Portret de cetăţean: Trabantista care a salvat copacii din faţa blocului

2

Cornelia Mihail are 72 de ani şi a petrecut mai mult de jumătate din ei în a şaptea scară dintr-un bloc uriaş din Bucureşti. O clădire compactă cu nouă scări şi cu un spaţiu verde pe măsură – 8.000 de metri pătraţi, cu 300 de copaci şi trei locuri de joacă. În faţa lui e şi o parcare pentru 150 de maşini, în care femeia scundă, pe care cineva a botezat-o “furnica civică”, deschide cu clinchet uşa Trabantului B-44-FOC. Poartă un tricou imprimat cu un Trabant, de un portocaliu focos, care se asortează cu flăcările lipite pe uşi. În spatele posturii drepte şi a siguranţei de sine pe care o emană mişcările ei şi felul în care vorbeşte, se citeşte o fire autoritară, subminată din când în când de doi ochi blânzi care par să caute confirmări.

Text de Ionuţ Dulămiţă

Femeia locuieşte în blocul B3bis din cartierul Titan din 1981, când l-a cunoscut pe soţul ei, cu care trăieşte în armonie de 35 de ani. Când s-a construit clădirea, în anii ’70, în faţa ei se cultivau porumb, legume şi fructe. Când s-a mutat ea în bloc, terenul agricol devenise spaţiu verde. „Era o poezie aici”, spune fosta horticultoare. La câţiva ani după Revoluţie, până să se ocupe primăria de asta, a cumpărat o foarfecă mare şi a tuns singură gardul viu de la scări. A plantat şi pomi în faţa blocului. A căutat voluntari printre locatari ca să cureţe împreună spaţiul verde şi aleile, dar nu s-a oferit niciunul. „Am făcut revoluție, s-a vărsat sânge, acum noi vrem să stăm liniștiți, nu mai vrem să muncim gratuit. Asta spuneau. Eu am o vorbă: cea mai ieftină metodă de a încălzi răsadnița sau sera este bălegarul, care ține cald, dar dacă poți să pui apă caldă de la un boiler, de ce să n-o faci? Cam aşa gândesc eu. Am zis las-o așa, ce pot să fac, fac. Eu nu pot să stau”.

Neliniştea ei a izbucnit la sfârşitul verii lui 2009, când fiul unui vecin a citit în ziarul Bursa, într-un „anunţ obscur”, că spaţiul verde din faţa blocului şi parcarea din spate urmau să fie rase pentru a face loc unei clădiri de două etaje. „A dat buzna atunci administratorul blocului şi a zis: Doamna Cornelia, numai dumneavoastră puteţi să rezolvaţi, că-i cunoaşteţi pe ăştia de la ziare. Oamenii ştiu că sunt foarte pasionată de comunicare, de discuţii cu oamenii, pentru că eu am un club, am Clubul Trabantiştilor”. Club care atrăsese de mai multe ori atenţia presei.

Femeia a lipit un afiş prin care şi-a îndemnat vecinii să se mobilizeze şi a trimis memorii primăriei generale şi de sector, Ministerului Mediului şi presei. Cu ajutorul unui ziar şi al unui politician, ea şi vecinii au forţat Primăria Generală să nu aprobe PUZ-ul pentru noua clădire. Aşa a început „Cruciada copacilor”, care a culminat cu proteste în care locatarii din Titan au făcut lanţuri umane în jurul pomilor. „La prima acțiune, ne-am legat de aceşti 300 de copaci, a venit poliția și ne-a dezlegat și pe urmă ne-am legat cu fundă verde. Am suit copiii în copaci, pe ici, pe colea, să nu cumva să vină cu drujba, și i-am salvat”. În octombrie, Primăria Sectorului 3 i-a anunţat că pe suprafaţa de 8.000 mp, ce fusese retrocedată în 2007 şi devenise proprietate priviată, nu se putea construi o clădire, legea protejând spaţiile verzi de astfel de proiecte.

Lucrurile s-au liniştit până în 2013, când primăria i-a anunţat prin poştă pe locatarii cu locuri de parcare că parcarea se va desfiinţa, aflându-se pe proprietate privată. Un anunţ pe care Cornelia Mihail l-a numit „scrisoarea otrăvită”. Femeia a început o altă rundă de memorii şi a apelat într-un final la organizaţia CeRe, care sprijină formarea de grupuri de iniţiativă civică în Bucureşti, să o ajute. Problema cu parcarea nu s-a soluţionat nici până acum. Nimeni nu ştie cine e proprietarul actual al suprafeţei retrocedate din faţa blocului, iar doamna Mihail a început o muncă de detectiv. Locatarii folosesc şi acum parcarea, iar Primăria nu le cere bani, dar nu intervine decât parţial pentru reparaţii şi întreţinere în spaţiul retrocedat, pe motiv că e proprietate privată.

Cum se vede din apartamentul doamnei Mihail

Doamna Mihail tresare la cel mai mic zgomot din faţa blocului, chiar şi atunci când cade o crenguţă uscată din copac. Pare să fie un străjer în permanentă alertă. „Când aud o drujbă sau că se trânteşte o cărămidă, ies repede afară să văd ce e”. Majoritatea locatarilor au alte preocupări, unii lucrează până seara târziu şi nu au energie civică, doar câţiva o sprijină activ, aşa că miza ei pare mai mult personală. De ce? „Pentru că îmi place să arate ca lumea”.

În spatele acestei dorinţe se combină mai multe: horticultura, ambiţia pe care şi-a cultivat-o de-a lungul vieţii şi care a împins-o să facă tot timpul mai mult şi călătoriile în alte ţări, unde a văzut cum se fac anumite lucruri pe care vrea să le vadă şi aici. Se plânge de dalele desprinse din locurile de joacă, de porţiunile neasfaltate şi zgrunţuroase de care copiii îşi pot juli genunchii, de găurile din parcare în care i s-a înfundat botul maşinii. Vorbeşte neobosit de problemele din cartier, de şedinţa de consiliu în care s-a impus în faţa unui politician, de telefoanele nesfârşite la primărie, de goana după adevăratul proprietar al suprafeţei retrocedate, dar ochii i se umezesc când spune că nu are copii, „o discuţie mai mult decât dureroasă”. Doar soţul ei, Petre, de 85 de ani, are o fată şi un băiat din alte căsătorii.

Discursul justiţiar al doamnei Mihai se transformă într-unul intim. „Sunt trei categorii de oameni pe care îi respect: cei care au copii, cei care citesc şi cei care călătoresc. Două dintre aceste pasiuni le-am îndeplinit. La prima am rămas repetentă”.

Cornelia Postolache, cum o chema înainte de căsătorie, a rămas însărcinată prima oară la 33 de ani. Nu era măritată, iar cum nici colegii de muncă, nici partidul şi nici măcar mama ei nu-şi doreau un copil din flori, pentru că nu se înscria în normele vremii, „am procedat cum proceda orice femeie necăjită”. A doua sarcină a venit la 42 de ani, cu Petre, la o lună după moartea tatălui ei. „I-am zis: Uite, Miţi, ăsta e un semn de la tăticul, e legea compensației. M-a terminat: Nici tu nu ești prea tânără și nici prea sănătoasă, nici eu nu sunt prea tânăr și nici prea sănătos și m-a convins”. A renunţat şi a doua oară la sarcină. Când s-a dat jos din patul de spital, a observat o meşă de păr alb. Apoi a albit de tot.

„Nu știu dacă am greșit vreodată cu ceva în afara acelor două avorturi”.

Şi-a dorit întotdeauna un bărbat înalt, blond, cu ochi albaştri şi plete. L-a cunoscut şi urmau să se căsătorească. Într-o seară, când se întorcea cu el de la teatru, au ajuns în dreptul unei curţi cu gard de beton, din staţia de autobuz. Ea a auzit un fâşâit, apoi a văzut o pisică. El a chemat-o, pis, pis, pis, pis, pisica a a venit, a mângâiat-o o dată, a mângâiat-o de două ori, apoi i-a sucit gâtul. „Am înlemnit. Peste două săptămâni aveam cununia. Noroc că a venit repede autobuzul. I-am zis: Nici să nu te mai gândești la căsătorie. De ce i-ai rupt gâtul? Pentru că nu pot s-o sufăr. De ce-ai chemat-o? Ca să mă răzbun. De ce să te răzbuni? Pentru că de când sunt mic, nicio pisică nu m-a iubit, nicio pisică n-a venit la mine, toate m-au zgâriat. Măi omu’ lui Dumnezeu, dacă noi ne căsătorim și eu îți fac ție ceva ce nu-ți convine și peste ani îți aduci aminte, te răzbuni? Da’ bineînțeles. Atunci m-am suit în autobuz și am plecat. Compromisuri n-am suportat niciodată”.

Prima carte pe care a citit-o a fost „Fram, ursul polar”. Îşi aminteşte că venise de la şcoală, cu cartea la subsioară, şi că ploua, iar părinţii ei nu erau acasă. S-a adăpostit cu cartea în braţe sub o fâşie de streaşină, cu picioarele pe pământ, lăsând apa să-i ude picioarele. Alte două cărţi i-au influenţat însă viaţa. Cea mai importantă a fost „Pe aripile vântului”, din care a împrumutat caracterul ambiţios al lui Scarlet O’hara, iar cealaltă a fost una de Corneliu Leu – o poveste de dragoste între o ingineră agronomă şi un medic veterinar care se plimbau cu caii prin grâu şi prin pădure. „Am zis gata: eu mă fac biolog, horticultor, medic veterinar”. A ales horticultura, asta şi pentru că bunica ei lucrase într-o seră, unde mergea în vacanţe să admire florile.

Când a venit vremea liceului, a stat un an pe tuşă, pentru că mama ei n-avea bani să-i întreţină studiile, şi s-a pus pe învăţat. A intrat la o şcoală cu profil horticol la Turnu Măgurele, unde a locuit într-un internat. „Cei cinci ani de internat pe care i-am făcut acolo m-au închis. Dar profesorul de horticultură a spus o vorbă în plin careu: Uitați-vă la Postolache, ea când vorbește cu cineva, nu se uită la șireturile de la pantofi, se uită în ochii omului. Chestia asta mi-a dat un declic, că vreau să fiu mai bună, mai tare, mai deșteaptă, mai descurcăreață, mai necesară”.

A urmat un şir de lung de experienţe profesionale care i-au modelat caracterul de acum. Mai întâi, a fost maistru tehnician horticultor în spaţii verzi, în Parcul Carol şi în Parcul Cişmigiu. „Acolo mi-am îmbogățit și multiplicat dorința de spațiu verde ca lumea”. La început a făcut muncă brută, cărând bălegar şi ghivece cu targa, apoi a lucrat în seră, unde simţea la mână temperatura optimă pentru frezie (9-12 grade), fără termometru, la fel cum simte marinarul vântul. Creştea şi replica plante pe care le sădea în parcuri. Apoi a trecut la arhitectură peisagistică şi s-a specializat în floricultură şi dendrologie, mai ales arbuşti ornamentali. A învăţat să facă covoare olteneşti din flori. De altfel, pe bulveradul Nicolae Grigorescu, care trece prin spatele parcării de la blocul ei şi unde, lângă o piaţetă, se află un bust al lui Nicolae Grigorescu, ea şi-ar fi dorit, alături de monumentul din marumură, un covoraş din flori care să imite un tablou al pictorului. A lucrat şi ca grădinar la un cămin de bătrâni, unde avea chiparoase şi ronduri de panseluţe, unde curăţa trotuarul de dude, să nu alunece personalul pe ele sau să le ducă pe pantofi în saloane, unde tăia crengile care incomodau ferestrele. Apoi s-a îmbolnăvit şi a renunţat la horticultură.

S-a reprofilat şi a devenit dactilografă. A bătut şi pe matriţă metalică, la o maşină de multiplicat, unde nu aveai voie să greseşti, pentru că nu puteai să ştergi, şi i-a spus şefului de secţie de la fabrica de tricotaje Tricodava, a cărui secretară a fost o vreme, că ea nu lucrează cu proşti. Asta după ce şi-a permis să ordoneze un proces verbal şi să-l cureţe de greşeli gramaticale. S-a înscris într-un club de cine-foto dintr-o casă de cultură, unde mergea în afara programului, şi a învăţat să filmeze şi să facă scenarii. A lucrat cu Lucian Bratu, cu Alecu Croitoru, cu Călin Căliman sau cu Andrei Blaier, nume cu rezonanţă la acea vreme. Apoi s-a înscris la regie de teatru şi film la Şcoala Populară de Artă, unde a învăţat cum să pună în scenă, cum să nu dea un rol de avar unui actor cu buze pline, ci unuia cu buze tivite, că „ăla e omul rău, ăla e omul dracului”.

O vreme a lucrat şi ca ghid turisitic pe autocar. O alegere influenţată de „tăticul” ei, care a fost ghid montan şi care i-a pus prima oară rucsacul în spate, când era mică, şi a dus-o să vadă Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman. În timpul călătoriilor în care a fost ea însăşi ghid, făcea ce învăţase la şcoala de regie de teatru şi film: citea feţele turiştilor şi şi-i apropia pe colerici, pe cei care, dacă nu le convenea ceva, îi puteau da excursia peste cap. „Încheiam întotdeauna acţiunile cu un citat personal: Mă bucur că ne-am cunoscut și să nu uitați că lucrurile rele sunt făcute să fie uitate, iar lucrurile bune sunt făcute să fie așteptate. Așa că aveți de așteptat, domnilor”.

Ultima meserie, de la care a şi ieşit la pensie, a fost cea de contabil. A ajuns la hotelul Nanjing din Bucureşti, cel mai vechi restaurant chinezesc din România. „Era unic în ţară, nimeni nu era mai apreciat şi mai respectat ca mine. Şi am început să prind aripi şi curaj”. Ţinea gestiunea pe şase secţii şi stătea uneori şi până noaptea când nu-i ieşeau calculele cu 5 bani. Revoluţia a prins-o la Nanjing. Pe 25 decembrie era zi de salariu şi s-a dus să împartă lefurile. După ce a traversat parcarea până la restaurant, a auzit patru-cinci gloanţe în spatele ei. „Un cetățean a ieșit din restaurant, avea o geacă de fâș albastră și două sticle de lapte în mână. Când am auzit poc, sticlele, mi-am dat seama că l-au împușcat. Așa că să nu-mi spună nimeni că nu s-a tras și-n 25. Am fost și atunci, în Piața Universității, când a căzut guvernul. Eu aveam o grijă: a căzut guvernul, puneți balconul, că am primit amendă că nu aveai voie să ții balconul închis”.

Cornelia Mihail, alături de soţul ei, Petre

Soţul ei, care lucrase la Electrica, s-a pensionat imediat după ’90. A convins-o şi pe ea să-şi dea demisia, deşi avea puţin peste 50 de ani, iar postul ei era bine cotat. După ce s-a terminat cu munca, au început călătoriile în străinătate. Împreună, cei doi soţi au văzut toate ţările  Europei. „Excursiile astea m-au scos dintr-un anonimat de gândire de nu se poate”, spune doamna Mihail. Plecau câte o lună în fiecare an şi călătoreau în mare parte cu Trabantul. Ea şi l-a cumpărat pe primul în 1984, iar acum este la al patrulea. Soţul ei a ajuns la al 16-lea. Fiind unul dintre puţinii instructori auto particulari dinainte de Revoluţie, el a fost cel care i-a insuflat Corneliei pasiunea pentru maşina nemţească. S-au cunoscut, de altfel, printr-o trabantistă. Asta în perioada în care Cornelia Mihail făcuse un împrumut de 10.000 de lei pentru a-şi cumpăra o Dacie, pe care voia s-o împartă cu o prietenă. Prietenă care îi spunea, atunci când se întâlneau să gătească împreună, să nu mai taie coaja cartofilor atât de gros şi să facă risipă, că n-o să aibă niciodată maşină. „Tot timpul am trăit cu rate”, spune  ea, „n-am stat o lună fără rate până să-l cunosc pe soţ”. El a ajutat-o să-şi cumpere prima maşină, care nu a fost o Dacie, ci un Trabant.

Petre Mihail şi-a deschis în anii ’70 un mic atelier de Trabanturi în Băneasa, în curtea părinţilor, unde mai meştereşte şi acum şi unde şi-a adunat un stoc de piese de rezervă pentru maşina care nu se mai fabrică. Soţii Mihail au şi un Cielo, „Nefertiti”, cu schimbător automat, dar tot Trabantul rămâne baza. Odată au făcut cu el 10.000 de kilometri, traversând Franţa, şi tot cu mica maşina nemţească s-au dus, fiecare cu a lui, la mănăstirea Zamfira din Prahova, când s-au căsătorit şi când au făcut nunta de argint. Pe lângă atelierul din Băneasa, cei doi au în balconul lor din Titan şi un mic salon auto de Trabanturi şi alte maşini în miniatură, expuse pe un pervaz.

„Ăsta a fost primul tip, P600”, spune ea, arătând spre o maşină sigilată într-o cutie de plastic, „dar nu m-am îndurat să-l desfac”. Pentru că nu putea sta degeaba, femeia a înfiinţat Clubul Trabantistelor în 1999, care a început cu 14 membre. Un an mai târziu, de 8 martie, a organizat un tur prin Bucureşti, „Caravana Trabantistelor”, împreună cu Automobil Clubul Român, „o escapadă şi o încercare de a petrece altfel ziua femeii”. „Eu am o vorbă: Trăiască femeia la volan, indiferent de marca mașinii. Iar când sunt în trafic și se oprește pe la un semafor sau trece pe lângă mine o femeie la volan, deschid repede geamul și zic: Trăiască femeia la volan, indiferent de marca mașinii”. Pe o parte din membrele clubului le-a cunoscut chiar în trafic. „Dacă ne vedeam [cu Trabanturi]şi eram la semafor: Ce telefon ai? Începeam 643, se dădea verde, ne aşteptam la semaforul următor, 1060. Cam așa ne agățam, cum s-ar spune”.

Evenimentul din 2000 s-a transformat de atunci în tradiţie anuală şi este organizat în prima duminică din martie, de fiecare dată sub alt nume. „De la Parfum de Trabant cu femeie la volan, la Ghici cine e la volan – atunci am avut 101 mașini și am spart granița, am ieșit din București. Am luat legătura cu primarul de la Ciofliceni, din judeţul Ilfov, și pe stadionul de acolo am făcut tur și concurs. Am avut Zoe și Trahanache costumați, am avut-o pe Lila de la Vacanța Mare, că și ea avea Trabant, a venit cu codițe și cu Margareta ei, am avut sfinții Petru și Pavel, am avut 101 dalmațieni”. Odată s-au dus cu Trabanturile şi la un salon auto, acţiunea numindu-se „Şi noi suntem ai voştri”. Au avut o mireasă într-o maşină decapotată, cineva a furat mireasa, altcineva a dat şampania, „am făcut spectacol”. Televiziunile şi ziarele le-au făcut la rândul lor paradă.

Cornelia Mihail, la una din paradele cu Trabanturi

În perioada lui de glorie, clubul număra 176 de trabantiste, iar Cornelia Mihail a vrut să ajungă cu el în Cartea Recordurilor. Între timp, însă, unele „şi-au cumpărat gipane sau s-au măritat cu gipane”, cum spune ea, altele au murit. Clubul se numeşte acum Club Trabi Bucureşti şi are şi membri bărbaţi. Sunt 50-60 de persoane în total, dintre care Cornelia Mihail şi o altă doamnă, de 90 de ani, sunt cele mai în vârstă. În prima duminică a lunii, unii dintre ei se întâlnesc în parcarea Bibliotecii Naţionale ca să discute şi să facă schimb de piese, care se găsesc foarte greu.

Grupuleţul de iniţiativă pe care l-a înfiinţat în blocul ei, „Cruciada Locatarilor”, numără însă mai puţini membri. Sunt doar cinci persoane care se implică. „M-a durut foarte tare că nici când am salvat locurile de joacă şi cei 300 de copaci, n-am primit un pupic. Eu de aia sunt supărată, că lumea nu se implică. Se limitează: ei lasă, că merge și-așa. Eu nu mai suport că merge și-așa”. Doamna Mihail concepe textele şi campaniile pentru cauzele din cartier, iar ceilalţi îi oferă asistenţă, mai mult tehnică, pentru că nu mânuieşte bine computerul. Pentru viitor, femeia din Titan are trei dorinţe: să ajungă cu căsnicia până la 40 de ani, să rămână măcar 5 maşini în clubul trabantiştilor şi acesta să meargă mai departe şi să vadă parcarea pusă la punct.

 

photoAcest text face parte dint mini-seria Portret de cetăţean, realizată în colaborare cu Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe). Împreună, ne-am propus să arătăm o parte din viaţa unor oameni implicaţi în grupuri de iniţiativă civică din Bucureşti, dincolo de cauzele pentru care militează, în încercarea de a afla cine sunt ei şi care au fost momentele de pe parcursul vieţii care le-au modelat caracterul din prezent şi i-au determinat să ia atitudine în prezent.


2 comentarii

  1. Pingback: FOTO Elevii învață că jurnalismul poate fi o unealtă pentru schimbarea lumii din jur | Jurnalist în curtea școlii

  2. Hotelul nu se chema “Nan Jing”. Hotelul era “Minerva ” iar restaurantul de la parterul hotelului se chema Nan Jing, primul restaurant chinezesc din tara.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger