Potcoavele Roșiei Montane sfidează capitalismul

5

Laci stă la potcovit ca un bunic tras de barbă de nepoții convinși că bătrânețea e o mască; are patru ani și coboară la nenea Dinu de fiecare dată când vine toamna. Pare să știe că, de azi, Nuțu îi va lega iar în spate lemnele pentru foc, fânul și altele cărora doar oamenii din munte le cunosc sensul. E sfârșit de august, luna în care din dealul fierarului coboară muzica de potcoave noi.

 

de Oana Moisil

 

Plec de la cârciuma „Între Craci” cu sentimentul că fierarul din Roșia Montană e un personaj inventat de dragul legendelor de aici. Niciunul din tinerii pe care îi las gălăgioși la masă nu a auzit de el. Totuși, mersul vitelor rătăcite noaptea pe stradă mă face să sper că un potcovar le-a făcut pașii să sune așa. Steaua căzătoare de care mi-am legat dorinţa ca nenea Dinu să existe l-a adus dimineaţa pe Ciprian Jurcă, tânăr din satul Corna care își cunoaște bine comuna. El a fost ghidul nostru până acolo unde ţi se pare că eşti mai aproape de nori decât de sat.

Din Piața Veche, pe lângă vechea cantină, un pic mai sus de Școala Germană se face un drum la dreapta. Hopurile duc până la crucea albă, înclinată într-o mătanie veșnică. Nu indică direcția spre fierar, dar te anunță că dracul nu mai dansează aici. E povestea fiecărei cruci de var pe care o vezi la răscruce de drum pe dealurile Roșiei Montane. Cruci de hotar. Se spune că oamenii, când erau la cosit, auzeau zgomote în intersecții, ca o muzică din alte lumi. De teama lor stau acum acolo, ca amintirea unui gând rău, crucile albe. Mai departe, drumul se înalță printre mesteceni. Nu i-a mai plouat de o lună, dar nu se apleacă să ne ceară apă. Ne oprim în dreptul unui bou îngândurat, proptit în atelierul de potcovit. L-am găsit!

46 de ani de fierărie

Aici stă nenea Dinu?” Doi ochi ca două măsline se ridică zâmbind spre noi. „Haideți aici, dragii lu’ unchiu’”. Își apleacă basca de pictor francez deasupra copitei, iar Costea, proprietarul vitei, ne servește cu țuică. „E pură, de prune”, dar soarele prânzului ne bate pe umăr și ne atenționează că azi e căldură mare. Cu ciocanul în mână, de la piciorul boului, nenea Dinu glumește spunând că, doar unse cu palincă, intră cuiele bine în copită. „Huo!, stai locului, e a doua vită pe care o potcoveşte astăzi şi mai are 3 cai. Spune că, în ajun de toamnă şi început de primăvară, are cel mai mult de lucru. Fiind singurul fierar din comună, fuga strămutaților nu l-a afectat. Nicio copită din Roşia Montană nu e pusă acolo de altcineva. Iubeşte animalele şi le vorbeşte, la fel cum iubeşte natura pe care n-ar da-o niciodată pe oraş.

E născut aici, la câţiva metri de locul în care potcoveşte de 46 de ani. Între noi şi casa părintească stă un disc de ciment care îi aminteşte de vremea în care făcea roţi de lemn pentru căruţe. „Nu mai fac pentru căruţe, acum or dispărut, sunt doar cu roţi de cauciuc. Erau de lemn, le înfieram, cum sunt cele de la muzeu… fain de tot era.”

Stâncile Roşiei îl cunosc şi ele, pentru că şase ani le-a făcut minerilor unelte să le cioplească. Căutau aurul cu dălţile, târnăcoapele, burghiurile făcute de nenea Dinu, pe vremea când era mai tânăr şi mai subţirel. Cu zâmbetul întins spre roşul pomeţilor rotunzi, îşi aduce aminte că nu i-a plăcut deloc armata făcută la Bucureşti. Totuşi, nu ar schimba nimic din viaţa lui, dacă ar retrăi-o de la 20 de ani.

