Povestea pictoriței și a fizicianului care au fondat un CAP

0

Am doi prieteni cu o poveste interesantă. Ultima oară când i-am vizitat în București, acum vreo șase ani, locuiau într-un apartament cu vedere la cheiul Dâmboviței și la Biblioteca Națională. Apoi am aflat de pe net că s-au mutat într-un sat de care nu a auzit nimeni, pe lângă Lehliu. Au devenit agricultori. Vara asta, am cumpărat de la Auchan roșii adevărate produse de ferma lor, CAP Gurbănești. Mă fascinează schimbarea pe care au făcut-o din cel puțin trei motive.

Primul: sunt destui cei obosiți de corporații, care visează să se mute la țară, un ținut pe care și-l proiectează idilic în minte.

Doi: personajele de care vorbesc păreau total nepotrivite pentru munca de agricultori. Victoria Cojocariu este o delicată pictoriță (între timp, odată cu CAP Gurbănești, s-a apucat să studieze serios și agronomia la universitate). Florin Cojocariu este fizician. În anii ’90 a fondat și condus agenția de publicitate DBF advertising, apoi a plecat la Paris ca Business Unit Manager Ogilvy, s-a întors în România și a fost marketing manager pe Balcani la Elite. Mai târziu, a intrat în media ca director al Happy Fish și a fondat jurnalul politic online Madame Blogary.

Trei: un exemplu de cum tehnologia schimbă uneori nefericit lucrurile este și agricultura. Multe din legumele pe care le vedem în supermarket (inclusiv roșiile) nu sunt crescute în pământ, ci cultivate pe un strat artificial, hrănite din calculator cu substanțe chimice, în sere, uneori luminate noaptea – în anotimpurile când ziua e scurtă – cu reflectoarele. Legumele care să crească „liber” sub lumina naturală a soarelui au devenit un adevărat lux.

Am stat de vorbă cu Victoria și Florin. Și a rezultat această poveste.

Începuturile. Cumpărături la lumina lunii

Florin: Eram la Elite, treaba mergea bine, luam bonusuri bune și visam de multă vreme să am un loc la țară, undeva, unde să stau în weekend. Am crescut la țară, am învățat să merg la bunica în curte, în fiecare vacanță de vară eram acolo. Cred că mi-a rămas ceva în circuite :).

Așa că am tot căutat, în bugetul meu de atunci, în 2006, un teren să-mi placă. Prețurile erau mari ca naiba în anii ăia, așa că m-am gândit eu că spre A2 am mai mari șanse decât în nord, mai ales că știam că se iese ușor de la Unirii spre A2. (De pildă, din Gurbănești până în Vama Veche faci două ore, chiar în zilele de vârf). Mai întâi am găsit de cumpărat o casă cu un beci imens undeva pe la Dor Mărunt. Dar era peste buget și în ultimul moment m-am decis să nu mă arunc. Într-o zi am văzut un anunț „vând teren Gurbănești cu cabană, puț, curent electric”. Am sunat, am întâlnit vânzătorul undeva pe la Arcul de Triumf, omul avea niște poze la el, mi-a plăcut ce am văzut, am zis să mergem să văd, am ajuns noaptea, am cumpărat la lumina lunii.
A fost din primul moment ceva ce mi-a plăcut la locul ăsta. Nici acum nu înțeleg prea bine ce anume.

Prima recoltă ți prima degustare de roșii

Prima recoltă ți prima degustare de roșii

Nu mă gândeam înainte de 2009 că o să mă mut la țară, deși, dacă e să fiu sincer, ideea asta mă urmărea de multă vreme, încă din Franța. Dar un loc la țară e una, trăitul la țară e cu totul altceva. Inițial n-a fost decât un proiect vag de casă de vacanță (care, apropo, a ajuns rapid în paragină, pentru că nu aveam timp să ies din București). Cât despre agricultură, nu știu încă cine e mai surprins, eu sau mama. Singura mea legătură cu agricultura era că undeva prin 1972, când aveam 5 ani, vroiam să mă fac tractorist. Ăsta e, într-un fel, un vis al copilăriei realizat.

Strada Orășeanului

Florin: Probabil că apariția noastră în Gurbănești a fost cam stranie, deși nu cred că i-a mirat foarte tare pe săteni. Când ne-am mutat, în 2009, nu erau nume la străzi (ulițe, adică), dar prin 2011 s-au apucat să le numească. Ei bine, a noastră e „Strada Orășeanului” și cred că numele ăsta are legătură și cu venirea noastră :).
Oamenii au fost exact ca peste tot, unii foarte de treabă, mulți indiferenți și câțiva de-a dreptul suspicioși.
La început nu ne-am întrebat cine ne-a pus să venim aici. Cred că ne întrebăm mai des acum, mai ales după zilele cele mai grele. După ce stăm câteva zile în București devine însă evident ce e cu adevărat bun în viața la Gurbănești – e, de fapt, doar o problemă de referențial.

Puteți citi restul interviului pe blogul lui Victor Kapra


Leave A Reply