Povestea sinucigașilor de la metrou. Înainte de a judeca

9

Ca să poată relua cât mai rapid circulația trenurilor, angajații rețelei de transport subteran din Londra duc cadavrele sinucigașilor care își găsesc sfârșitul pe șine în magaziile stațiilor, unde zac până la sosirea medicului-legist. Într-un documentar difuzat recent de Channel 4, mulți dintre ei și-au exprimat dezgustul față de această practică, pe care o găsesc traumatizantă pentru ei și degradantă pentru victime. Se întâmplă ca cineva să caute o mătură sau o găleată și să dea peste trupul neînsuflețit și mutilat al vreunei persoane pentru care stația respectivă chiar s-a dovedit să fie capătul liniei. Din cauza lipsei de spațiu, un cadavru a fost lăsat să zacă chiar într-un container industrial, în parcarea stației Stafford, a mărturisit o femeie, unul din cei aproape 19.000 de angajați ai regiei.


de Liviu Alexandrescu

De-a lungul deceniului trecut, numărul tentativelor de sinucidere din subteranul londonez a crescut cu aproape 75%,  salturi semnificative înregistrându-se în 2008 și 2009, anii asociați apariției și adâncirii crizei financiare globale. În Londra și în alte mari orașe ale lumii au apărut de-a lungul timpului „sisteme anti-suicid” – ziduri înalte care separă peronul de calea de rulare, dotate cu uși automate ce se deschid și închid aproape simultan cu ușile trenurilor și doar după ce garniturile frânează complet. Asemenea dotări presupun însă, costuri de montare destul de ridicate, ceea ce le face să rămână doar soluții parțiale, mai ales în cazul rețelelor-mamut. Tube-ul londonez, spre exemplu, leagă nu mai puțin de 270 de stații și deservește zilnic în jur de 3,5 milioane de călători.

Administratorii Metrorex au calculat și ei că banii necesari pentru instalarea unui astfel de sistem pentru întregul subteran bucureștean ar putea acoperi amenajarea completă a două stații noi, ceea ce descalifică de la bun început cauza celor câteva zeci de persoane disperate care s-au aruncat sub roțile trenurilor, de-a lungul ultimilor ani, și a celor care o vor face pe viitor. Dramele lor sunt cel mult vândute la taraba de nimicuri grotești a știrilor de seară și fibra complexă a disperării lor desființată prin simpla aruncare la pubela de gunoi a rațiunii – nimeni nu înțelege, titrează știrile de obicei, de ce victima a apelat la un asemenea gest (cel puțin când nu se menționează vreo boală incurabilă, vreo datorie imensă sau altceva din care mentalul colectiv să poată extrage sens), rudele sunt șocate, cunoscuții nu s-ar fi gândit niciodată. Și atât. Foarte rar (sau mai degrabă niciodată) întrebări care să meargă dincolo de relatarea imediată.

Nu mai departe de sfârșitul lui ianuarie, o femeie a fost scoasă de către echipele de intervenție SMURD de sub o garnitură de metrou care tocmai intrase în stația Piața Sudului. Femeia a supraviețuit, însă roțile trenului i-au retezat picioarele. Două comentarii postate pe unul din site-urile care au preluat știrea mi-au atras atenția: „E atât de proastă încât s-ar putea să scape cu viață. Problema inițială persistă, doar picioarele lipsesc”, scrie un utilizator care o condamnă pe victimă pentru decizia de a-i include pe conductor și pe călători în scenariul propriului exit, iar un altul amintește că „la IMGB parcă, iese metroul la suprafața, nu? Recomand”. Comentarii în spiritul celor două redate aici se găsesc în subsolul oricărei știri despre sinucigașii de la metrou  și o simplă căutare pe Google poate confirma. Ce surprinde într-o asemena instanță discursivă (sau ce m-a surprins pe mine, cel puțin) este ușurința cu care, de îndată ce comite actul, victima este „dezbrăcată” de calitatea ei umană –  un utilizator îi critică zeflemitor capacitățile intelectuale, iar celălalt sugerează că viața unei asemenea persoane nu posedă vreo valoare intrinsecă, din moment ce singurele detalii care îl preocupă sunt locația punerii în scenă a actului și distanța față de eventuali martori, nu și cauzele determinante sau suferința obiectivă subînțeleasă a persoanei. Cineva capabil să facă așa ceva, cu alte cuvinte, nu poate fi decât prost, inutil și perfect dispensabil. Dacă problematica implicării  martorilor și eventualele lor traume pot fi discutate, culpabilizarea victimei de la înălțimea  tribunei morale nu poate sugera altceva decât ignoranța –  în ultimă instanță, știrea nu oferă niciun detaliu despre trecutul și personalitatea femeii, iar corpul său este, totuși, singurul care suferă în mod iremediabil implicațiile deciziei luate.

Înainte de-a ne disocia de presupusa „sminteală” a celor care comit astfel de gesturi și de a le arăta calea spre depou, în speranța că se vor așeza cuminți pe șine, la o distanță considerabilă de privirile luminate ale majorității corecte și echilibrate, cred că ar trebui să încercăm să le cartografiem semnificația faptelor privind spre topografia mai largă a vieții urbane și, mai departe, spre simptomatologia alienării. Dacă acceptăm viziunea actului de autodistrugere că reprezentație finală, ca spectacol al celor care vor să lase în urmă ceva „senzațional”, așa cum explică unii psihologi fenomenul,  trebuie să înțelegem unul din elementele esențiale ale spectacolului – decorul. Stațiile de metrou Eroilor, Izvor, Piața Romană și Piața Unirii, spun șefii Metrorex, sunt „scenele” cele mai populare, punctele unde se petrec cele mai multe tentative de suicid. Sunt și stațiile cu cel mai mare trafic de „spectatori”, adică cei cărora sinucigașii vor să le arunce cu de-a sila în ochi imaginea propriei sfârtecări, după cum ar sublinia înțelepciunea de forum online. Aglomerația, în combinație cu viteza și forța distructivă ale garniturilor garantează, deci, vizibilitatea reprezentației și șanse rezonabile de reușită.

Rețeaua de transport subteran simbolizează, însă, și o logică a unei existențe de la care cei mai mulți dintre sinucigași se găsesc decuplați. Pe harta orașului, subteranul este poate expresia cea mai directă a fluxului, a continuității forțate și a fricii de sincope care punctează atât de precis vibrațiile furnicarului urban. Este spațiul în care minutele de întârziere a unui tren pot părea mult mai nefirești decât orele interminabile petrecute în ambuteiajele din traficul de suprafață. Subteranul trebuie să lucreze cu timpi exacți, pentru că nu beneficiază de circumstanțele unei infrastructuri suprasolicitate, ca în cazul bulevardelor Capitalei, ci doar de linii deschise, nemarcate de vreun obstacol. Chiar și în cazul metroului bucureștean – care, orice s-ar spune, funcționează remarcabil de bine – un scurt blocaj poate provoca haos. La orele de vârf, mulțimi enorme și frustrate pot sufoca imediat peroanele și pot provoca panică și accidente. Orice angajat al oricărei regii de transport subteran din lume simte presiunea asta și o simte suficient de puternic încât să treacă peste propriul stomac și peste convingerile personale, după cum arată mărturiile culese de Channel 4 și citate mai sus. Hipersensibilitatea la inexactitate și la repaus este exact elementul care face subteranul extrem de atrăgător pentru cei ce nu se regăsesc în logică sa imanentă.

Integrarea în flux este un dat inevitabil al vieții metropolitane, la fel ca permanenta fugă între responsabilități, deadline-uri și tot felul de alte “to do”-uri mai mult sau mai puțin signifiante. Chiar și timpul liber se cere umplut cu mișcare și cu senzații active. Contemplarea statică este străină de ethosul capitalist, de vocația generală a consumului vorace de experiențe. Timpul se cere trăit și folosit din plin, chiar și prin anticipare sau pe datorie, după cum remarcă sociologul Zygmunt Bauman. Dinamica existenței contemporane pretinde ore lungi la birou, excursii la schi și destinații exotice plătite cu banii câștigați la birou, rutinizarea și programarea atentă a activității. Umplerea formală și informală a timpului, pentru ca momentele moarte să dispară. Incluziunea devine astfel miza validării sociale. Șomerii, devianții sau săracii sunt identități problematice tocmai pentru că sugerează neintegrarea în flux, pentru că morala lor presupusă invocă mai degrabă un hedonism detașat și o existență parazitară decât disciplină riguroasă a continuității. De aceea, astfel de grupuri devin exemple negative, expresii a ceea ce majoritatea nu trebuie să fie.