Se trage din familie de fermieri, iar el a învăţat meserie de dragul şi nevoile comunei. Nimeni nu mai făcea asta. De atunci şi până acum, a rămas singurul la care urcă, în fiecare an, vitele şi caii din Roşia Montană, pentru potcovit. „Nu aveam fierar, şi-am zis că mă duc eu la Lupşa, să mă fac fierar. Am gătat 8 clase şi trei ani am învăţat fierărie.

Avea doar 16 ani când a început să fie cunoscut ca fierarul satului.

 

 

Lecţia de potcovit

„Leagă-l de stâlpul de sus, ascultă la mine.Ţine-l bine, dă cuiu, dă potcoava , ia şi partea asta, curăţăm, ţine-o mai înclinată un pic, uite aşa, niiii!, tai-o bine, ascultă la mine, ficior!”

Participăm la lecţia de potcovit de la ora amiezii pentru ucenicul Nuţu. E nepotul lui, care vine des pe aici, să înveţe meserie. Dacă fiul lui nenea Dinu nu vrea să ducă fierăria mai departe în familie, nepotul spune că îi place. „Când mor, trebuie să își potcovească singur animalele”, oftează fierarul, cu mâinile în şold, întors spre apus. Cu ei mai sunt Sergiu şi Claudiu, niciunul mai mare de 22 de ani. Claudiu mângâie mânzul adus la primul potcovit, iar Sergiu o ţine pe Laci de copită.

Îngenuncheat sub privirea atentă a lui nea Dinu, Nuţu curăţă copita. Se face „amenajarea pentru potcovit”, după care se pun cuiele între buze, se prinde cu hotărâre ciocanul şi se aşează potcoava pregătită din timp pentru Laci. Unul câte unul, cuiele se agaţă de mersul iepei. „De unde aveţi cuiele, nea Dinu? – De la frații noștri moldoveni- ruşi, din Turcia.” Nea Dinu e temător să nu bată cuiul „în viu. Nu da muțește, că-l doare”, dar  Nuţu e sigur că ciocanul îl ascultă. Schimbă rolurile, iar atenția lui Nuțu e cocoțată acum pe umărul unchiului său.

Mai sunt multe ore până când se răcoreşte muntele, dar apa de la izvor îi îmbărbătează. Mai curajos, Nuţu încearcă şi palinca rămasă de la Costea. „O plătit fain şi mi-o lăsat şi alcool”, zice nea Dinu cu chip de copil pus pe şotii.

Gata, Laci e pregătită acum de toamnă. De azi, caii Roșiei o vor recunoaște iar de departe, după cum pășește ca o doamnă pe potcoavele noi. La urechi are ciucuri roșii, iar clopoţeii ei aduc a poveşti cu nomazi care vin de departe și merg spre departe. Ei, Laci, noi. Pentru o clipă, simt cum timpul, aici, stă în loc de 46 de ani. Atelierul de potcovit, iapa cu privire de om înţelept, mereu alta, mereu mai ușor de potcovit. Cu fiecare potcoavă bătută, meseria i se pare și mai frumoasă. „Vedeți, dragii lu’ unchiu’, ce fain lucru?”. Vedem, la fel cum vedem sudoarea frunții, unghiile cenușii, încăpățânarea de moț pe care nu-l poți vedea decât în vârf de munte nepoluat.

 

 

„La oraș sunt ca o pasăre în căliscă”

Orașul n-a dat niciodată pe aici, iar dacă a încercat n-a avut loc, cu toate clădirile, blocurile, bisericile, să intre pe drumul îngust care duce la fierar. Ce-i drept, nici fierarul nu a dat prea mult pe la oraș. „La oraș sunt ca o pasăre în căliscă”, spune Dinu, cu pofta înroșindu-i mai tare obrajii. Suntem la el în bucătărie, în aburi de iahnie de fasole și cafea. Ei se ridică spre ochii Mariei, de culoarea mării pe care nu a văzut-o niciodată. Maria e soția lui Dinu din 1977. Spune că i-ar plăcea mult să vadă mănăstirile româneşti, dar parcă şi de Marea Neagră e curioasă cât de neagră este. Când s-au luat, el avea 26 de ani, ea 22. ”Ce e important într-o viață de om, tanti Maria? – Sănătatea, că fără sănătate nu ai trai bunși să fii om corect.” În bucătăria lor, varul verde e acoperit de icoane mari de lână și ciucuri. În pragul bucătăriei, o bătrână se apleacă măruntă. E mătușa lui Dinu, de aceeaşi vârstă cu gospodăria părintească. E la câțiva metri mai jos de aici, la capătul aleii, după copaci, lângă fierărie. Acolo s-a născut Dinu și are de gând să moară aici. „Dacă pleacă toți, doar atunci plecăm și noi. Dar sunt unii hotărâți tare.

Cu fiecare om care pleacă, ceva dintr-un obicei al locului moare. Lui nenea Dinu îi e dor de satul cu tradiţii, dar, „la fel ca neaua care s-o dus, nu poţi să le aduci înapoi.”  Cu privirea peste capetele noastre, undeva în icoana colorată, Maria ne spune că era mai fericită când nu era tehnologie. Nu îi place că avem televizor, internet şi telefoane mobile. „Era mai bine înainte. Mai bine.

Puterile bune ale fierarului

Ne așezăm la umbra unui copac, între mirare și entuziasm, între miros de bălegar și mirosul florilor Mariei, între vârful Vulcan,  Piatra Corbului și Piatra Despicată și buricul tehnologic de la Roșia Poieni. De sus, de lângă grajdurile cu 8 vaci ale fierarului, se vede stația meteo și uzina de prelucrare a cuprului. Fierul de acolo nu seamănă nici cu potcoavele lui Dinu, nici cu poveștile roșiene și nici cu felul omului de-a se împrieteni cu natura.

Ascultăm ultimul ciocan pe potcoavă, îmbrăţişăm din priviri atelierul, grajdul, casa părintească, caii care aşteaptă la potcovit şi plecăm cu sentimentul că, simplă, lumea e mult mai frumoasă. „Ce sfat ne dai, nenea Dinu? – Să aveţi puteri bune. Cu puteri bune, aveţi şi ajutor bun, şi oameni faini.

Foto: René Zieger

 


5 comentarii

  1. ce traditie frumoasa! ar trebui mai mult promovata,dar turistii nu se inghesuie la Rosia Montana, cand infrastructura e la pamant si poluarea e in floare. poate dupa ce se incheie toate investitiile si Rosia Montana va arata mai bine, atunci turistii vor veni mai des, vor lua parte la o “lectie” de potcovit si traditia asta nu va muri

    • Bănuiesc că prin „toate investițiile” te referi, ca de obicei după orice articol legat de Roșia Montană, la proiectul RMGC.

      Este tare interesant de știut cum crezi că ar putea continua această tradiție frumoasă, de vreme ce RMGC propune dărâmarea fierăriei lui nenea Dinu și dinamitarea muntelui de dedesubt.

      • domnule Papuc, am si eu o curiozitate? crezi ca o mica afacere are sanse mai mari intr-o localitate cu somaj de 80%, cu oameni saraci, care traiesc cu 6 lei pe zi si cu poluare, sau intr-o localitate prospera, unde oamenii au ce sa munceasca si unde isi practica meseria milenara? daca tot vorbim de traditii, principala activitate din Rosia Montana a fost, timp de 2000 de ani, mineritul, iar asta este ceea ce vor oamenii sa se intample din nou

        • Eu sunt convins că are mult mai mare succes potcovăria într-o comună unde 80% din oameni se ocupă cu cultivarea pământului și creșterea animalelor.

          Nu cred că cele 23 de basculante de 16 tone care ar durui non-stop pe străzile Roșiei Montane, conform proiectului RMGC, ar avea nevoie de potcoave.

  2. lasati oameni buni ca o sa vina astia din vest sa ne (re)-invete cum se potcoveste, ca prin Germania-Austria se fac cursuri speciale tinute de ingineri :)) Asta in loc sa vina ei sa invete de la oameni cu traditie.

Reply To Anda Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger