Povestea singurului samizdat din România ceaușistă

0

Pe vremea când mergeam cu prietenii, ca puști, kilometri pe jos sau cu bicicleta ca să găsim un loc pe dealurile din împrejurimile Târgu Mureșului pentru a vedea, la bulgari, Campionatul Mondial de Fotbal din Spania (1982), un grup de intelectuali maghiari din Ardeal scotea o revistă clandestină: Ellenpontok/Contrapuncte. Singura și ultima inițiativă de acest gen din România acelor ani.

 

vara-Oradea1

5 Iulie 1982, Filajul Securității. Sursa: CNSAS

 

de Marius Cosmeanu (Text preluat de pe Blog.cosmeanu.ro)

 

Am aflat însă de ea mult mai târziu, când mi s-a propus să traduc cele nouă numere ale revistei, câte au apărut până când Securitatea a dat de autori… Traducerea nu s-a concretizat, dar am avut prilejul să îl cunosc pe unul din temerarii eroi ai acestui proiect underground din vârtosul comunism autohton: Károly Antal Tóth – eseist, editor și ecolog.

După un periplu mai lung, K. A. Tóth s-a stabilit în Suedia, unde trăiește și azi, ca pensionar. Am schimbat câteva emailuri, am discutat pe skype, și a ieșit interviul de mai jos. Este istoria unei povești cum nu veți găsi în manualele de istorie sau în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Publicarea unui periodic samizdat într-o epocă a scrumierelor și trandafirilor „Philips” și  în care lumea șușotea prin casă când făcea politică, nu-i puțin lucru. Károly Antal Tóth vorbește despre povestea samizdatului scos la Oradea, despre cum i-a prins și anchetat Securitatea și despre ce fel de publicație ar scoate azi, dacă ar trăi în Ardeal. Pentru prima oară într-un interviu în limba română.

Cum era Oradea acelor ani, înaintea apariţiei Contrapunctelor? Câtă libertate se putea respira acolo față de restul țării?

Exact atâta ca și în alte părți. Tabloul era nuanțat cel mult de personalul care forma aparatul represiv sau de trăsăturile individuale ale celor care încercau să fie, într-un fel sau altul, liberi și să își apere demnitatea umană și etnică. În România era o dictatură în toată regula și nu trebuie să uităm că represiunea, de obicei, îi afectează cel mai tare pe minoritari.

Pe vremea Contrapunctelor, în 1982, România scăpase deja, în mare parte, de nemți (îndeosebi de sași, șvabii plecând ceva mai târziu), ca și de evrei. Conducătorii de atunci ai țării i-au vândut, pentru sume frumușele, „țărilor-mamă”, care au plătit „per capita”. După ce au îmbogățit Ardealul prin prezența, cultura și munca lor de aproape opt secole, nemții au emigrat, chiar dacă nu bucuroși, în Germania Federală.

În anii 1970, la o specializare a istoricilor organizată la București, unul dintre vorbitori a susținut că prezența maghiarilor în România reprezintă un pericol național. Când am aflat și eu de grozăvia aceasta, mi-am dat seama că pentru conducerea țării de atunci, ca și pentru segmentul infectat cu șovinism al populației românești, eu, alături de restul maghiarilor, sunt indezirabil. Numai că pe noi nu aveau unde să ne trimită, cui să ne vândă, așa că s-au grăbit să ne „păstorească” spre asimilare. Ca antidot, ne-am cultivat valorile și cultura națională. Un punct de reper în acest sens a fost și Cenaclul Literar Ady Endre de la Oradea, care funcționa oficial și în conducerea căruia eram și eu, împreună cu soția mea, Ilona Tóth. Aș spune că a fost un soi de preludiu la ce a urmat mai târziu, laContrapuncte.

Am primit recent de la CNSAS materialele pregătite de Securitatea din Oradea despre mine. Toți cei pentru care păstrarea și înflorirea culturii maghiare reprezentau o problemă de suflet erau numiți – în rapoartele turnătorilor, dar îndeosebi în cele ale securiștilor – naționaliști, șovini, iredentiști și, după caz, chiar fasciști. Erau calificative folosite uzual atunci, cum uzual văd că sunt folosite și acum, când maghiarii sunt calomniați și prezentați în mai multe țări ca dușmani.

Când s-a născut ideea samizdatului? Cine a fost inițiatorul?

Fondatorul samizdatului Contrapuncte a fost Attila Ara-Kovács. Ca model a avut „opoziția democratică” din Ungaria, cu membrii căreia Attila Ara-Kovács avea relații foarte bune. Ei scoteau la Budapesta literatură samizdat încă din 1976, bătută la mașina de scris. E vorba de același grup care, după destrămarea sistemului colonial sovietic, a înființat Uniunea Democrat-Liberală (SZDSZ) din Ungaria.

Cum s-a format echipa redacțională?

Attila Ara-Kovács n-a fost doar inițiatorul, ci și, putem spune, redactorul-șef al revistei, deși, la noi titulatura aceasta nu exista. Trei dintre membrii redacției eram din Oradea: în afară de Attila Ara-Kovács, mai era soția mea, Ilona, respectiv eu. Și mai era un clujean: poetul Géza Szőcs. Într-o oarecare măsură, printre redactori era și András Keszthelyi. Pe vremea aceea el era student la Cluj. Intrase în echipă, probabil, pentru că venise cu ideea unei rubrici noi, Cică, în care publicam informații proaspete, la zi. Eu însă nu m-am întâlnit niciodată cu el în anul în care am editatContrapuncte. Cât despre echipa redacțională, ea s-a format aproape spontan, în urma discuțiilor purtate cu Ara-Kovács, prin acceptarea benevolă a unor sarcini.

Cum v-ați organizat munca editorială? Unde țineați ședintele de număr?

Nu a existat o muncă redacțională propriu-zisă, prin care să dezbatem scrierile propuse spre publicare și să stabilim ce intră și ce nu intră în revistă. Cea mai mare parte a textelor erau strânse de Ara-Kovács, prin relațiile sale personale. Exceptând două cazuri, el a stabilit conţinutul rubricii Document şi structura de fond a numerelor. Dacă vreunul dintre noi aducea un text de la un autor din afara echipei, nici măcar nu îi pronunțam numele, ca să nu îl putem divulga în cazul în care suntem prinși și anchetați. Mai aveam o rubrică, Dincoace de cenzură, în care publicam texte mai teoretice.

Redactorii din Oradea se ocupau de structurarea și multiplicarea revistei, iar Géza Szőcs se ocupa de distribuirea ei în Ardeal.

Mai merită amintit și faptul că am avut patru întâlniri redacționale la care, aflându-se la Oradea, a participat și Géza Szőcs. Împreună cu el am decis asupra unor probleme importante:

  1. În august au acceptat propunerea mea de a trimite un memorandum la Conferința post-Helsinki de la Madrid în legătură cu problemele grave cu care se confruntau minoritățile etnice și naționale și care nu fuseseră rezolvate juridic pe plan internațional. Am anexat acestui document și o Propunere de Program în care scriam (tot în numele redacției) despre necesitatea unor măsuri care să schimbe situația minorității maghiare din România, privată de drepturile ei fundamentale.
  2. După ce Propunerea de Program a fost formulată, am discutat-o între noi, cei patru membrii ai redacției. Géza Szőcs a avut câteva propuneri de modificări care au fost apoi operate în text de soția mea.
  3. Când am terminat textul Memorandumului, am trimis  cele două documente în engleză, prin intermediul unui prieten din Ungaria, la reprezentanții câtorva țări invitate la Madrid. Persoana respectivă ne-a sugerat, la întâlnirea pe care am avut-o cu ea la Oradea, ca de dragul unei mai mari credibilități, Attila Ara-Kovács, Géza Szőcs și cu mine să semnăm și să ne asumăm deschis aceste documente. Trei din cei patru, adică inclusiv soția mea, Ilona, am fost de acord cu propunerea. Ara-Kovács s-a opus. Atunci am luat decizia ca în cazul în care suntem prinși, cele trei persoane de care am amintit să își asume toată responsabilitatea legată de Contrapuncte în fața autorităților române.
  4. La 2 noiembrie 1982, la o discuție purtată (pe stradă) despre acțiunile tot mai frecvente de căutare a noastră de către Securitate, am decis, la propunerea mea, încetarea editării revistei și distrugerea imediată a oricărui material care ne-ar fi putut compromite (la 7 noiembrie, când au au percheziţionat trei case deodată în Oradea, securiștii n-au găsit nicio dovadă care să o poată folosi împotriva noastră.)

Care era chimia echipei? Ce mergea și unde vă contraziceați?

Cât timp am editat revista, diferențele dintre personalitățile noastre și cele ale lui Attila Ara-Kovács și Géza Szőcs nu au jucat un rol semnificativ. Atmosfera de lucru a fost foarte bună.

Modelele de samizdat din alte țări ajungeau la voi sau știați de ele doar din auzite?

Publicațiile clandestine din Ungaria ni le aduceau prietenii de acolo. De la ei și de la Radio Europa Liberă ne informam și despre samizdatele din Polonia.

 

21

Coperta doi a revistei

 

Care au fost principiile pe care le-ați stabilit de la bun început? Care era credo-ul revistei?

Principiul de bază a fost să vorbim deschis despre condițiile în care trăiam. Attila Ara-Kovács a redactat un text cu caracter general care apărea pe coperta a doua a fiecărui număr. Prima parte a acestui text poate fi considerată, practic, un credo al revistei:„CONTRAPUNCTE este o revistă samizdat. Apariția ei este ocazională. Vrem să facem cunoscute încălcările drepturilor omului din Europa Centrală și de Est și, în cadrul lor, a reprimării politice, economice și culturale a maghiarilor din Ardeal…”

Câte numere au apărut și cu ce frecvență?

În decursul anului 1982 au apărut opt numere. Toate în Ardeal. Mai exact, la Oradea. Primul număr l-am scos în februarie, deși, pe coperta revistei figura decembrie 1981. Restul numerelor au apărut lunar, începând cu aprilie. Prin urmare, ultimul număr a apărut în octombrie. După ce în noiembrie, Securitatea a dat de noi, Attila Ara-Kovács a mai editat un număr tipărit la începutul anului următor în Ungaria.

Cum făceați multiplicările?

Primele șase numere le-am multiplicat în câte cinci exemplare, cu o mașină de scris adusă clandestin de Ara-Kovács din Ungaria. Asta însemna că, nefiind înregistrată la miliție, nu putea fi nici identificată pe baza literelor din text. La multiplicare ne ajuta din plin și soția mea. Cel de-al șaselea număr l-am editat eu, așa că tot eu l-am bătut și la mașină. Numerele șapte și opt le-am multiplicat împreună cu soția mea în apartamentul nostru de subsol, folosind hârtie stencil și o multiplicatoare „ramka” poloneză.

Cum stabileați structura unui număr, cum alegeați subiectele?

Articolele fiecărui număr se legau, într-un fel sau altul, de textele publicate la rubricaDocument, de care am amintit. Primul număr al revistei pleca de la scrisorile de protest ale lui Károly Király, adresate primului ministru al României, unor organizații internaționale și opiniei pubice mondiale. Autorul protesta împotriva acțiunilor statului român care agravau situația maghiarilor.

În al doilea număr am publicat scrisoarea unor autori maghiari anonimi adresată intelectualității române, în numele nevoii de împăcare și de înțelegere reciprocă. Într-un text alăturat, cei trei redactori orădeni ai revistei polemizau pe marginea acelei scrisori. Al treilea număr reia pasaje lungi din pe atunci recent apărutul volum al lui Ion Lăncrănjan: Cuvînt despre Transilvania. Autorul îi atacă pe nedrept și cu ură pe maghiari. Textele alăturate comentau cartea lui Lăncranjan. Al patrulea număr analiza situația dramatică în care se aflau diferitele culte religioase din România. Al cincilea număr citează din temeinicul proces verbal al celui de al V-lea Congres al Partidului Comunist Român, ținut în 1931, care descria soarta minorităților din România acelor ani. Al șaselea număr a fost editat de mine pe baza cărții Românii, publicată în 1895, la Becicherecu Mare, de Grigoriu Moldovan. Autorul, un român originar din Moldova și fost profesor al Universității din Cluj, analiza relațiile dintre cele două popoare criticând vederile înguste și prejudecățile maghiarilor, dar și atacurile calomnioase și lipsite de temei moral la adresa maghiarilor venite din partea Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, o organizație din București cu scopuri care numai culturale nu puteau fi numite. A fost cartea care m-a ajutat să îmi dau seama, pentru prima oară, cât de adânci sunt rădăcinile situației în care ne aflam noi atunci. În plus, mai scrisesem câte un studiu la începutul și la sfârșitul acelui număr. Al șaptelea număr n-a avut o rubricăDocument pe care să structurăm întregul număr. De fapt, au fost mai multe scrieri care abordau diferite aspecte ale situației noastre. Cred că a fost numărul din Contrapuncte care arăta cel mai mult a revistă. Al optulea număr a cuprins cele două documente importante ale redacției: Memorandumul trimis reprezentanților de la Madrid și Propunerea de Program anexată.

Din textele trecute clandestin în Ungaria a fost scos, în ianuarie 1983, și cel de al nouălea număr, structurat pe discursurile ținute de deputatul mureșean Dr. Emil Dandea în zilele de 31 octombrie și 1 noimebrie 1928. Dandea îl ataca, printre alții, pe Iuliu Maniu, pentru că acesta luase prea în serios obligativitatea respectării hotărârilor Proclamației Marii Adunări de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, referitoare la minorități.

Au fost momente de autocenzură, texte pe care nu le-ați publicat pentru că erau, totuși, prea dure?

Nu a existat autocenzură. Singura noastră grijă era să aflăm și să spunem adevărul. Cred că a fost o singură excepție – Propunere de Program, pe care am discutat-o împreună. În rest, textele noastre apăreau, în linii mari, așa cum au fost scrise.

Câți colaboratori ați avut?

Cei mai importanți autori erau cei din Ardeal și exprimau, bineînțeles, sub anonimat, opinii interzise public. Fiecare om din redacție se ocupa de cel puțin două texte pe număr. Cele mai multe scrieri, respectiv cel mai mare volum de texte proveneau de la Attila Ara-Kovács, András Keszthelyi și de la mine. De asemenea, pastorul Molnár János, care pe atunci trăia la Tămaşda, a publicat mai multe poezii și analize. Noi patru, Géza Szőcs și soția mea formam nucleul de bază de la Contrapuncte.

Alte patru persoane au publicat câte un text. În ordine alfabetică: István Mészáros, preotul reformat Sándor Szilágyi, trecut între timp între cei drepți, profesorul Ferenc László Takács și László Tőkés, viitorul episcop al Eparhiei Reformate de pe lângă Piatra Craiului.

Au mai publicat în revistă disidenți din Ungaria, bunăoară, Gáspár Miklós Tamás și Miklós Haraszti, dar n-au lipsit nici cei din țări mai îndepărtate, cum sunt Paul Goma sau Alexander Soljenițân.

 

Nagyvárad-Podgoria-nevû-külvárosában-1982.-augusztus-22

22 august, Podgoria, marginea Oradei. Sursa: arhiva soților Tóth

 

Știați și de alte grupuri underground din România?  

Nu, n-am cunoscut alte mișcări underground în România.

Dar de alte samizdate apărute atunci la noi?

Nu se cunosc samizdate scoase de români. Mai apăruse o publicație clandestină în 1988, Kiáltó Szó/Cuvântul care strigă, la inițiativa filosofului clujean Sándor Balázs, care moștenea titlul unui manifest lansat în 1921 de scriitorul și arhitectul ardelean Károly Kós. Textele erau scrise în Ardeal, multiplicarea însă se făcea în Ungaria. Au apărut doar două numere. După evenimentele din 1989, probabil că nu au mai considerat utilă apariția ei.

Cum (crezi că) au aflat de voi? Care au fost „gafele” care au scurtat drumul securiștilor spre voi?

În această privință, sunt elocvente documentele despre mine din arhiva CNSAS. Un avocat maghiar din Oradea, cu care eram în relații bune, m-a rugat, în septembrie 1982, să fac cumva și să îi procur măcar un număr din Contrapuncte. Totodată, Attila Ara-Kovács mă rugase pe atunci să găsim un loc unde să ascundem câteva numere ale revistei. După o discuție prealabilă avută cu el, am decis ca ascunzișul să fie taman în casa acelui avocat, care a livrat apoi Securității materialul primit. Așa s-a făcut că am fost singurul dintre noi toți, anchetat cu metode brutale în perioada 7-11 noiembrie 1982. Erau informați de omul lor că știu destul de multe despreContrapuncte.

Știam că ne-au pus microfoane în casă, dar din dosarul primit lipsesc rapoartele despre temele cele mai fierbinți: discuția comună despre Propunerea de Program sau cea despre asumarea deschisă a Memorandumului. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe că Secu n-ar fi ajuns pe această cale la informații importante despre cele două teme.

V-au percheziționat casa?

Au venit cu ordin de percheziție. În aparamentul nostru de două camere și o bucătărie, în scurt timp au început să lucreze nu mai puțin de 12 securiști. Au strâns în mijlocul camerelor toate hârtiile suspecte. Din grămezile acestea, un expert de-al lor selecta ceea ce era de confiscat, îndeosebi cărțile și revistele legate de istoria maghiarilor, ceea mai mare parte a lor fiind proaspăt publicate în Ungaria. Au luat cu ei toate documentele referitoare la activitatea Cenaclului Literar Ady Endre, deși, erau cunoscute organelor de partid care gestionau treburile culturale în județ și puteau fi cerute de acolo. Au mai luat cu ei poeziile și jurnalele soției mele, corespondența mea cu părinții, care stăteau la Satu Mare, două-trei proteste trimise de mine organelor centrale ș.a. Nu am primt înapoi nimic din toate acestea. La Oradea, simultan cu percheziționarea noastră, erau percheziționați și Attila Ara-Kovács, și famlia Kertész, care l-a găzduit pe Géza Szőcs de câte ori venea la Oradea.

Care au fost momentele cele mai grele ale anchetei? Ați avut o strategie comună?

Maiorul Sălăgean, șeful de la Oradea în cazul urmăririi noastre, mi-a promis că dacă îi spun tot ce știu despre Contrapuncte a și încheiat povestea cu mine, mă lasă să plec acasă. Sigur, nu i-am dat crezare. Pe parcursul anchetării mi-am dat sema că nu sunt chiar afoni în problemă. Pe atunci, securiștii aveau roluri diferite: unii păreau pașnici, bine intenționați, încercând să te facă să vorbești luându-te cu binișorul. Alții, în schimb, urlau, aveau gesturi agresive, ne amenințau că suntem într-un mare rahat și ar fi mai bine dacă am vorbi. Erau apoi cei care te băteau, care te loveau cu mâna, cu picioarele, cu bastonul de cauciuc… Dar nu se sfiau nici de la niscaiva torturări. Cele mai grele momente sunt acelea în care folosesc prima oară violența. Durerea fizică e aproape nesemnificativ, umilirea, însă, e cea mai grea de suportat. Maiorul Sălăgean îmi spunea la un moment dat, acolo la ei, că muncitorii rezistă mai bine la bătaie decât intelectualii. Avea, cu siguranță, o vastă experiență în domeniu.

Între noi, ne înțelesesem asupra unui singur lucru, și anume, ca în cazul în care suntem prinși, Attila Ara-Kovács, Géza Szőcs și cu mine ne asumăm Contrapunctele. De altfel, eu am crezut că și pe ei îi anchetează cu aceleași metode ca și pe mine. Abia mai târziu am aflat că mă înșelasem.

 

VI.-52.-82-okt-10-a-szeku-fotói

10 Octombrie, Filajul Securității. Sursa: CNSAS

 

Cine a mai fost anchetat?

Câțiva cunoscuți din Oradea, înainte de toate, membrii familiei Kertész. Au fost însă audiate mai multe persoane, în primul rând din Cluj și din Secuime, unora fiindu-le percheziționată și casa.

Ați recunoscut tot sau au fost lucruri pe care ați reusit să le ascundeți? Dacă da, de ce? Întreb, pentru ca oricum erați la mâna lor, puteau să vă dea sentința pe care o vroiau. Sau mă înșel? De fapt, cum funcționează sau cum a funcționat jocul acesta al nervilor anchetator-anchetat?

Declarațiile mele se refereau în principal la colaborarea cu Ara-Kovács. Deși am căzut de acord că ne vom asuma împreună cele făcute, nu nu ne-am înţeles între noi asupra asumării articolelor scrise de alţii. De aceea, eu, în afara textelor scrise de mine, nu mi-am mai asumat decât articolul scris, la sugestia mea, de Ferenc László Takács în al treilea număr, cel despre cartea lui Lăncrănjan. La insistențele unuia dintre securiști, tot ce i-am putut răspunde legat de restul articole a fost că nu știu cine sunt autorii. Probabil că Ara-Kovács le-a scris pe toate. „Dar stilurile diferă foarte mult”, îmi spunea securistul. „Eu nu pot evalua cine și în ce măsură își poate schimba stilul”, i-am răspuns.

Despre András Keszthelyi, pe care l-au prins pe stradă, la Cluj, pe 9 noiembrie, cu douăzeci și ceva de exemplare ale revistei în geantă, nu puteam spune nimic, pentru că în acel an nici măcar nu mă întâlnisem cu el. Sigur, bănuiam care erau articolele lui, dar ce treabă aveau cu asta securiștii?

De-a lungul anchetării mele m-au întrebat o singură dată despre Géza Szőcs. Păreau mulțumiți când le-am spus că am discutat cu el despre Propunerea de Program. Despre rolul soției mele la Contrapuncte nu m-au întrebat nimic, ceea ce îmi întărea speranța că, probabil, nu ne vor pregăti un proces politic. Sigur, asta nu însemna că pe mine, pe Ara și pe Szőcs nu puteau să ne pună cu botul pe labe.

Când s-a închis cazul?

Pe 17 mai 1983 au fost chemați la Securitatea din Oradea toți cei implicați. Ne-au comunicat că au închis cazul și că generosul stat român ne-a iertat, dar dacă se mai întâmplă să încălcăm legea, vor relua și dosarul nostru pus la naftalină.

Toți cei strânși acolo am fost „abordați” și de un securist sosit de la București. Pe mine m-a întrebat cu ce drept vorbeam noi, la urma urmei, în numele maghiarilor din România? L-am corectat: nu vorbeam în numele lor, ci în interesul lor. Cunoștea textul Memorandumului, așa că a schimbat imediat tonul: „Bine, bine, în interesul lor, dar cine v-a dat mandat ca să vă permiteți asta?”, mi-a spus. „E de datoria oricărei intelectualități să formuleze problemele poporului de care aparține”, i-am răspuns. Nu e adevărat, a fost prima lui reacție, după care, căzut puțin pe gânduri, a dat din cap cu o oarecare reținere.

În acea zi ne-au pus pe toți să scriem o declarație prin care ne angajam că pe viitor nu vom face nimic contra intereselor statului român.

Ce ți-ai propus în seara aceea?

Soția mea și cu mine depusesem deja actele, în ianuarie, la Consulatul Ungariei din Cluj, pentru a solicita stabilirea definitivă în Ungaria. În zilele următoare am înaintat această solicitare și autorităților române. După cele întâmplate, ne așteptam la un interes sporit din partea Securității în privința noastră. Nu aveam niciun chef să rămânem în ghiarele lor. Formalitățile, însă, s-au prelungit mult, așa că abia în iulie 1984 am reușit să ne stabilim în Ungaria.

Cum a continuat povestea voastră? Ce s-a întâmplat până în decembrie 1989?

Attila Ara-Kovács și András Keszthelyi s-au stabilit și ei în Ungaria și, de atunci, trăiesc acolo. Géza Szőcs a mai stat o vreme acasă, după care a plecat în Elveția. După decembrie 1989 s-a întors în Ardeal.

Noi, eu și Ilona, nu ne-am bucurat de o primire prea călduroasă în Ungaria. Autoritățile ne considerau opozanți, iar potențialii prieteni, așa cum reiese din memoriile unuia dintre ei, considerau că am vederi prea radicale. Din acest motiv, împreună cu familia noastră tot mai numeroasă (doi dintre copii s-au născut la Oradea, unul la Budapesta, iar cel mai mic, la Göteborg) am parcurs un periplu mai anevoios: Suedia, Canada, apoi iar Suedia, unde trăim și astăzi. Ca să ne putem descurca, ne-am completat studiile, împreună cu soția mea, la o universitate suedeză. Copiii noștri s-au socializat aici, iar eu sunt de multă vreme pensionar.

2011.-okt.-1

1 octombrie 2011, Ilona și Károly Antal Tóth. Sursa: arhiva soților Tóth

 

În ce relație sunteți acum, foștii colegi de laContrapuncte?

Nu ținem legătura. Attila Ara-Kovács s-a angajat de la bun început în activitatea  Uniunii Democrat-Liberale (SZDSZ) din Ungaria, devenind consilierul lor de politică externă. În prezent lucrează cu normă întreagă ca analist de politică externă. András Keszthelyi a fost secretar de stat și consilier la trei prim-miniștrii ai Partidului Socialist Maghiar (urmașii comuniștilor). În opinia mea, amândoi servind forțele care au devalizat Ungaria, s-au compromis.

Cariera politică a lui Géza Szőcs a început la Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. O vreme a fost apoi secretar de stat în Ministerul Culturii din Ungaria, în guvernul FIDESZ. În prezent, este consilierul principal pe probleme de cultură al primului ministru Viktor Orbán.

Dacă ai avea toate cele necesare, ce publicație ai porni azi în Ardeal? Ce profil ar avea?

Cred că aș încerca să popularizez obiectivitatea și spiritul ideilor domnului dr. Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie din cadrul Universității București, despre relațiile româno-maghiare din Evul Mediu. Aș prelua acest spirit în discutarea relației dintre cele două popoare și în alte epoci. În interviul acordat jurnalistului Ovidiu Nahoi, Marius Diaconescu, bine argumentat, consideră o prostie teoria conform căreia maghiarii i-ar fi asuprit pe românii ardeleni în Evul Mediu. Aceasta concepție falsă, pe care o bagă în capul copiilor sistemul educațional românesc, alimentează și azi ura față de maghiari, blocând cu bună știință normalizarea relației dintre cele două popoare.

Pentru ca lucrurile să fie mai clare, mă văd nevoit să dau câteva exemple despre concepțiile tradiționale ale multor istorici români. Printre acestea, chestiunea originii românilor. Indiscutabil, se trag din romani, numai că toată lumea informată știe că teoria continuității daco-romane, care încearcă să demonstreze prezența seculară a românilor în Ardeal, este o poveste fabricată la sfârșitul secolului XVIII din rațiuni politice. Teoria „demonstrează” că așa-ziși băștinași au fost cuceriți samavolnic de maghiari. Deși, după retragerea romanilor (271 d. Chr.), nu există nicio urmă a existenței lor în Ardeal, alături de puzderia de popoare migratoare care a trecut pe aici. Prima atestare despre prezența românilor în Ardeal este de la începutul secolului XIII (numiți, pe atunci, vlahi), când acest teritoriu făcea parte deja de trei secole din Regatul Ungariei.

Principatul Transilvaniei plătea taxe turcilor, dar nu existau trupe străine pe teritoriul său. Moldova și Țara Românească au fost ocupate de turci. Din această cauză (și ca urmare a unor excese ale boierilor), în secolul XVII, sate întregi de peste munți, îndeosebi din Moldova, trec Carpații și se stabilesc în Ardeal. Aceasta este perioada în care numărul românilor a devenit într-adevăr semnificativ pe acest teritoriu.

Perioada de după formarea, în 1867, a Imperiului Austro-Ungar, este considerată de cea mai răspândită concepție istoriografică românească, drept cea mai întunecată epocă de asuprire a minorităților naționale din Ungaria. În condițiile în care, cu excepția Elveției, cele două țări ale Monarhiei erau singurele care aveau o lege specială care asigura drepturile minorităților naționale. Conform datelor Recensământului din 1910, 22,5% din minoritățile naționale cunoșteau limba maghiară. Pe teritoriile anexate României după Primul Război Mondial, tot conform datelor din recensământ, proporția acestora era de doar 17%. Statisticile vorbesc despre măsura „asupririi” lingvistice practicată în Ungaria. Astăzi, este firesc să se spună că toți cetățenii trebuie să învețe limba statului. În unele țări, aceasta era o obligație încă de pe atunci. În Ungaria acelor vremuri, însă, doar se vorbea despre această obligație.

Despre politica de asimilare a României Mari și, apoi, a celei comuniste se pot scrie studii consistente. Asimilarea maghiarilor s-a petrecut, înainte de toate, prin strămutarea în Ardeal, cu sprijin financiar de la Centru, a românilor de dincolo de Carpați. Același lucru se întâmplă și în prezent. Prin urmare, așezări cu populație maghiară s-au transformat în așezări cu majoritate românească, ceea ce a dus și la o reducere a posibilităților de afirmare a identității membrilor etniei ajunsă astfel minoritară. Eforturile de păstrare a identității maghiarilor sunt privite ca fiind îndreptate împotriva lor sau a statului român doar de cei care au ca obiectiv dispariția maghiarilor din Ardeal, prin distrugerea, desființarea și ștergerea structurilor încă vii ale minorității maghiare.

În momentul de față, chestiunea cea mai arzătoare pentru maghiarii ardeleni este obținerea autonomiei Ținutului Secuiesc. Revendicarea autonomiei pentru un ținut locuit aproape exclusiv de o singură etnie este ceva firesc într-o țară cu o cultură politică matură. Acordarea ei reprezintă garanția minima a respectului pentru dorința grupului etnic respectiv și, implicit, a afirmării lui. Prin anexarea zonelor în care trăiesc astăzi secuii la diferite județe cu majoritate românească (pentru că aceasta este tendința de acum), pot fi anihilate posibilitățile de afirmare ale secuilor. Dacă va accepta ca voința altora să le decidă soarta într-o măsură și mai mare decât în prezent, bastionul secuiesc, încă existent, se va fărâmița, încet, încet. Fără un sprijin, vor dispărea rapid și celelalte comunități maghiare din Ardeal. O atare situație crează condiții optime pentru asimilare și emigrare. În cazul maghiarilor, rezultatul poate fi același ca și în cazul nemților vânduți în perioada comunistă. Falsele concepții istorice, întreținute artificial, nu fac decât să mențină această stare de fapt și diferitele porniri îndreptate împotriva noastră.

Acestea ar fi problemele asupra cărora s-ar concentra revista a cărui ipotetic redactor aș putea fi.

Ce crezi că aveați voi și le-a lipsit altor intelectuali din România pentru inițiative similare? Care a fost, dincolo de curaj, secretul sau conjunctura favorabilă care v-a ajutat să faceți acest pas?

În măsura în care un grup de oameni simte că îi e amenințată existența, că îi sunt terfelite drepturile fundamentale, descoperă în cercul de prieteni, de cunoscuți, aproape spontan, persoane care își asumă riscuri. Le-o cere demnitatea umană, chiar dacă știu de la bun început că probabilitatea unui succes al demersului lor este mai mică decât cea a unui eșec. Poate vor trăi o mare decepție, dar nu există represiune care să reducă semnificația morală a luptei pentru o cauză dreaptă.

Ce crezi că ar trebui să rețină un tânăr de azi din povestea voastră? Ce poți să transmiți unei generații pentru care regimul comunist înseamnă, firesc, cu totul altceva decât pentru cei care l-au trăit? Ca să nu mai spun de cei care l-au trăit cum l-ați trăit voi.

Nu există suficiente vorbe ca să descrii cât de inumană este o dictatură. Numai că nimeni n-ar trebui să creadă azi, că am ajuns în Canaanul democrației, că trăim într-o societatea dreaptă și curată, străină de setea de îmbogățire și de lupta pentru putere. Cea mai mare parte a presei încearcă să le inoculeze celor aflați sub influența ei, ideea că ar trebui să se grăbească să intre în această competiție „rentabilă”. Să nu ne lăsăm demoralizați, pentru că prețul plătit constituie valorile noastre umane sau, în tot cazul, o bună parte a lor. Nu există societate umană fără minciuni și fără dezbinare prin minciună. Descoperirea și darea lor în vileag sunt îndatoriri umane fundamentale. Darul clarviziunii necesare o putem cere, cu încredere, puterilor aflate în sfere mai înalte… Știu asta și adversarii noștri. De aceea, în prezent, până și efortul de a rămâne creștin este un risc.

Acest articol a fost preluat de pe blogul jurnalistului Marius Cosmeanu


Leave A Reply