În sensul celor de mai sus, sinucigașii de la metrou sunt deja morți înainte de a se arunca pe șine. Sunt actori rămăși fără rol, indivizi care se simt sau chiar sunt incapabili să mai facă parte din mersul lucrurilor, din lumea celor activi. O boală, încercări eșuate repetate de a găsi o slujbă, probleme la locul de muncă, o relație complicată sau datorii cumulate pot ajunge să pară dificultăți insurmontabile tocmai pentru că amenință cu sau chiar duc la separarea de flux, la sentimentul excluderii iremediabile. La o stare despre care nimeni nu i-a prevenit și pentru care nimeni nu le-a oferit vreun plan de rezistență. Și, de multe ori, despre care nimeni nu pare să vrea să audă. Gestul final vine astfel că o acceptare a propriei anihilări simbolice și ca un ultim strigăt de disperare, acolo unde poate bruia zgomotul vieții din care ei nu mai simt că fac parte. Nu întâmplător, cele mai puține tentative de sinucidere în subteran se consumă în zilele de duminică, atunci când activitatea și traficul sunt semnificativ reduse, după cum arată studiile. Sinucigașii de la metrou nu sunt nici proști și nici sadici, nici dezaxați și nici exhibiționiști, ci doar oameni disperați care încearcă să se facă auziți în singurul mod în care speră că ceilalți îi pot auzi, măcar pentru câteva clipe izolate. Sunt acele clipe când, chiar dacă înjurând printre dinți că „un alt nebun” îi întârzie în viețile lor ordonate, ceilalți sunt forțați și ei să-și contemple propria stagnare.

Liviu Alexandrescu este doctorand în științe sociale al Universității din Lancaster, Marea Britanie


9 comentarii

  1. Excelent articol! Cred ca unul dintre cele mai bune pe care le-am citit aici, la voi. Cred ca e foarte important sa exploram dimensiunile astea ale vietii in societate…

  2. Cred ca domeniul abordat este la intersectia dintre spiritualitate si medicina.

    Ar meria cel putin inca un articol abordarea propusa dar singurul lucru pe care doresc sa-l punctez este ca asemenea gesturi teribile ar putea fi oprite doar prin conlucrarea celor doua domenii amintite.

    Daca oamenii ar avea o viata echilibrata spiritual iar actul medical ar fi cum trebuie (medicul de familie, cel putin, ar fi intr-adevar, un medic personal, care ar putea cunoaste din timp orice inclinatie suicidala, facand recomandarile respective) cazurile s-ar reduce dramatic …

    Oricum e greu … Dumnezeu sa aiba mila!

  3. Pingback: Miri Bratu

  4. Articol excelent, dar nu ofera si punctul de vedere al calatorului. Si ma dau exemplu personal. Eu merg cu metroul de la Piata Sudului pina la Pacii, schimbind magistrala la Piata Unirii. De la Pacii este o cursa speciala care ma ia de la o ora foarte fixa spre locul de munca aflat la 13km. Acum vreo doi ani, o persoana s-a aruncat pe sine la statia Gorjului la ora 08 si vreo 20 de minute, eu trebuind sa ajung la Pacii la 08.30. Din acest motiv, de la Eroilor pina la Pacii, metroul a facut aproximativ 45 de minute! Cine a trebuit sa-si plateasca drumul pina la servici si cine a avut luna respectiva salariul diminuat din cauza intirzierii …… in orice caz nu persoana care s-a aruncat in fata metroului.

    Ok, inteleg, ai dreptul de a alege cind si unde sa te sinucizi, probabil sunt motive intemeiate sa faca acest pas, dar de ce trebuie sa afecteze prin gestul sau si alte persoane? De ce nu a facut acest lucru la 5 dimineata sau la 11 seara. Poate sunt eu egoist, dar…

  5. to adib: Chiar nu observi ca tocmai asta nu voia sa faca articolul, sa legitimeze necesitatea imperioasa a “fluxurilor” societatii capitaliste invocate de tine (salariu, taxi etc.?)? Cred ca indivizi ca tine nu pot intelege complexitatea unui asmenea demers disperat, judecand dupa comentariul de un egoism infiorator!

  6. Ceea ce decid acesti oameni sa faca nu influenteaza doar viata lor personala, cat si viata martorilor ( atat copii, cat si adulti)- acestia raman traumatizati pentru scenele de groaza la care asista.

  7. Felicitari pentru articol! este foarte interesanta abordarea dimensiunii spatiului public, trairea organica al acestui spatiu, al timpului si modul relational al construirii identitatii si sinelui. Imi place interogarea conceptului de alienare. Intrebarea se pune aici Cine este mai alienat? sinucigasul care incearca (chiar prin extremitatea gestului) posibilitatea (esuata anterior) de conectare cu un anonimat, sau multimea de pasageri in indiferenta si iritarea cinica asupra Imprevizibilului (a mortii, a limitarii conditiei noastre, a ne-familiarului).

    • nu stiu daca adib isi merita perdaful. cu naveta lui “foarte fixa” si cu fisa de pontaj probabil si mai precisa, controlul lui tinde vertiginos spre 0. nu face decat sa se inscrie intr-un flux de corpuri, din care unele ajung la fabrica/birou, altele la cimitir. ultimele scapa macar de cronometrarea permanenta. iar asta e o forma de hartuire despre care, cel putin de la france telecom incoace, stim cam pana unde poate duce.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger