Povestea invizibilă a bonelor filipineze din România

9

Ynia Petre gâdilă o fetiţă blondă de vreo patru anişori. “Nu cânţi şi tu o hora de la Moldova?” o întreabă. Dacă n-ar fi accentul puţin atipic şi fizionomia de filipineză, ai crede că e o mamă care se joacă cu copilul ei. Ynia le-a fost însă mai aproape multor copii români decât propriile mame, care au angajat-o ca bonă. Pe 13 octombrie, a împlinit 30 de ani, deşi nu-şi arată deloc vârsta, iar pe 24 octombrie, va împlini trei ani de când trăieşte şi munceşte în România. Când îşi povesteşte, cu o voce foarte blândă, jonglând între engleză şi română, experienţele din aceşti ani, te întrebi fără să vrei cum de n-a dat bir cu fugiţii. Răspunsul îl poţi afla dacă sapi mai adânc în povestea ei şi a celorlalţi peste zece milioane de filipinezi plecaţi la muncă în străinătate, care asigură 13% din PIB-ul Republicii Filipine. În piesa de teatru “Produse domestice”, a cărei avanpremieră a avut loc aseară la Bucureşti, Ynia, bona-actriţă, dă viaţă unora dintre aceste poveşti.

 

ynia

 

de Andra Matzal

 

Love Ynia, pe care cei mai mulţi angajatori au botezat-o Lovelina, a urmat Facultatea de Inginerie la Manila, pe care însă n-a absolvit-o, din lipsa banilor. A lucrat ca inspector de microchipuri produse de firme ca Nokia, Samsung sau Bosch, dar fiindcă s-a îndrăgostit de şeful ei, lucru aflat sub interdicţie severă în cultura filipineză, a fost dată afară. S-a căsătorit apoi, dar nu din dragoste, iar în cele din urmă căsnicia a eşuat. Fiind cel mai mare copil al familiei, căruia îi revine, potrivit aceluiaşi cod cultural, responsabilitatea de a-şi susţine fraţii şi părinţii, s-a hotărât să plece în străinătate, să lucreze ca bonă. Ynia visa să ajungă în Italia, însă cum procedura de angajare ar fi durat aproape jumătate de an şi ar fi costat în jur de 4.000 de dolari, agenţia filipineză i-a sugerat să vină în România – e mai ieftin, iar procedura durează mai puţin. Mai mult, „România e lângă Italia” şi poarta de intrare pe piaţa occidentală. Aşa se face că, pe 24 octombrie 2011, Ynia a aterizat pentru prima dată în Europa, pe aeroportul Henri Coandă. „Când am ajuns, oamenii erau foarte posomorâţi. Oamenii sunt ca vremea,” îşi aminteşte ea de ziua gri, în care nimeni nu i-a zâmbit şi nimeni n-a salutat-o, aşa cum era obişnuită în ţara ei aproape mereu însorită.

 

De la soarele Filipinelor, la viscolul din Focşani

„Prima angajatoare pe care am avut-o era mai rea ca vremea – era o vijelie,” spune Ynia, care a fost iniţial repartizată la Focşani, în judeţul Vrancea. Deşi contractul prevedea opt ore de muncă zilnică şi plată pentru orele suplimentare, a muncit uneori şi dublu, pentru aceiaşi bani. Urma să lucreze ca bonă, dar a făcut, de asemenea, curăţenie, a gătit, s-a ocupat de grădină. Iarna, filipineza ajunsă printre moldoveni trebuia să ţină, la propriu, focul viu: se trezea o dată la două ore, pentru a pune lemne în gura centralei termice, iar la ora 5:30, pe întuneric, se trezea să dea cu lopata zăpada din curtea şi de pe maşina familiei. „La Focşani, zăpada era foarte, foarte mare,” spune Ynia calm, pe tonul unei poveşti la gura sobei, aşa cum probabil i-a vorbit şi copilului de care a avut grijă la Focşani. Născut cu deficienţe de vorbire, băieţelul a învăţat primul cuvânt de la bonă, iar acesta n-a fost nici „mamă,” nici „tată”. A fost „Love,” celălalt nume al tinerei venite de peste mări şi ţări ca să câştige bani pentru a-şi ţine fratele şi sora în facultate.

Angajatoarea era „a character with a bărbătesc voice”, o descrie Ynia, imitând-o: „De ce zâmbeşti aşa, ai futut cu câinele?” În ziua când a auzit replica asta, bona tocmai se întorsese acasă dintr-o vizită la familia unde lucra o altă filipineză. Era fericită că, după multă vreme, vorbise iar în limba ei natală. Cealaltă familie de români îi propusese să vină în fiecare duminică, să se joace contra-cost cu cei doi copii gemeni, iar printre ei se simţea din nou o fiinţă umană. Bona a încasat replica angajatoarei cu seninătate, fiindcă la vremea aceea nu ştia o boabă de română. „No bună ziua, no nothing.” Şi-a notat însă propoziţia, după auz, şi a căutat-o pe Google. Nimic. S-a dus apoi la fiul unei vecine şi l-a rugat să-i traducă. Aşa a aflat că fericirea ei fusese pusă pe seama sexului cu câinele casei. N-a fost singura dată când a înţeles că limba poate fi folosită ca armă. În prima perioadă la Focşani, angajatoarea i se adresa constant cu „Pizdă!” Aşa că Yania, presupunând că ar fi vorba de vreo formulă politicoasă de adresare, îi răspundea zâmbind: „Yes, Madam”, „Thank you, Madam”. Până într-o zi, când, în prezenţa unor musafiri, femeia-vijelie i-a ordonat angajatei: „Pizdă, du-te afară şi iei carne la grătar!”. Doamna Mariana, care se afla în vizită, n-a gustat gluma şi i-a spus gazdei că e un cuvânt urât, pe care Ynia l-a descifrat cu ajutorul prietenei filipineze. „Am simţit că îmi explodează capul şi aproape mi-au dat lacrimile. Apoi m-am dus şi i-am spus că, dacă mă mai strigă aşa, o voi numi cu cel mai urât cuvânt din limba mea şi le voi spune tuturor ce înseamnă, mai puţin ei. Atunci mi-a spus că sunt prostituată şi a început să scoată lucruri dintr-un dulap şi să le arunce în mine.”

La scurtă vreme după acest incident, filipineza a plecat de la Focşani. În urma acuzaţiilor de prostituţie, tânăra a sunat la ambasadă, însă angajatoarea a refuzat să discute cu oficialii. I-a dat salariul, i-a returnat paşaportul pe care i-l reţinuse de la bun început, iar Ynia a plecat la Bucureşti. Dacă la venire, tânăra avea 64 de kilograme, acum avea 48, iar părul îi căzuse din cauza stresului.

 

RApe scene2Scenă din spectacolul “Produse domestice,” cu Ynia şi Smaranda Nicolau. Foto: Marina Ungureanu

 

Singurătate de lux

Următorul ei angajator , un fost rapper putred de bogat, cu prieteni mondeni, i-a adus aminte că, după cum îi spusese tatăl ei, “după zile înnorate iese şi soarele.” Timp de şase luni, a trimis-o la coafor şi la cosmetică, i-a plătit abonament la sala de gimnastică şi i-a cumpăra haine scumpe. Dolce & Gabbana. Bărbatul divorţase, iar în afara singurei zile pe săptămână când venea în vizită copilul aflat în custodia mamei, Ynia îi spăla hainele, călca, făcea curăţenie, gătea. Şi, foarte important, îl asculta. Îi apuca şi ora trei dimineaţă vorbind pe balcon. „Era foarte stresat, foarte stresat,” îşi aminteşte femeia cu vocea ca o mângâiere pe creştetul obosit. Preţul acestei vieţi – „Aveam tot ce-mi doream. Cine nu şi-ar dori o astfel de viaţă?” – a fost însă singurătatea. Ynia nu avea voie să vorbească nimănui, nici măcar celorlalte filipineze din comunitate, şi sub nicio formă nu trebuia să zâmbească nimănui în afara şefului. Oriunde mergea, era însoţită de doi bodyguarzi, dar nici lor nu avea voie să li se adreseze. O urmăreau mut peste tot, în parc sau la cumpărături, chiar şi la jogging, de teamă să nu fugă. Odată, spune că angajatorul i-a reproşat că-i zâmbise lui Irinel Columbeanu, căruia îi servea cafeaua în sufragerie. „Dar, Sir, i-am zâmbit pentru că era oaspetele dvs.” „Era rău, foarte rău când se înfuria,” îşi aminteşte ea.

Cel mai rău s-a înfuriat după ce Ynia i-a refuzat aluziile la căsătorie. Deşi recunoaşte că era un bărbat „înalt, frumos, mirosea plăcut,” şi că îl admira, nu s-ar fi putut niciodată căsători cu el. Încă de la început, îl investise cu respect, spune ea şi nu mai putea încălca graniţa. Bărbatul era şeful ei. După aceea, bona a cerut o zi liberă, iar el a devenit foarte dur. I-a reproşat că nu-i cu nimic diferită de restul femeilor, că vrea bani de la el. „Sigur că vreau, domnule, pentru că lucrez pentru dvs. Nu m-aţi cumpărat. Nu aţi cumpărat o jucărie. Mă plătiţi pentru serviciile mele,” i-a răspuns Ynia.

 

Un teatru într-o fostă fabrică. Intră bona

 

zzz Foto: George Popescu

 

Filipineza a plecat şi din această casă, în care petrecuse şapte luni, iar acum nu mai e nevoită să locuiască izolată în sânul altei familii. Are un partener român şi locuiesc împreună, aşa că primeşte numai slujbe cu jumătate de normă. E fericită că are o insulă de intimitate şi că nu se mai anulează cu totul, muncind câte 16 ore pe zi, şi că, după mulţi ani, are ocazia să joace într-un spectacol de teatru. Ynia Petre (foto) interpretează unul din cele două roluri din piesa „Produse domestice,” regizată de Ioana Păun, pe un scenariu scris de Xandra Popescu, despre povestea bonelor filipineze din România, documentată împreună cu jurnalista Laura Ştefănuţ.

Ultima dată când a jucat într-o piesă, a fost în liceu, însă n-a avut niciodată rolul principal. „În Filipine, e apreciată pielea albă, iar eu nu am pielea albă. În piese se doreau femei care arată ca nişte prinţese, iar eu nu arăt ca o prinţesă. Aşa că în rolul principal era o filipineză  care arăta ca o prinţesă cu pielea albă, dar care nu ştia să cânte. Eu cântam din spatele scenei, iar ea făcea playback. De acolo, l-am văzut pe tatăl meu în sală, cum mă căuta din priviri şi cum s-a întristat când nu m-a găsit,” spune bona. În piesa pe care o mai puteţi vedea zilele viitoare la WASP, Ynia împarte scena cu Smaranda Nicolau. Ynia e o sumă de personaje inspirate de poveştile altor bone filipineze din România. Smaranda e ba directoarea unei agenții de recrutare și plasare personal domestic filipinez, care îi sfătuieşte „pe toți angajatorii să se poarte cu ele cu o mână de fier în mănușă de catifea”, ba femeia bogată, care-şi delegă copilul şi casa unei femei sărace dintr-o altă ţară.

 

De ce fac femeile curăţenie?

În România, moda bonelor filipineze a fost lansată de Victor Ponta, care declara că a angajat o bonă din Filipine, „ca să nu fie uşor de contactat de către tabloide”. Începând din 2007, a crescut constant numărul muncitoarelor domestice filipineze care au ajuns în ţară pentru a avea grijă de copiii românilor high-class – în principal, oameni de afaceri, politicieni, manageri din companii şi oameni din showbiz, potrivit unei statistici. Aceste femei reprezintă un procent foarte mare din cei peste 10 milioane de cetăţeni filipinezi care muncesc în străinătate, iar migraţia lor masivă e rezultatul unei „soluţii” pe care guvernul a găsit-o la rata de 6,4% a şomajului cu care se confruntă ţara. „ Având în vedere că sistemul de educaţie e privat şi e nevoie de bani pentru a pompa în copii, [guvernul filipinez]a început să încurajeze exportul de migranţi, ca să scape de şomeri şi să crească PIB-ul,” spune regizoarea Ioana Păun. A creat şcoli de bone, mai degrabă formale, atâta vreme cât, date fiind familiile extinse şi obişnuinţele sociale ale acestei ţări, unde de mici copiii sunt obişnuiţi să aibă grijă de copii şi bătrâni, aceste femei sunt deja „antrenate” să fie bone. „ Filipinezii sunt foarte ataşaţi de familiile lor şi există multe mecanisme sociale şi religioase care te taxează dacă nu eşti un copil bun. Aşa că pleci la muncă, susţii familia, îi susţii pe copii, să nu ajungă ca tine. Totul merge bine, dar viaţa acestor femei e pusă între paranteze,” explică Ioana, care a mai realizat două piese pe tema muncitoarelor domestice: una în Italia, unde a colaborat cu bone portoricane, filipineze şi românce, alta la Chicago, unde a documentat viaţa bonelor hispanice din Mexic.

„La început, eram fascinată de ele ca femei care-şi părăsesc familia şi devin generatorii economici principali, de cum se construiesc ele într-o ţară nouă, ca underclass citizens: nu ies din casă, trăiesc în permanenţă cu un bătrân sau un copil de care au grijă non-stop, lucrează la negru şi se află în zona economică gri, nu au drepturi şi nu sunt protejate,” arată Păun cum a ajuns să ofere în piese vizibilitate acestor munci invizibile. În timpul proiectului de la Chicago, de altfel, a întâlnit-o pe Laura Ştefănuţ, jurnalistă care a urmărit îndeaproape situaţia bonelor filipineze din România, şi care se afla în SUA pentru a studia felul în care muncitorii domestici de acolo încercau să-şi revendice drepturile. Între timp, două state au recunoscut deja această meserie, astfel că îm New York şi California munca domestică e acum reglementată şi respectată ca atare, iar în Chicago o legislaţie similară urmează să fie adoptată cât de curând.

Împreună cu Laura Ştefănuţ şi Xandra Popescu, scenaristă stabilită la Berlin şi interesată de problemele femeilor, Ioana a început să documenteze poveştile bonelor filipineze ajunse în România, iar rezultatul e un proiect complex. „Spectacolul Produse domestice este o formă digerabilă, pentru un public ultra-virgin, străin de această problemă, pe care vrem să-l facem să se aşeze în subiect. Mai întâi în munca domestică angajată, iar apoi în munca domestică feminizată. Întrebarea centrală la care vrem să ajungem este de ce femeile fac curat în casă şi de ce  e atât de naturalizată munca asta, fără să provoace mai adânc dezbaterea?”, spune Păun. După interviuri cu numeroase bone filipineze şi investigaţii jurnalistice, componentă susţinută de Ştefănuţ, după vizite incognito la agenţii de plasare a bonelor şi investigaţii despre dedesubturile acestui fenomen, a rezultat o piesă care îmbină teatrul şi jurnalismul, un scenariu care colează experienţele unor muncitoare filipineze, care scoate la iveală problemele unui sistem legal şubred şi dinamicile unor jocuri de putere. Audiţiile pentru rol s-au făcut în parteneriat cu Comunitatea Filipineză din România, iar dintre toate bonele care ar fi vrut să joace, „Ynia a fost o revelaţie,” spune Ioana.

 

Ioana&laura atelier35Jurnalista Laura Ştefănuţ (stânga) şi regizoarea Ioana Păun (dreapta)

 

Soluţii există, dar trebuie să existe şi voinţă

Deşi nu este povestea ei, situaţiile pe care tânăra filipineză le joacă transpun mult din emoţiile pe care le-a simţit de-a lungul timpului. Dincolo de sacrificiul prin muncă, de lipsa intimităţii şi de actele de agresiune la care pot fi supuse de angajatori, cea mai mare violentare a drepturilor vine prin crăpăturile unui sistem defect şi impotent. Pe de o parte, lipsa unor reglementări pentru această muncă perpetuează abuzuri, permiţând agenţiilor şi angajatorilor să stabilească regulile jocului. „Mulţi le spun bonelor că le vor da banii la sfârşit, lucru pe care nu-l mai fac, alţii îşi penalizează angajatele după bunul plac şi, sub pretextul că n-au făcut curăţenie bine, le taie 50 sau 100 de euro din salariu,” povesteşte Laura Ştefănuţ, la care cei din comunitatea filipineză, adesea lipsiţi de ajutor, au apelat pentru a încerca să-şi rezolve problemele. Există, de asemenea, multe cazuri în care angajatorii, la sugestia agenţiilor, le reţin paşaportul filipinezelor – lucru complet ilegal.

Pe de altă parte, mare parte din filipinezii din România au intrat în ilegalitate şi cifrele legale încă nu se ştiu. „Modul în care ei ajung în ilegalitate este foarte complicat,” explică Ioana Păun. „Dacă eşti filipinez cu contract de muncă, ai drept de şedere. Dacă acel contract expiră, ai dreptul de a rămâne încă două luni, până la următorul contract, când dreptul se reînnoieşte. Unora dintre ei însă li se reziliază contractul fără să fie anunţaţi, deşi este ilegal. Unii pleacă, alţii rămân, dar riscă să devină mult mai vulnerabili.” Dacă statul român depistează un migrant ilegal, acesta poate fi deportat sau poate pleca prin intermediul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), din cadrul ONU. Desigur, mulţi aleg să plece prin intermediul OIM, pentru că adesea sunt în situaţii de criză şi astfel se rezolvă totul mult mai uşor, şi foarte puţini îşi pot permite să dea în judecată angajatorul pentru a-i fi încălcat drepturile. Însă problema de fond se acutizează şi instituţiile ridică neputincioase din umeri, în timp ce agenţiile de plasare a muncitoarelor recomandă angajatorilor să încalce legea: fie să le reţină paşaportul bonelor, fie să le ponteze contractul la două ore, pentru a evita plata unor taxe mai mari.

„Pe hârtie, agenţiile par neprofitabile sau înregistrează un profit infim, deşi în teren se pare că prosperă,” spune Laura, precizând că din migraţia acestor femei foarte multe părţi au de câştigat. Înainte de toate, câştigă agenţiile de plasare a forţei de muncă domestică. „Filipinezele plătesc un comision de circa 2.000 de euro la agenţia filipineză, care le pune în legătură cu agenţia din România. Agenţia românească îşi ia comision de 3.000 – 3.500 de euro de la angajator, pentru a se ocupa de acte şi, uneori, de bilete de avion. Toate aceste cheltuieli se ridică, în medie, la 1.000 de euro, profitul fiind de circa 2.000 de euro. Iar dacă o bonă vrea să plece de la angajator, caz în care agenţia ar trebui să aducă la schimb o altă imigrantă, fără însă a mai percepe comisionul de la angajator, lucrul ăsta devine neprofitabil şi atunci agenţia nu le ajută deloc să demisioneze, ba chiar face tot posibilul să le convingă să rămână, indiferent de condiţii.” Apoi, alţi câştigători sunt angajatorii. Cei 400 de euro pe care îi primeşte, în medie, lunar o astfel de bonă reprezintă o sumă mică faţă de salariul care ar trebui plătit unui român care ar ajunge să muncească până la 16-18 ore pe zi. Nici băncile nu ies în pierdere de pe urma migrantelor, atâta vreme cât comisionul pentru o tranzacţie bancară este între 30 şi 50 de euro. Iar filipinezele trimit fiecare bănuţ la familiile de acasă. În ceea ce priveşte OIM, care funcţionează cu fonduri europene şi de stat, fiecare relocare forţată înseamnă bani.

Deşi a făcut tot posibilul să îi ajute pe filipinezii din România care au contactat-o, Laura Ştefănuţ ştie că puterile ei sunt foarte limitate şi că, înainte de toate, e nevoie de măsuri instituţionale. „De fiecare dată când apar aceste abuzuri, se încropeşte o soluţie, prin comunitate sau prin jurnalişti,” spune ea. Şi deşi o nouă legislaţie în ceea ce priveşte migraţia va intra curând în vigoare în România, schimbările vor fi tot în defavoarea străinilor, atâta vreme cât, explică Laura, s-au dat mai mulţi bani pentru returnare forţată, decât pentru integrare. Cu toate astea, jurnalista e de părere că „soluţii există, dar trebuie să existe şi voinţă.”

 

***

Lui Ynia nu i-a lipsit însă niciodată voinţa. În Filipine, unde primul născut are marea responsabilitate de a-şi susţine fraţii şi părinţii, a învăţat că trebuie să fie puternică atunci când mama şi tatăl ei n-au mai câştigat nimic. Şi a muncit, a muncit, a muncit. Acum, de când locuieşte la casa ei, mama a rugat-o însă să nu-i mai trimită bani, ci să-i folosească pentru sine. Are deja 30 de ani şi şi-a făcut datoria, cel puţin până la următorul job cu normă întreagă. Chiar dacă expresia îi rămâne senină, recunoaşte că la început a fost frustrant. Lucra încontinuu, nu dormea destul, se simţea epuizată. „Dar când fratele şi sora mea au terminat facultatea, am plâns de bucurie. O bucurie pe care nu am mai simţit-o niciodată. Când fratele meu s-a căsătorit, am fost mai fericită decât mama şi tata, pentru că eu l-am modelat. Sunt foarte mândră să fiu parte din viitorul fraţilor mei. Când sora mea îmi mulţumeşte, simt cea mai minunată dragoste din lume. Şi frustrarea se risipeşte. Dragostea atârnă mai greu ca frustrarea. Frustration is a piece of shit.


9 comentarii

  1. Doamne, este groaznic sa fii privat de libertatea de a alege. Rautatea oamenilor fata de semenii lor nu va inceta niciodata sa ma uimeasca 🙁
    Cum sa te comporti asa cu o bucatica de om care nu face altceva decat sa iti faca tie munca? Cum?
    Este trist ca aceste femei sunt nevoite sa suporte un asemenea comportament.

  2. In piesa „Solitaritate” scrisa si regizata de Gianina Carbunariu si prezentata in sectiunea oficiala a Festivalului din Avignon unul din tablouri este exact despre povestea unei bone filipineze in Romania.

    • Diferenta e ca noi romanii nu stam … ne bagam picioarele si plecam . Dar cand esti legat de o viza si la mii de km departare trebuie sa taci si sa inghiti .
      Mare diferenta !

  3. Traiesc aceste momente la persoana a2a … Prietena mea e filipineza si munceste ptr un anumit “domn Deputat” . De-abia astept momentul sa o pot aduce in afara tarii unde lucrez eu.As vrea sa pot face mai mult dar mie teama ptr ea acum …
    Abuzurile de zi cu zi pe care mi le povesteste ma cutremura si ma face sa urasc oamenii din tara in care m-am nascut.
    In special cand si ceilalti angajati care sunt romani abuzeaza de bunatatea ta …
    I se maninca mancarea cumparata din banii ei ptr ca nu i se da mancare indeajuns.
    NU are voie sa iasa din casa … doar odata la luna ptr cateva ore .
    E drept ca beneficiza de asa zisele vacante parlamentare ,dar nu va ganditi ca e ceva frumos … e doar un o victima a “modern slavery” cum o numesc in afara .
    Multe de povestit, dar cine asculta un sclav al fostilor comunisti …

  4. Foarte bine scrisă prezentarea proprie Andra Matzal, era să sar în sus de bucurie… când m-am lovit de skill…. primul semn de degradare…

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger