Astă-seară, la ora 18, la Cinema Elvira Popescu va fi proiectat, în cadrul Festivalului One World, documentarul Pe Valea lui Jato, povestea lui Pino Maniaci, un italian care, împreună cu familia lui, ţine în picioare Telejato, o televiziune comunitară devenită între timp un nod important pentru societatea civilă siciliană. În contextul unei prese centrale din ce în ce mai discreditate, Maniaci, un erou al zilelor noastre şi în acelaşi timp un personaj cu propriile lumini şi umbre, toane şi ambiţii, produce alături de fiică şi soţie, cu ajutorul celor din comunitate, cel mai lung buletin de ştiri din Europa. În cele două ore, Maniaci condensează problemele din zona Partinico, localitate aflată la periferia oraşului Palermo, de la infrastructură deficitară, până la eternele răfuieli ale mafiei.
Foto: Ionuţ Dobre
Am stat de vorbă cu Caterina Monzani şi Sergio Vega Borrego, realizatorii documentarului, despre idealismul lui Pino, despre rolul presei cetăţeneşti şi despre dificultăţile întâmpinate în producţia documentarelor independente.
Caterina Monzani, originară din Italia, şi Sergio Vega Borrego, din Spania, s-au cunoscut National Film and Television School din Marea Britanie. Caterina e preocupată mai degrabă de latura socială a realităţii, pe care o face să transpară în documentarele sale prin intermediul unor personaje puternice, iar Sergio e mai degrabă interesat de latura artistică, dar şi de gradul de universalitate a problemelor pe care le pune pe ecran. Timp de mai bine de doi ani, cei doi au mers periodic în Sicilia, urmărindu-i povestea lui Pino Maniaci, devenit nu doar o figură locală importantă, ci şi un nume adesea invocat în sfera mişcărilor anti-mafie. Caterina lucrează în redacţia ziarului britanic The Guardian, iar Sergio, care locuieşte tot la Londra, se ocupă de editare video şi pregăteşte un scurt film de docu-ficţiune despre problema locuinţelor în marile oraşe.
Cum aţi ajuns la Pino Maniaci?
C. M.: La acea vreme, încă îl aveam pe Berlusconi şi mereu apăreau cazuri ale unor jurnalişti nevoiţi să-şi părăsească redacţiile pentru că se exprimau împotriva lui. Eu voiam să fac un documentar despre presa independentă din Italia şi aşa am dat de Pino Maniaci, care reflectă, în miniatură, situaţia unei întregi societăţi. Povestea lui, care era una concentrată şi puternică, e a unui om care se luptă cu mafia – lucru pe care oricine din lume îl poate înţelege. În acelaşi timp, odată ce am ajuns să-l cunoaştem mai bine, o miză importantă a devenit să putem înţelege mai bine acest personaj care, deşi este un erou, e totodată un tip egoist, cu laturile lui întunecate.
Cum aţi început să lucraţi împreună la acest film?
S.V.B.: Caterina a câştigat un mic grant din partea BBC, pentru realizarea unui teaser pentru acest film, însă mult timp nu prea m-a interesat această idee. Dar cum mă aflam într-o perioadă a vieţii mele în care perspectivele nu erau tocmai optimiste — nu aveam job şi tocmai începeam să înţeleg cum funcţionează lumea filmului, ceea ce nu mi-a plăcut –, m-am gândit că ar trebui să mergem înainte. În primele două săptămâni când am mers în Sicilia, după patru ani în Anglia, unde niciodată nu am reuşit să mă simt acasă, am înţeles destul de bine contextul, chiar dacă nu vorbeam italiană, şi, în final, am găsit un loc unde mă simţeam ca acasă.
Cum a ajuns Pino Maniaci să pună pe picioare o televiziune locală?
S.V.B.: Acum, Pino e o celebritate locală în Partinico şi în rândul mişcării anti-mafia. La început însă, Pino a luat drumul mai multor cariere – iniţial, studiase medicina – şi a fost implicat în multe afaceri eşuate. În anii 90, avea oarecare legături cu televiziunea locală a Partidului Comunist din Partinico şi, când televiziunea a fost pe punctul de a se închide, Pino a preluat el staţia şi, împreună cu câţiva oameni din comunitate, au început să facă scurte emisiuni de ştiri locale. După ce au primit mai multe ameninţări de la mafie, Pino a rămas singur cu televiziunea, dar, cum dintr-o dată îşi găsise vocaţia, a decis că trebuie să meargă mai departe. A implicat-o atunci şi pe fiica lui, care şi-a întrerupt şcoala pentru a se ocupa de filmări şi montaj. Dacă la început fiica lui nu a prea avut de ales, acum spune că a ajuns să-i placă foarte mult ceea ce face.
C.M.: Soţia lui îl susţine şi îl ajută din toate punctele de vedere, de la cabluri şi antene stricate, până la filmări, stabilit relaţii cu oamenii din comunitate şi, desigur, la finalul zilei, gătit şi curăţenie. Ea este celălalt ochi al lui Pino, cu vedere de 360 de grade. Fiul lui, de asemenea, îl ajută de multe ori, la fel ca cei mai mulţi oameni din comunitate.
” The Valley Of The Jato ” trailer ( One World Romania 2014 ) from One World Romania on Vimeo.
Ce-l face pe Pino o figură aşa de puternică?
S.V.B.: Pino e un personaj copleşitor, bigger than life, cum spun englezii. E un showman cu carismă şi personalitate puternică şi, atunci când eşti alături de el şi e în toane bune, îţi dă puterea să visezi. Pe lângă televiziune, a devenit un centru social, care animă comunitatea şi o ţine legată.Ţinând cont de faptul că am produs filmul prin forţe proprii şi pe banii noştri, ajungând să vedem ce face Pino, am căpătat forţă şi am redescoperit că visele continuă să existe. Două săptămâni în Sicilia ne-au dat destulă energie să visăm pentru restul timpului în Anglia.
C.M.: Dacă, de exemplu, există probleme cu drumurile, Pino e imediat pe teren şi merge la primar, pe care-l confruntă teatral şi cu o bună cunoaştere a acestei culturi destul de machiste. Ştie foarte bine cum să scoată oamenii din sărite şi cum să-i provoace, iar astfel cei din comunitate trec la treabă şi repară drumul. Forţa lui vine tocmai din implicarea imediată, pe plan local. Pino merge dimineaţa în aceeaşi cafenea, unde oamenii vin să-şi spună problemele. Dacă organizaţiile mai mari susţin un plan de acţiune, e mai greu să le accepţi discursul, care e mai complicat şi vine din afară. Mulţi din comunitate îl preferă pe Pino pentru că este de-al locului, îi uneşte şi le dă forţa şi încrederea să meargă mai departe, să viseze.
Cum se susţine financiar Telejato?
C.M.: Dat fiind că este o televiziune comunitară, legea o scuteşte de la plata taxelor de emisie. O parte din venituri provine din publicitate: reclame pentru pizzerii şi alte afaceri locale. Însă legea nu permite în aceste cazuri decât patru minute de publicitate pe oră, astfel încât emisiunea lui de ştiri a ajuns să dureze două ore, pentru a strânge mai multe fonduri. În orice caz, cea mai multă muncă e voluntară şi tot echipamentul e primit prin donaţii. Organizaţiile de luptă anti-mafia îl ajută la rândul lor, plătind uneori facturile de telefon şi de electricitate. De asemenea, soţia lui are un job part-time. Pino însă spune mereu că nu vrea să accepte ajutor din partea celorlalţi, susţinând că vrea să fie 100% independent, însă nu are de ales.
S.V.B.: Un proverb sicilian spune că cel care joacă singur nu pierde niciodată, însă întreaga mişcare anti-mafie demonstrează tocmai contrariul, iar Pino se situează undeva la mijloc.
Aţi putut documenta istoria ameninţărilor pe care Pino le-a primit de la mafia italiană?
S.V.B.: La început, auzind despre ameninţări, te gândeşti la cineva care stă cu arma aţinitită spre tine. Iniţial, noi la asta ne aşteptam. Însă treptat am înţeles că, dacă nu locuieşti acolo, nu ai cum să simţi adevărata natură a acestei presiuni. După un an de filmări, când ne întrebam dacă nu cumva povestea cu mafia e inventată, au fost incendiate câteva case şi maşini. Dar acestea erau doar vârful icebergului; adevărata ameninţare o poţi simţi dacă trăieşti acolo şi înţelegi resorturile tensiunii imprimate de mafie.
Autorităţile îl susţin pe Pino în demersurile lui?
C.M.: Autorităţile îl susţin şi, pe măsură ce Pino (foto) devine şi mai celebru, sunt cu atât mai constrânse să-l susţină, atâta vreme cât el are microfonul. Însă politicienii se declară susţinători ai cauzelor care îi pun într-o lumină mai favorabilă, iar dacă Pino încearcă să-i preseze să ia acţiuni concrete, susţinerea lor se subţiază, iar ei se declară neputincioşi. Cu toate acestea, Pino e un bun indicator al ilegalităţilor, iar presiunea pe care o exercită ajută comunitatea. Politicienii ştiu că, dacă fac ceva greşit, vor fi expuşi de Pino.
Credeţi că jurnalismul cetăţenesc de azi, în care oricine poate documenta realitatea cu un smartphone şi poate disemina informaţia în reţele sociale, anticipează jurnalismul viitorului sau e doar o fază intermediară, care arată criza jurnalismului tradiţional?
S.V.B.: Jurnalismul presupune procesarea informaţiei, iar jurnalismul cetăţenesc presupune mai degrabă denunţarea punctuală a anumitor acţiuni. Ce nu face însă e să meargă dincolo de momentul respectiv şi să înţeleagă contextul mai mare. Dacă aceasta e direcţia în care se îndreaptă jurnalismul, pentru mine ar însemna sfârşitul jurnalismului.
C.M.: Nu ştiu dacă înseamnă un pas înainte sau trei paşi înapoi. Pe de o parte, jurnalismul cetăţenesc e vital pentru ţările unde nu există libertatea presei. Însă un fenomen asociat acestei tendinţe e divertismentul şi curozitatea crescută despre tragedii. Impresia mea e că alimentează o percepţie superficială, care nu ne permite să aprofundăm realitatea.
Cum ne putem orienta în lumea presei mainstream actuale, a cărei credibilitate a scăzut major?
S.V.B.: În ziua de azi, îţi poţi face o impresie despre direcţia editorială a unei publicaţii dacă te uiţi la cine o finanţează. Libertatea editorială a unui ziar e direct proporţională cu puterea lui economică; economia înseamnă libertatea de expresie. La fel însă cum se întâmplă şi în cazul lui Pino, dacă din ce în ce mai mulţi oameni denunţă un ziar, imaginea publicaţiei respective are de suferit.
Cum v-aţi finanţat documentarul?
C.M.: Am început cu un mic grant primit de la BBC pentru producerea unui teaser şi o primă sesiune de documentare. Filmul l-am produs însă pe banii noştri, pe care i-am obţinut la job. Noi am fost cei care l-am trimis la festivaluri, care l-am promovat şi am încercat să-l distribuim. Dacă produci un documentar de unul singur, te plasezi automat în afara circuitului.
Care credeţi că sunt cele mai mari dificultăţi pentru producătorii de documentare?
C.M.: Găsirea fondurilor. Ai impresia că banii sunt undeva, acolo, dar e extrem de greu să ajungi la ei. Trebuie să parcurgi un întreg parcurs formal foarte complicat.
Ce cel mai important pentru voi când lucraţi la un documentar?
C.M.: Chiar dacă e banal, mă inetersează legătura cu personajele şi felul în care povestea unui personaj reflectă o problematică socială mai amplă.
S.V.B.: În primul rând, nu fac legătura strictă între documentar şi ficţiune. Cel mai mult, contează o legătură emoţională cu proiectul la care lucrez. Chiar dacă fac un film despre copiii din Brazilia, povestea trebuie să rezoneze cu ceva din mine, fie din prezent, fie din trecut.