Povestea unei familii care s-a mutat din Bucureşti în Ţara Haţegului

33

Pe masă, pâinea cu maia, într-un ştergar. O farfurie cu unt. Dulceaţa. Siropul. În curte, căţelul Danciu se agită, enervat de prezenţa câinilor păzitori ai unei mici turme de oi prin preajmă. Căţelul Danciu este un uriaş cuminte, când vrea, dar ştie bine ce are de făcut: să apere proprietatea. În geam, afară, pe pervaz, Lolek şi Bolek, doi motănei alb-negru, se spală unul pe celălalt şi îl urmăresc pe Danciu. O zi de iarnă înnorată deasupra satului Densuş, dar în casa familiei Ciobanu domnesc culoarea, zburdălnicia şi buna-înţelegere.

 

 

de Camelia Jula

 

Cristian şi Alina au, fiecare, 29 de ani, iar băieţii lor, Gruia şi Mircea, au 4 ani şi, respectiv, 1 an şi jumătate. Întreaga familie s-a mutat din Bucureşti la Densuş, unde şi-au ridicat, de la zero, o casă a lor, cochetă şi primitoare. Şi-au conceput şi realizat pas cu pas gospodăria şi au planuri frumoase pentru viitor. Un viitor rural, plin de proiecte dedicate dezvoltării comunităţii locale.

Pe Cristian Ciobanu l-am cunoscut când documentam articolul despre Ţara Haţegului şi Parcul Naţional Retezat – destinaţie ecoturistică. Este administratorul Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului. După interviul legat de conceptul de ecoturism în regiune, de paşii realizaţi şi de planurile geoparcului pentru viitor, din vorbă în vorbă, am ajuns la a discuta despre locuri de baştină şi familie. Aşa am aflat că este, de origine, bucureştean, dar că, împreună cu soţia lui şi cei doi copii, s-a mutat şi locuieşte în satul Densuş, din comuna Densuş, judeţul Hunedoara. „Downshifting, adică”, am zâmbit eu. „Da, şi nu suntem singurii din zonă”, a râs Cristian. Aşa că, într-o duminică, am ajuns la ei acasă, pe un platou liniştit al satului, ca să le aflu povestea: cum au lăsat Bucureştiul pentru viaţa în Densuş. Am stat cu toţii la masă, am mâncat pâine cu unt (pâine de casă, făcută cu maia, chiar de către Alina), am băut sirop, ne-am plimbat puţin pe dealul de deasupra platoului unde au casa (de unde se deschide, frumos, o parte a Ţării Haţegului), am vorbit despre aşteptări şi speranţe de viitor, despre nunta lor, făcută în straie inspirate din portul tradiţional românesc şi despre cum apropierea de natură te face să înţelegi, cu adevărat, ce anume este important în viaţă şi te ajută să evoluezi spiritual.

 

Panoramă (foto: arhiva familiei Ciobanu)

 

Cristian a venit prima dată în Ţara Haţegului când era student la Facultatea de Geografie şi făcea voluntariat în cadrul geoparcului, încă din perioada în care se strângeau datele pentru declararea ariei ca fiind protejată. „Cu Ţara Haţegului a fost dragoste la prima vedere. Lucrând în cadrul programelor pentru geoparc, am avut timp să stau aici, să simt locul, mi-am făcut prieteni. Oamenii de aici sunt nemaipomeniţi, iar densitatea de valori din regiune, foarte mare. Mi-am făcut lucrarea de licenţă pe Ţara Haţegului, am stat toată vara aici, am bătut locurile cu piciorul, cu bicicleta. Apoi a fost o pauză, în timpul masteratului am lucrat în Bucureşti”, rememorează Cristian, în timp ce îl ţine în braţe pe Gruia, băiatul mai mare, care îşi cere porţia de atenţie. Lucrurile s-au legat în aşa fel încât Cristian şi cu soţia lui, Alina, au venit tot în Ţara Haţegului pentru a-şi face nunta. Amândoi bucureşteni, dar amândoi dornici să aibă o altfel de nuntă, cu altfel de amintiri, şi-au găsit aici decorul perfect. „Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar noi avem oroare de nunţi, aşa cum sunt ele făcute acum. Nu putem să le suportăm. Mirii ajung să fie oaspeţi la propria nuntă, rudele vor ba aia, ba cealaltă, totul se face pentru oaspeţi, ca ei să se simtă bine, eventual darul să fie mai mare. Accentul este pe invitaţi, nu pe miri, ceea ce este o greşeală, din punctul nostru de vedere. Plus că, în zilele noastre, când primeşti o invitaţie la nuntă, e o bombă, financiar vorbind, te gândeşti cum să o scoţi la capăt, în loc să te bucuri pentru cei care se căsătoresc”, spun soţii Ciobanu.

Aşa că ei au rescris regulile jocului. Alina a venit şi ea în zonă, să o cunoască şi au decis să îşi gândească nunta ca o excursie pentru invitaţi, de trei zile, cu cazare la pensiunile din regiune, cu slujba religioasă la biserica din Densuş şi distracţia la o pensiune din Sarmizegetusa. „Toate costurile au fost clare, de dinainte, pentru toată lumea. Atât costă cazarea, atât costă masa, transportul. Şi, pentru trei zile, cea mai mare sumă pe persoană a fost de 300 de lei… adică, tot atât cât dai la nuntă pe un meniu, dacă stai să calculezi. Cine a vrut să dea ceva în plus, a dat, cine nu, a plătit doar aceste cheltuieli. Toţi invitaţii au purtat costume inspirate din portul popular românesc. Ideea a fost simplă: nu am vrut să fie o punere în scenă, să ne întoarcem la lucruri care nu mai există, ci să luăm rădăcina şi să o aducem în prezent. Sora mea, care este artist, ne-a ajutat pe partea asta, realizând straiele pentru nuntaşi”, spune Cristian, iar Alina îmi întinde albumul cu fotografiile de la nuntă, care cuprinde şi invitaţia, şi ea realizată de către ei, cu simbolul horei pe copertă. Oameni frumoşi, care zâmbesc în costumaţii inspirate din cea tradiţională, se distrează în faţa aparatului de fotografiat. Nimeni nu râde forţat, părul doamnelor şi domnişoarelor nu geme sub tone de fixativ ori sclipici. Bucuria de pe chipuri este simplă, reală, străjuită de un tricolor.

 

Nunta altfel (foto: arhiva familiei Ciobanu)

 

Cristian şi Alina (foto: arhiva familiei Ciobanu)

 

La joc (foto: arhiva familiei Ciobanu)

 

Prietenii lor şi familiile i-au ajutat cu tot ce a fost nevoie la nuntă: sora lui Cristian a lucrat straie, fratele Alinei, bucătar, s-a ocupat de meniu, prietenii din Sarmizegetusa, cu pensiunea, au organizat petrecerea, alt prieten a făcut fotografiile, altul a filmat. „A fost o interesantă refacere a ideii de comunitate”, rememorează cei doi soţi, care au scris despre nunta lor altfel pe un blog dedicat evenimentului. După nuntă (care a fost în anul 2009), au început să caute soluţii de „locuire”: „Am analizat variante (deocamdată, stăteam la mine, cu părinţii mei), dar, în Bucureşti, să te muţi la casa ta înseamnă credit pe 40 de ani, frica de a-ţi pierde serviciul, sclavie, a face orice pentru a nu-ţi pierde serviciul (că ai credit!), lucruri la care nu am vrut să ne înhămăm. Am vrut să ne mutăm la vreo 50 de kilometri de capitală, dar nu ne-a plăcut atmosfera, nu ne-au plăcut oamenii, deşi poate e ciudat, că noi suntem de-acolo”, râde Cristian. „Am realizat că nu aveam nicio şansă în Bucureşti”, conchide Alina. „Da, şi dacă eşti aproape de el, tot dependent eşti, ai numai un dormitor la 50 de kilometri distanţă, în care ajungi seara, să dormi”, completează soţul ei.

Atunci s-a ivit ideea mutării în Ţara Haţegului. Nu a fost un moment anume, doar s-a întâmplat. Au început să caute terenuri de vânzare, să vină să le vadă, ajutaţi de prietenii făcuţi în regiune, de cunoştinţe, „dar a durat mai bine de un an”, îşi aminteşte Cristian „şi erau foarte scumpe, toate. Până la urmă, am găsit terenul acesta pe internet, culmea”, se amuză el, „am dat 4.000 de euro pe el (cu tot cu bucata de pe deal, unde mergem imediat să vedeţi priveliştea), dar încă un an a durat tevatura cu actele”. Pe teren fusese o casă, veche, dar care fusese dărâmată, aşa că ei au luat de la zero construcţia unei case, fără vreo experienţă anterioară în domeniu, dar gândind-o exact aşa cum şi-o doreau. „Eu cu tata am lucrat, am mai avut un singur meşter, responsabilul de lucrare, Fabian, un om nemaipomenit, care parcă a făcut pentru el, aşa lucra şi mai era un om al lui, atât. Meşterul ne-a mai ajutat şi la finisaje, dar pe acestea le-am făcut mai mult tot eu cu tata. Am ridicat casa în funcţie de cum aveam bani – întâi fundaţia, apoi zidăria şi, cumva, ne-am trezit la acoperiş. Însă am avut noroc, cred: chiar în anul cu nunta eu am intrat la doctorat, cu o bursă destul de mare, care ne-a ajutat, practic, să ne facem casa. În 2010 s-a născut primul nostru băiat, Gruia şi Alina a intrat în concediul pentru creşterea copilului, aşa că nu am mai fost legaţi de Bucureşti în permanenţă, am putut veni aici, să stăm, să lucrăm. Plus că am făcut diverse proiecte, am lucrat inclusiv în cercetare, din care câştigam bani. Aşa s-au legat lucrurile. Până acum, cu totul, casa aceasta ne-a costat 10.000 de euro. Urmează să finalizăm şi partea de sus şi încă vreo câteva lucrări, dar am calculat că, în final, suma investită în realizarea ei va fi de 15.000 de euro. Şi nu ne crede nimeni când spunem asta!”, râde Cristian. Dar imediat subliniază condiţia esenţială care face suma credibilă: „Să lucrezi tu, pentru că mulţi bani se duc pe manoperă. Un om costă 50 de lei pe zi de muncă, aici. Când faci totul cu mâna ta, ăştia sunt bani economisiţi”.

 

Bucurii simple: casa, curtea, grădină

 

Ştiu amândoi că au făcut şi greşeli în munca de proiectare – ridicare a casei, dar din ele au învăţat. „Următoarea casă sigur o facem şi mai bine”, râd amândoi. Băieţii sunt la ei în cameră, dorm de după-amiază. Noi atacăm mai cu sârg siropul şi pâinea de pe masă şi vorbim despre satsifacţia lucrurilor făcute cu propriile mâini. „Cred că sentimentul este puţin ca în Vestul Sălbatic, ajungi undeva, pui cortul în mijloc, apoi apare casa. Este un pic de mândrie. Dar cred că este cea mai tare experienţă pe care am avut-o vreodată şi îmi place atât de mult, încât vom continua”, spune Cristian. S-au mutat definitiv la Densuş, în casa lor, în primăvara anului trecut, deja avându-l în familie şi pe al doilea băiat, Mircea. Abia după aceea Cristian a primit propunerea să ocupe postul de administrator al Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, din partea Universităţii Bucureşti. „Ei căutau un om care să fie în zonă, dar să vină din spaţiul academic, adică să înţeleagă şi comunitatea locală, dar şi universitatea. Din nou, lucrurile s-au legat şi au ieşit bine pentru toată lumea”, explică el. În aceste condiţii, adaptarea lor la viaţa la ţară, după Bucureşti, a fost una treptată. „Nu ne-am sălbăticit, nu ne-am izolat, nu asta ne dorim. Am avut şansa să ne facem singuri casa, exact aşa cum ne-am dorit-o. Avem toate utilităţile de la oraş – baie, apă caldă, curent, căldură, internet, totul este ca într-un apartament din capitală (diferenţa este că gazul vine de la butelie şi căldura de la lemne). Singurul lucru la care am renunţat este televizorul şi nici nu vom avea vreodată aici, nici nu ne lipseşte”, spun cei doi soţi.

„Sunt lucruri simple pe care le (re)descoperim aici, dacă le aude un om care a stat toată viaţa la ţară, râde în hohote de noi. Spre exemplu, ne place să ieşim noaptea în curte şi să ne uităm la stele. Alt exemplu: aici nu poţi fi trist. Dacă ieşi afară şi vezi ce e în jurul tău, nu ai cum să fii trist. Cum dă iarba, cum înfloreşte natura, să surprinzi toate fazele – astea sunt nişte minuni pe care le pierzi dacă stai la oraş. Acolo vezi numai betoane, te dezumanizează. Îţi afectează şi relaţia cu Dumnezeu: e foarte greu să îl mai vezi în jurul tău, când tot ce e în jurul tău e făcut de om. Aici, la ţară, viaţa spirituală este mai profundă. Şi asta e, de fapt, viaţa, restul sunt înlocuitori”, consideră Cristian. Nici el, nici Alina nu au avut dubii în legătură cu acest viitor al lor diferit de clişeul omului născut şi crescut în capitală. „Da, acesta e adevărul, trăim în nişte clişee: un om născut în Bucureşti nici nu concepe să nu stea într-un apartament în oraş! De ce să vrei să te duci în altă parte? Dacă îi spui că vrei la ţară, ori au luat-o razna, ori eşti vegan, ori eşti fundamentalist (ortodox sau de altă religie), ori, cumva, ceva este în neregulă cu tine!”, râd cei doi soţi. Dar, pentru ei, libertatea oferită de viaţa la ţară, provocarea („altfel eşti stimulat creativ când nu ai totul de-a gata”), procesul de documentare şi realizările obţinute sunt câştiguri pentru tot restul vieţii şi pentru orice îşi vor mai propune să facă.

 

Lumea văzută de pe dealul familiei Ciobanu (foto: arhiva familiei Ciobanu)

 

Iar planurile nu lipsesc. Cristian vrea să facă studii post-doctorale despre geografia mitică din Ţara Haţegului (după ce doctoratul şi l-a făcut pe tema geografiei mentale, realizând inclusiv o hartă a fricii în Bucureşti, destul de mediatizată la vremea respectivă) şi să realizeze un fel de manual de bune-practici din diverse domenii, transmise din generaţie în generaţie. „Să-ţi dau un exemplu: ce înseamnă răspântia, hotarul? Sunt foarte pline de semnificaţii. De ce se începe construcţia unei case într-un anumit moment al zilei şi nu în altul? Ca să vezi unde bate soarele, să nu îţi poziţionezi casa cu faţa spre nord. Eu, geograf, mărturisesc că nu mi-am dat seama, la început, de ce casa veche, care fusese aici, stătea cu faţa încolo, spre deal şi nu invers, spre vale. Tata mi-a şi spus să o fac cu faţa înspre vale, dar am zic că dacă vechea casă era aşa, o fi fost cu un motiv. Apoi mi-am dat seama că spre deal este sudul şi aşa am lumină în casă toată ziua. Dacă o puneam cu faţa spre nord…”, râde Cristian şi se ridică să facă focul în sobă, că se lasă seara şi s-a făcut mai răcoare. Alina se amuză, la rândul ei: „Eu nu credeam că o să fac vreodată focul în sobă. Am învăţat aici, Cristi l-a tot făcut, la început, dar când am fost singură, a trebuit să îl fac şi eu. Îl fac şi de şase ori, dacă nu porneşte! Am învăţat să fac şi pâine cu maia (pâine mai făceam şi la Bucureşti) şi să mă apropii de pământ, avem grădina aici lângă casă şi am pus condimente, anul trecut. Tatăl lui Cristi s-a ocupat de legume”, povesteşte Alina. Au pus şi pomi, peste 100, mai multe soiuri, să vadă ce merge mai bine pe terenul lor.

Împreună, cei doi soţi au creat Asociaţia „Drag de Haţeg”, prin intermediul căreia fac şi pun în aplicare diverse proiecte de educaţie non-formală şi depun cereri de finanţare pentru idei care să ajute dezvoltarea locală, turismul şi comunitatea. „Şansa comunităţii de aici este să îşi regăsească identitatea şi, pe baza ei, să îşi creeze un nou drum. Acum toate sistemele de valori sunt răsturnate, iar asta se vede cel mai bine la copii. Dar dacă geoparcul şi conceptul de ecoturism vor funcţiona şi oamenii din zonă vor câştiga din asta, vor vedea şi ei de ce este bine să îţi păstrezi casa veche din lemn şi să nu îi pui PVC. Un proiect al asociaţiei noastre este de a crea un centru de vizitare în situl de aici, care conţine urme ale vulcanilor şi fundului mării Tetis. Categoric ne vedem viitorul legat de Drag de Haţeg! Eu cred că, în doi ani, aici lumea va veni să înveţe cum se face dezvoltare durabilă şi amenajarea teritoriului în acest sens. Vedem cum lucrurile se mişcă aici, în Densuş, unde lucrăm cu un grup de tineri şi profesorii extraordinari de la şcoală, cu copiii din clubul exploratorilor. Ar fi frumos să putem crea aici un fel de laborator în aer liber, ca o şcoală de vară pentru întreaga familie”, explică soţii Ciobanu. Însă recunosc amândoi că, deşi ei au venit în Densuş cu intenţia să rămână aici, există şi riscuri care le-ar putea deturna planul: „Alina lucrează la departamentul de comunicare al Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi în luna august ar trebui să revină la muncă, după anii de concediu de maternitate. Dacă nu îşi găseşte un loc de muncă aici sau nu putem avea proiecte din care să ne susţinem, am fi puşi în faţa variantei B, să ne întoarcem la Bucureşti”, spune Cristi. „Sună groaznic!”, se întristează Alina. „Nici nu avem casă acolo, cum să mergem, unde stăm?”.

Părinţii lor le-au înţeles decizia de a se muta din capitală. Ai Alinei au fost chiar mai entuziasmaţi şi s-au mutat în acelaşi sat, înaintea lor (după nuntă şi după ce tinerii deja îşi cumpăraseră terenul). Au renovat o casă şi trăiesc din pensie, aproape de fata lor şi de nepoţi. Dar şi părinţii lui Cristian visează să plece din Bucureşti şi să vină tot aici, când vor ieşi la pensie. La început, i-au avertizat pe tineri că nu le va fi tocmai uşor. Şi nici nu a fost, recunoaşte Cristian. „Au fost multe obstacole şi peripeţii. Suntem pe un platou, a trebuit să transportăm toate materialele de construcţie cu căruţa, de jos, de la drumul principal. Condiţiile meteo nu au fost întotdeauna de partea noastră, ne-am şi împotmolit, au venit cu tractoarele să ne scoată. Apa trebuia adusă de la râu, în butoaie. Multe”, rememorează Cristian. Însă ambiţia lor s-a dovedit o inspiraţie şi pentru alţii: unul din prietenii lor a cumpărat terenul de lângă ei şi intenţionează să îşi ridice o casă, iar, în timp, să se mute acolo. „La nivel declarativ, mulţi ar vrea să se mute din Bucureşti. Dar dintre cunoscuţii noştri doar el a făcut primul pas şi a cumpărat teren”. Regrete că au lăsat capitala pentru un alt fel de viaţă? „Nu, nu am avut niciun moment în care să regretăm că ne-am mutat aici. De fapt, ar fi o singură frustrare, până acum: în tot judeţul este un singur cinematograf, unde filmele rulează cu o lună întârziere şi unde am fost sfătuiţi să nu mergem!”, spune Alina.

 

Panoramă de pe dealul familiei Ciobanu (foto: arhiva familiei Ciobanu)

 

În rest, însă… „Aici poţi să faci orice îţi trece prin cap. Dacă vreau un şopru cu trenuleţe electrice, nu mă opreşte nimeni să fac asta. Dacă avem mai mulţi copii, mai adăugăm nişte camere. Nu suntem constrânşi de limite”, spune Cristian. În ceea ce priveşte diferenţa de mentalitate, îl fascinează (şi uimeşte, încă) modul în care vecinii se ajută între ei, dezinteresat, doar pentru că aşa e bine, aşa e firesc. „Noi, venind din sud, eram puţin speriaţi, încuiam, ascundeam totul, dar aici nimeni nu ia nimic! La un moment dat, pusesem nişte arbuşti şi, ca să îi protejăm iarna, am pus bidoane peste ei, răsturnate, fixate cu pietre deasupra. La vânt, pietrele au căzut. Când am revenit noi aici, le-am găsit puse la loc şi fixate mai bine, cu scânduri aşezate peste ele. Cineva trecuse pe aici, văzuse că vântul le dăduse jos, le-a pus la loc şi le-a fixat mai bine. Am întrebat toţi vecinii, nimeni nu ştie cine a făcut asta. Părinţii mei încă sunt şocaţi că văd că, aici, fiecare om are tot ce îi trebuie în gospodărie, de la drujbă la tractor, lemne, mâncare. Şi că nimeni nu ia nimic ce nu este al lui! Noi am avut experienţa satului din sud, unde, după ce a murit bunicul, s-a golit gospodăria, ne-au luat tot felul de unelte. Se fură şi pomii plantaţi. Şi nu este chibzuiala asta a ardeleanului, să aibă tot ce îi trebuie. Dar, în sud, totul a fost mereu sub semnul provizoratului, de-a lungul istoriei. Veneau turcii, tătarii şi îi măturau, aşa că cred că asta e explicaţia, totul a rămas aşa, la nivel de încropeală”, crede Cristian.

Diferenţele nu se opresc aici: Cristian mărturiseşte că l-a surprins interacţiunea cu autorităţile, în Ţara Haţegului. „La Bucureşti am avut o firmă, nu am făcut nimic cu ea şi a durat jumătate de an să o închidem, a fost o experienţă foarte tristă. Aici, m-am dus la Finanţe cu declaraţiile de venit, în primul an – eu, obişnuit de la Bucureşti, unde nimeni nu te bagă în seamă sau eşti dat afară, iar doamna de la birou, super drăguţă, „da mamă, cu ce pot să te ajut”? Când mi-am făcut PFA, m-a luat deoparte, mi-a explicat ce trebuie să fac, m-a ajutat. Pe lângă asta, aici ai o relaţie personală cu autorităţile, oriunde te duci, pentru orice problemă, apă, canalizare. Mereu se găsesc soluţii, peste tot este un nene care rezolvă, ştie, te ajută. La Bucureşti nu eşti un om, eşti o cifră, nu are nimeni răbdare cu tine, mai ales la serviciile astea”, compară Cristian. Iar ca dovadă a relaţiilor care se leagă într-o comunitate mai mică stă o întâmplare petrecută în luna decembrie a anului trecut, care soţilor Ciobanu li se pare desprinsă din fantastic: „M-a chemat primarul din Haţeg, înainte de sfârşitul anului, să îmi dea o scrisoare. O doamnă din Piteşti trimisese o scrisoare către primarul oraşului Haţeg – aşa scrie pe plic, uite, la destinatar, d-lui primar al oraşului Haţeg, fără adresa primăriei – spunându-i că a văzut la televizor un reportaj despre noi, că ne-am mutat din Bucureşti aici, că îşi notase numele nostru pe un bileţel, dar pierduse bileţelul şi îi scria lui cu întrebarea dacă nu cumva ne cunoaşte şi îi poate oferi numele nostru, ca să ne contacteze. Culmea este că pe doamnă o cheamă… Ciobanu, ca pe noi, dar asta e doar o parte; gândeşte-te că ea, din Piteşti, i-a scris primarului din Haţeg şi, totuşi, scrisoarea (care are şi număr de înregistrare la Primăria Haţeg – n.a.) a ajuns la mine! I-am şi răspuns doamnei, sperăm să ne scrie şi ea”, spune Cristian, care ţine scrisoarea respectivă în mână de parcă încă i se pare incredibil tot parcursul ei.

 

Scrisoarea buclucaşă 🙂

 

Băieţii s-au trezit de mult şi Mircea, cel mic, vrea afară. Ieşim pe deal, cu Cristian, să vedem priveliştea. Acum, iarna, fără zăpadă, nu pare la fel de spectaculoasă precum atunci când este totul înverzit sau dacă ar fi totul alb, însă Cristian îmi promite fotografii din „anotimpul verde” al locului. De pe dealul lor se vede orizontul străjuit de munţii Parâng. Până şi vechea fabrică de bere din Haţeg se zăreşte fără probleme. Cristian vorbeşte despre planurile lui – să mai planteze pomi, să îşi cumpere vreo doi stupi. Danciu sare cu labele lui mari pe noi, bucuros că primeşte atenţie, iar Lolek şi Bolek încing o partidă de joacă prin curte. Se înserează şi se apropie ora cinei. Cu drag de familia frumoasă pe care am cunoscut-o, le promit că ne vom revedea. Încetul cu încetul, descopăr o întreagă comunitate de downshifteri în judeţ, fiecare cu altă poveste, dar, în esenţă, cu aceeaşi motivaţie: de a-şi trăi viaţa frumos, după regulile proprii şi cu scopul dorit de ei, nu impus de alţii, de conjunctură, de diverse limite. De a-şi oferi sens.

 

Fotografii: Camelia Jula, arhiva familiei Ciobanu Cristian şi Alina

 


33 de comentarii

  1. Frumos, pana la casa. Pacat ca oamenii cred ca pot sa faca meseria de arhitect asa de simplu si fara nici un fel de documentare sau de inspiratie din exemple de arhitectura traditionala (si se mai si lauda cu asta). Casa are (cel putin) patru “fete”, nu una singura. Iar in exemplul de fata, pare nefiresc “aruncata” in peisaj. Intr-un sit cu adevarat superb, al carui potential ea fost distrus, sa “implantezi” asa ceva este o crima. Daca intentia este de a ne mandri cu ce reprezinta tara noastra, atunci puterea sta in mediul rural. Suntem printre putinele tari europene care inca prezinta un peisaj traditional locuit si uman. Si treaba asta, dragilor, se extinde inclusiv in arhitectura. Caracterul comunitatilor traditionale sufera tocmai din cauza ideilor “de oras” transferate in cu totul alt mediu – vezi tinerii care se (re-)intorc la sat cu idei “occidentale” puse in practica fara discernamant. Consider ca o astfel de atitudine, care se vrea o “intoarcere la radacini”, nu reuseste decat sa starpeasca si sa sublinieze drama pe care comunitatea rurala o traverseaza, in special cand este facuta fara atentie si inclinatie spre “a asculta si intelege” locul pe care urmeaza sa construiesti.

    • Dragă domnule arhitect,
      Știu că nu e cel mai bun exemplu de arhitectură tradițională. Casa noastră clar nu este favorita arhitecților cu capul pe umeri precum dumneavoastră. Cu toate astea am următoarele precizări:
      1. Casa nu e terminată, ea nu arată așa în proiect, dar deocamdată atât am putut să facem,plus de asta pe lângă ea e doar un șantier,
      2. Casa a fost proiectată cu ajutorul unor arhitecți, doar avem autorizație de construcție care altfel nu se poate obține,
      3. Scopul nostru a fost de a avea unde să locuim, nicidecum de a fi un exemplu de arhitectură tradițională. Ohooo câte aș mai fi făcut în privința asta, însă a trebuit să fac multe compromisuri,
      4. Dacă aș fi făcut-o cum aș fi vrut (ca cele tradiționale de pe-aici, eventual de lemn, măcar mansarda) ar fi costat de cel puțin 3 ori mai mult. Am consultat un arhitect în privința asta… Uitați-vă la cifrele din articol, abia ar acoperi onorariu unui arhitect ca lumea, ce să mai vorbim de construcție,
      5. Vă invit pe la noi să o vedeți pe viu, sunt sigur că nu va mai părea atât de hidoasă. Vorbesc foarte serios, dacă aveți drum prin zonă, treceți pe la noi, ne-ar folosi niște sfaturi

    • D-le arhi-tect…
      A sta în biroul din Bucureşti şi a posta păreri faţă de lucrarea altuia este uşor.
      Ai uitat să spui cât ai fi cerut pentru un proiect de casă tradiţională aşa cum pretinzi… Sunt convins că ar fi costat cât două case construite de Cristian…
      Ar fi bine pe viitor să te abţii de “a-ti da cu părerea” la adresa celor care chiar fac ceva în această ţară.

      Mai ales că sunt doi tineri la început de drum şi cu buzunarele goale…
      Bravo lor!

    • Buna ziua tuturor,

      As sugera sa ne concentram pe esential, sa tinem cont de variabile, nu este cea mai fericita rezolvare, dar de ce vorbim despre cea mai fericita rezolvare in conditiile date? Cand jumatate de tara traieste in cutii de beton suprapuse? Cand Berceanu isi construieste palat de o hidosenie iesita din comun? Cand tiganii ridica altele in mijlocul oraselor? Cand Casa Poporului e cum e? A ramas tara fara exemple negative si tre’ sa ne luam fix de niste tineri care nu doar discuta principii ci chiar fac ceva?
      Cei care spun ca nu se poate nu ar trebui sa-i deranjeze pe cei ce chiar o fac!
      Plus ca au admis ca se putea mai bine si in functie de mijloace vor imbunatatii.
      Acestia sunt pionierii noii generatii care s-a saturat de antropic , de sclavie si vor independenta si comuniune cu natura. Oameni care s-au intors la esenta.
      Sunt un exemplu viu pentru multi dintre noi prin curajul lor ,chintesenta care i-a determintat sa faca asta este divina, vor trai o viata la care majoritatea doar visam.

      Cu respect,

      un viitor arhitect

      P.S. Pe viitor am sa-ncerc sa v-ajut cu ce aveti nevoie, consultanta si altele Pro bono bineinteles.

  2. Familiei Ciobanu si totb.ro: multumesc si felicitari. Sunteti curajosi si de urmat. Gusturile referitor la casa nu se discuta, dar de catre pareristi se comenteaza. In final a fost pe munca si cheltuiala proprie si personala, inca un plus.
    Draga domnule arhitect: util comentariul, pana la ton. Strambatul din nas insa este usor si gratuit. Iar arhitectii, precum si doctorii, s-a dovedit stiintific ca au o glanda in plus care secreta condescendenta. Cum arata o casa conceputa de un arhitect ultracalificat si frustrat in acelasi timp… Feng shui? Cu o nota traditionala de arhaism sa se potriveasca sitului. O casa modesta se poate imbunatati, oare si un caracter gretos? Vei ramane probabil consistent in comentarii, dar gustul amar de deasupra tastaturii acum, probabil arhitectural sublima si cu Hofmeister Knick, se datoreaza traficului urban si lipsei de curaj a unui astfel de pas.
    Toata lumea la tara! Si construiti-va case patrate si gri! La cotetul gainilor insa consultati medicul sau farmacistul.

  3. Frumos articol, frumoasa familie si in ultima vreme, numai lucruri frumoase aud despre aceasta regiune a Hategului, tare as vrea sa vizitez aceste locuri mirifice!

  4. poveste dintr-o poveste…dar chiar e reala povestea! ti se umple sufletul de bucurie si speranta cand ii vezi pe cei care aleg sa nu se piarda si care reusesc sa traiasca frumos!

  5. Felicitari, ati facut si faceti ceva remarcabil !

    Desi este greu, incercati sa ignorati toti imbecilii care incearca sa-si dea cu parerea “avizat” despre voi sau realizarile voastre. Sunt multi si au mintea odihnita.

  6. Ar fi fost frumos sa se incadreze in zona casa… Se poate face la acelasi pret din lemn, dar trebuie sa cauti si sa te interesezi inainte. Admirabil ce au facut tinerii, insa, exemplele de case din beton care n-au ce cauta in astfel de peisaje sunt, din pacate, din ce in ce mai dese. Zone turistice integi, chiar in munti, distruse de “blocuri”. Asa e si la noi in zona, doar noi avem o casa de lemn, iar langa noi, chiar sub munte, un fel de “policlinici”. Dar nimic din toate astea nu s-ar intampla daca celor care aproba astfel de constructii le-ar pasa ….

    • Casa mea e urâtă! Indignați-vă! Plecați de la oraș! Mutați-vă la țară și construiți una frumoasă, tradițională, încadrată în peisaj și ieftină! Arătați-mi că se poate! Contraziceți-mă în felul ăsta! M-aș bucura!

      De dragul precizărilor – ce vedeți de beton este prispa care urmează să fie îmbrăcată în lemn. În zonă se găsesc case de cărămidă, lemn sau piatră tencuite cu alb pe dinafară combinat cu lemn închis la culoare.
      Vă contrazic, nu se poate face la același preț din lemn. M-am interesat atent și îndelung. Lemnul tratat cum trebuie și construit de cine trebuie (ca să dureze) este cam dublu față de cărămidă. Plus de asta trebuie întreținut periodic.
      Poate o să vă bucure faptul că nu am turnat placă deasupra parterului ci am grinzi de lemn care au rămas aparente în tavanele de la parter.

      • Atatea tratamente la lemn…Atetea case de lemn sau de lut facute acum sute de ani care inca stau in picioare… Noi ne-am facut casa de lemn, la munte, pe trei nivele (160 mp) si ne-a costat pana in 25000 de euro. Exista si mesteri in Transilvania care fac case din busteni chiar mai ieftine. Noi am aflat prea tarziu de ei…Am tratat lemnul la inceput (e adevarat nu “ca la carte”), dar nu-mi fac probleme. O sa-l mai tratam peste cativa ani. Exista si arhitecti care iau mult mai putin pe un proiect…Nu ma puteti contrazice fiindca eu asa am facut.
        Acum nu e cazul sa va intristati. Daca o sa imbracati in lemn cum spuneti, o sa arate altfel. Iar grinzile aparente sunt o minunatie! Va doresc sa va bucurati de ea si sa traiti fericiti in acea zona minunata!

        • Am citit cu mare drag si interes mai multe postari. am o verisoara care de un an si ceva s-a mutat cu sotul si fetita de 3 ani intr-un sat din Buzau, spre munte. si-au facut o casa superba cu circa 10 000 euro, dar nu au terminat-o inca. Nu le-a fost usor, ea fiind crescuta in Constanta la bloc, el intr-o vila din zona Dorobanti- Bucuresti. acum s-au adaptat. totul depinde de experientele si asteptarile fiecaruia. ei sunt fericiti si fascinati de frumusetea locurilor, pe cand cumnata lor priveste altfel situatia: ce atata frumusete -o caruta si doi caini pe ulita!”. Ei au fost uimiti cum au fost ajutati la casa, de catre vecini. deja le este greu cand vin la mine in Bucuresti. zgomot, agresivitate etc. ” La noi acolo ne simtim ca in vacanta , chiar daca muncim din greu”. am o mare admiratie pentru curajul lor. si pe mine ma incearca tot mai des gandul de a pleca din Bucuresti, de a intra in armonie cu natura si ritmul ei. deja am inceput sa prospectez ofertele de terenuri prin diverse zone. cand voi gasi terenul potrivit , nu voi sta pe ganduri. m-as bucura daca mi-ati da contacte de mesteri care fac case ieftine din busteni. Imi doresc sa fiu sanatoasa si eu si familia mea si apoi cel mai mult si mai mult imi doresc o casa din busteni, cu pridvor si muscate la ferestra, livada si flori, in loc de un apartament intr-un bloc de beton dintr-o zona foarte aglomerata….
          Cum spunea bravul soldat Svejk la intalnirea cu un soldat neamt in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Tu pentru ce lupti?-pentru onoare. Dar tu, pentru ce lupti?- pentru paine, raspunde Svejk, deci fiecare lupta pentru ce nu are!
          Ma puteti ajuta cu contactele? Multumesc frumos si sa traiti multi ani fericiti in casuta dv

          • @diana: nu pot să te ajut cu meşteri, doar cu ideea unde poţi găsi un colţ de rai în buza bucureştiului (6 km de la metro voluntari)
            Noi în Găneasa am făcut “Downshiftingul”. Eu am crescut la casă, nu puteam concepe să stau prea mult la bloc, nevasta însă nu putea să-şi imagineze să stea la ţară.
            Chiar dacă în sud e cum spune Cristian, nu pot pune un pom în stradă că dispare, faţă de betoanele gri aici e o gură de rai. Şi copilului nostru îi este foarte bine, îi place dacă mai mergem prin parcul tineretului la maşinuţe, dar îi place mult mai mult să vină plin de noroi de pe câmpii. Iar legumele din curtea noastră au gust, nu ca cele de la supermarket. Laptele îl cumpărăm între timp din sat, la fel şi ouăle. Am cumpărat odată lapte de la magazin, fiu-miu a întrebat cei chestia aia!
            E puţin mai multă cheltuială cu motorina cdacă lucrezi în Bucureşti, dar merită. Iar dacă lucrzi în Colentina sau pantelimon oricum, cel puţin ca timp, e mia aproape decât să stai în Militari de exemplu.
            Ah, nu mie frică că dacă scriu aici de acest loc se vor contrui atâtea case încât să arate aşa urât ca şi Corbeanca & co.

  7. Tara Hategului este o zona minunata a tarii asteia frumoase !!Felicitari ca v-ati gasit, ati avut vointa si curaj sa va rupeti de Bucuresti si sa incepeti o asemenea viata !! Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa claditi o comunitate in jurul vostru cu oameni asemeni voua. Asa vad eu viitorul Romaniei. Doamne ajuta !!

  8. Ce v-ați propus voi și în parte ați și realizat e ceva nebunesc, imposibil. Dar tocmai pentru asta vă admir. Citind ce scrie aici și văzând pozele sunt ca olteanul care vede pt. prima dată o girafă și exclamă “animalul acesta nu există!”. Vă doresc să mergeți până la capăt pe drumul acesta frumos și să fiți încredințati de ce zice o vorbă bătrânească: “la casa de oameni buni, Dumnezău face minuni”.

  9. Bravo Cristian! Bravo Alina! Felicitări!
    Dacă ceea ce ați construit și veți mai construi(aici nu mă refer doar la casă) vă este util și vă bucură sufletul, nu-i luați în seamă pe răutăcioși.
    La mai mare!
    Dumnezeu să vă binecuvânteze!

  10. Nah, şi io aş zice că în poză, în stadiul în care e, casa e urâtă foc. Când m-am uitat la poze asta mi-o fost şi mie prima reacţie. Dar a doua reacţie a fost să mă uit mai bine, să închid ochii aşa pe jumătate şi să o văd cum a fi când “îţi găta-o” Şi mi-o pot imagina tare mândră (pentru necunoscători în “ardeleneşte” în context, aici mându înseamnă frumos) Să vă ajute domnu s-o terminaţi si să vă bucuraţi de ea, şi voi şi coconii voştri (Nai, musai o fost să le zic la prunci cum le zâcea nana Mărie din Săpânţa: coconi)

  11. Superb!
    @Marius, si eu sunt unul dintre norocosii care au reusit sa iasa din iadul Bucuresti. Nu am reusit sa fac ce au facut prietenii din poveste (din pacate nu am langa mine pe cineva cu viziuni similare), m-am oprit mai aproape – la Corbeanca, ceva mai departe de centru si mai aproape de natura, inspre Buftea. Padurea aproape, aer curat, noptile mai racoroase chiar si dupa zilele caniculare, mai plantezi o floare, mai tunzi un trandafir, mai culegi o rosie, mai savurezi un ceai sambata dimineata in balansoar. Am scapat de blestemul cu parcarile insuficiente, noaptea nici nu imi pun problema daca am incuiat masina sau usa casei. Este o alta viata, am renascut. Stiu ce spui, de cand m-am mutat aici m-am imprietenit cu cativa sateni gospodari si acum am posibilitatea sa ma rasfat cu lapte proaspat direct de la vacuta (care, apropos, nu este mov :D), oua de la gaini crescute in curte, legume direct din gradina. Cunosc zona Ganeasa, este intr-adevar un mic colt de rai, dar crede-ma ca se poate si la Corbeanca 🙂

    Casa din poveste este foarte frumoasa, mie imi place. Cu siguranta lemnul aparent va da un “iz” rustic, iar prispa face tot 🙂 . Casa bunicilor mei are prispa si bunicii au prevazut-o si cu un pat cu paie in loc de saltea. Nu pot sa va redau in cuvinte ce placere este sa adormi in acel pat, in serile de vara cu luna sau in dupa-amiezile ploioase.

    Felicitari pentru determinare si curaj! Daca toti am avea scara voastra de valori, viitorul ar fi altfel pentru copiii nostri.
    Sunt mandru ca facem parte din acceasi generatie!

  12. Felicitari pentru curajul vostru ! Ma intreb unde vor face copiii scoala? cum vor ajunge acolo, in cazul in care adoptati varianta clasica ?

  13. Felicitari ! Eu m-am mutat din Bucuresti in Ilfov in com 1 Decembrie si nu regret. Am copilarit in zona Hategului si mi-am dorit ca copii mei sa poata petrece vacantele intr-un loc frumos, asa ca am cumparat o casa in zona si i-am mutat pe socrii. E grea despartirea de Bucuresti , de serviciul bine platit si confortul pe moment care ti-l ofera dar as renunta si maine la stresul din Bucuresti pe “altceva” in Tara Hategului.

Reply To Codrina Enache Ionascu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger