, mi-a plăcut să fac practică în spital – cu asta am început prima dată – practica în spital m-a împins de la spate, m-a făcut să-mi doresc să învăţ şi mai mult. Mergeam în fiecare zi la şcoală. Şi am terminat această şcoală de trei ani la zi cu media 9,90.

Daniela trebuie să ajungă la cabinetul medical unde lucrează. Restul poveştii, despre cum, după ce a absolvit şcoala sanitară, au depus un proiect pentru a deschide un centru medical în comunitate, ni-l spune de aici încolo Nelu Pavel. Mă interesează ce spune, dar mintea mi-a rămas la „jumătatea feminină a istoriei”, cu micile sale revoluţii personale, făcute fără zgomot, dar cu consecvenţă. După o vreme, plecăm şi noi spre centrul medical, unde o găsim pe Daniela lucrând. Scrie reţete, face injecţii, consultă pacienţi. De sub halatul alb i se vede aceeaşi fustă până-n pământ, iar la gât are salba de galbeni care mi-a luat ochii când am văzut-o prima dată şi care acum, după câteva ore bune de povestit, nu mi se mai pare atât de exotică pe cât mi se părea de dimineaţă. Dar atunci nu ştiam că road trip-ul în care pornisem nu era o incursiune în comunitatea tradiţională, ci o călătorie prin fantasmele propriilor proiecţii. De fapt, de dimineaţă, eram în cu totul alt film decât sunt acum, pe drumul de întoarcere din Târgu-Jiu.

 

 

 


6 comentarii

    • Sigur ca da , ca si “noi” tare ne mai platim taxele si impozitele si tare mai respectam legile , la fel ca si “ei” ! Ia gandeste-te putin stimabile : daca te duci la scoala si esti rrom si toata lumea te da la o parte , si esti mai slab de inger si renunti la scoala , automat devii “semianalfabet” , nu-ti gasesti un loc de munca pt ca : ai scoala putina , n-ai experienta si mai esti si “negru” si pe langa toate astea ti-e foame ! Ce faci stimabile ? Ce mananci ? Unde dormi ? Cu ce te speli/imbraci ? Pune-ti semne de intrebare , logic ca fura si nu respecta legea pt ca sunt oameni , si rromi la fel ca si romanii au nevoie de orice fel si trebuiesc indeplinite , pt ca organismul respectiv mintea lor sa functioneze ! Daca tu vi cu solutii , cu siguranta vor incerca si ei sa respecte legea ! Toti sunteti tari in clanta , dar as vrea sa va vad cum v-ati simti daca ati fi dati la o parte in socitetate ! Ia mai scuteste-ma cu ideologiile cu “Respecta legea” ca bag mana in foc ca te vezi intr-o masina puternica , ruland cu 180 km/h prin oras si aia se numeste : NERESPECTAREA LEGII ! Sunt romanca si mi-e rusine si cu rromi de mama mama dar mi-e rusine si cu romanii ! Asa ca , orice natie am fi , toti avem oi negre langa noi !Cheers for life

  1. Pingback: Roxana Marin: Despre oameni și vite | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Ma bucur sa vad ca nu a fost discriminata, cum de altfel nu sunt nici colegii mei de facultate de aceasta etnie -carora le este rusine si nu vorbesc despre ea vreodata-, care poate au fost discriminati pozitiv primind locuri separate pentru a intra la fara taxa. Totul este sa se vrea din partea parintilor ca familia lor sa faca parte din societate, si sa fie trimisi toti copiii la scoala. Nu societatea romaneasca ii impiedica pe rromi sa se integreze -asa cum au declarat recent unii politicieni cam radicali din Franta-, dar trebuie sa se vrea din ambele parti.

    Mult succes campaniilor, numai prin educatie nu vor mai fi tigani -folosesc termnul derogatoriu intentionat- care spun cu mandrie ca se duc la furat si cersit, sau mai rau, ci sper eu.

  3. Pingback: FOTOREPORTAJ Lucru cu simțire – Împletitul coșurilor la Cășeiu | TOTB.ro - Think Outside the Box

Reply To kilroy Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger