Portrete din Roşia Montană: Descendentul unei vechi familii de mineri îşi apără moştenirea

Andrei Gruber-Bizzy e proprietarul La Gruber, singurul hostel din Roșia Montană. Are 26 de ani, poartă ochelari de soare și o beretă neagră, iar în buzunarul de la piept al salopetei sale albastre se află mereu un pachet nou-nouț de Lucky Strike; e moștenitorul uneia dintre cele mai vechi și mai proeminente familii de mineri din zonă. Familia Gruber, originară din Germania, s-a mutat aici în urmă cu câteva secole, în căutarea aurului și a unui strop de fericire. Păreau să-l fi și găsit, cel puțin pentru o vreme.

de Dimiter Kenarov (Pulitzer Center)

Bunicul lui Andrei, Alexandru Gruber, a fost un prospector avut, care deținea un număr mare de cuxe (mine concesionate), un magazin universal și o mică afacere de publicitate. Undeva prin 1930 și-a cumpărat prima mașină din aceste părți ale Transilvaniei, un Ford enorm. În fotografiile alb-negru învechite pe care mi le arată Andrei, toți bărbații poartă fracuri, iar femeile se apără de gerul iernii cu blănuri albe. Se află, poate, în drum spre restaurant sau spre un cazino local, unde să-și cheltuie banii pe care tocmai i-au obținut de la bancă în schimbul recoltei săptămânale de aur.

”Cei mai norocoși mineri chefuiau și jucau jocuri de noroc toată noaptea,” explică Andrei, răsfoind încet, cu respect paginile albumelor străvechi. ”Unii dintre ei mergeau acasă dimineața cu trei trăsuri: primul dintre ei era prospectorul, al doilea adjunctul, iar al treilea vreun posesor avut de joben.”

La vremea aceea, Roșia Montană era încă un oraș minier înfloritor, așa cum fusese timp de milenii. Romanii întemeiau Alburnus Maior (numele roman al Roşiei Montane) în secolul 1 î.Hr. şi dădeau startul goanei după aur, alături de ingineri, mineri şi artizani din tot Imperiul care roiau aici, un fel de Dawson City al lumii antice. Aceştia au construit galerii trapezoidale elaborate în stânca dură a Carpaţilor, sute de metri sub pământ, urmând ca nişte drogaţi glasul aurului care avea să le potolească venele însetate. De când Imperiul Roman s-a destrămat – pentru că nici bogăţia incredibilă de la Alburnus Maior nu-i mai putea susţine destrăbălarea – sunetul târnăcoapelor în întuneric n-a încetat niciodată. Stăpânii feudali ai evului mediu şi-au luat şi ei felia lor, la fel au făcut şi austro-ungarii, care au stăpânit aceste pământuri timp de câteva secole. La mijlocul secolului XX, în munţii din zonă erau săpate galerii lungi de mai bine de 140 de kimoteri, o adevărată lume paralelă’ labirintică, unde mişcarea în spaţiu însemna, de asemenea, şi mişcare în timp, unde un pas putea echivala cu câteva săptămâni din viaţa cuiva.

În 1948, proaspăt instalatul guvern comunist, fără să fie la rândul său imun la febra aurului, a decis să naţionalizeze minele de la Roşia Montană. Aşa şi-au pierdut proprităţile cei din familia Gruber. Mulţi localnici, printre care şi Alexandru Gruber, au fost interogaţi şi torturaţi de miliţie, care speră să extragă informaţii despre câteva presupuse comori ascunse. Refuzând să colaboreze, Alexandru a fost mai târziu condamnat pentru acuzaţii false de a fi furat lemn de foc, fiind trimis la închisoare, unde a murit în 1950. Fiul său, tatăl lui Andrei, a devenit miner obişnuit în slujba statului român, fără să-şi fi uitat însă vreodată originile, şi a păstrat istoria familiei vie.

Istoria străbate din orice colţişor La Gruber, vechea casă a familiei pe care Andrei a transformat-o în hostel în urmă cu trei ani, cu un mic ajutor financiar din partea prietenilor. Pe pereţiiunuia dintre dormitoare atârnă trei căşti de miner, lămpaşe vechi, picturi cu mineri şi maşini de minerit. În curticică, sub meri şi peri, lângă târnăcopul şi ciocanul încrucişate (simbolul minerilor), se află o piuă pentru zdrobit minereul, pietre străvechi şi temelia a ccea ce ar fi fost, înainte să fie distrusă de comunişti, o instalaţie de şteampuri model California, folosită pentru sfărâmarea minereului.

Andrei visează să reconstruiască instalaţia într-o bună zi, ca piesă de muzeu pentru oaspeţii săi. Nu vrea nimic mai mult: decât să-şi păstreze casa, să conserve bogata istorie minieră a regiunii pentru generaţiile viitoare, să-i ducă pe turişti în drumeţii prin uimitorii Munţi Apuseni şi la arheologie minieră, înăuntrul reţelei antice şi moderne de tuneluri, pentru a le arăta începuturile exploatării de aur şi al mineritului artizanal.

“Cred în viitorul turismului, ” spune el, “dar e nevoie să mai creadă şi alţii în el. Trebuie mai întâi să-ţi doreşti ceva pentru ca acel lucru să se întâmple.” Pentru a-şi ilustra spusele, Andrei ia o lingură de lemn şi scobeşte cu ea în pământ, turnând nişte pietriş şi ţărână peste puţină apă. După două minute, mizeria s-a scurs, iar la fund licăresc minuscule particule de aur. Voila!

Chiar aceasta este problema Roşiei Montane. Deşi venele bogate în aur au cam fost secate, iar mineritul subteran nu mai este viabil din punct de vedere comerciale, pământul are destul aur pentru minerit profitabil la scară largă. Planul celor de la RMGC (deţinută în proporţie de 80% de compania canadiană Gabriel Resources) de a crea patru puţuri gigantice în munţii din apropiere şi de a folosi cianuri pentru exctracţie ar putea stoarce, într-adevăr, ultimele picături de aur din această regiune istorică, dar va însemna, de asemenea, şi distrugerea tuturor lucrurilor de valoare: natura, vechile galerii miniere, frumosul sat Roşia Montană şi comunitatea lui tradiţională, precum şi patrimoniul arhitectural unic, recent propus pentru includerea în rândul siturilor de patrimoniu UNESCO. Compania nici nu vrea să audă de asta şi se opune cu străşnicie iniţiativelor turistice cum este cea a lui Andrei, care contravin planurilor de dezvoltare minieră la scară largă. Susţinând că turismul nu ar putea fi o alternativă viabilă pentru regiune, managerii companiei au mers atât de departe, încât au sugerat că întreprinderile lor miniere vor atrage ele turişti, dar pe termen mai lung – oameni doritori să vadă cum sunt distruşi nişte munţi prin săpăturile după aur.

Andrei Gruber, urmaşul unor generaţii întregi de mineri, e departe de a se împotrivi mineritului ca atare, dar ştie totodată că proiectele industrială la scară mare, lansate de corporaţii cu sediul în cealaltă parte  a lumii au foarte puţin de-a face cu afacerea propriu-zisă a mineritului, aşa cum era acesta practicat odată. Pentru că mineritul nu înseamnă numai extragerea brută a mineralelor din măruntaiele pământului şi plata salariilor către muncitori şi a dividendelor către acţionari. Înseamnă, de asemenea, şi comunităţi, un simţ al locului şi al identităţii, poveşti transmise de la o generaţie la alta. Adevăratul aur de la Roşia Montană nu este ascuns adânc în pământ, ci se află la suprafaţă, în văzul şi auzul tuturor. Venele istoriei de la Roşia Montană sunt pline şi ar mai fi putea încă săpate profitabil fără distrugerea mediului. Chiar şi astăzi, dacă stai să asculţi bine, poţi auzii copitele cailor şi a minerilor beţi care se întorc acasă în trei trăsuri.

Foto: Nadia Shira Cohen

Acest articol a fost preluat de pe Pulitzer Center. Traducere din limba engleză: Andra Matzal

Mai puteţi citi şi:

Portrete din Roşia Montană: Apicultorul care nu vrea să-şi abandoneze stupii

Portrete din Roşia Montantă: Eugen David, poetul-filozof

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume