Portret de cetățean: Tânăra orfană care luptă pentru spaţiile verzi din cartier

1

Iarna trecută, în februarie, Laura se plimba cu băiatul ei prin cartierul în care locuiește de 20 de ani, când a văzut, în fața Parcului Drumul Taberei din Bucureşti, o mână de oameni care strigau că vor să intre pe spațiul verde. Nu înțelegea nici ea de ce se nu se mai deschidea parcul, băiatul o întreba din când în când de ce nu se mai putea juca acolo, așa că li s-a alăturat oamenilor într-o plimbare vocală în jurul gardului.

de Ionuț Dulămiță

Atunci a aflat de grupul de inițiativă “Salvați Parcul Drumul Taberei”, în care s-a înscris ulterior. Oamenii aveau nevoie de cineva care să lipească afișe pentru două marșuri programate pentru primăvară, iar Laura s-a oferit să preia sarcina. Lucra cu jumătate de normă, așa că avea timp să se implice. Ieşea de la serviciu la 1 după-amiaza şi, până la 4.30, când trebuia să-şi ia copilul de la grădiniţă, lua cartierul la pas şi lipea afişe.

Parcul s-a deschis între timp, după doi ani de reamenajare şi multă cheltuială, dar grupul e nemulţumit şi acum. “Odată deschis, mulţi oameni au zis gata, e tot ce ne doream”, spune Laura Fătu, o mamă singură în vârstă de 37 de ani. “Totuşi s-au defrişat mulţi arbori, spaţiile de joacă pentru copii sunt foarte puţine, nu sunt bine gândite. S-au montat nişte schele, sere vor ei să le numească. Noi ne-am gândit că, dacă există o grădină botanică, am vrea să vizităm plantele acolo. Au acoperit o suprafaţă mare din parc cu aceste amplasamente de fier, beton, sticlă. Şi acum zac, nu le-au terminat”. Grupul a înaintat recent o petiție în care membrii lui se plâng că au dispărut 162 de copaci, că nu sunt suficiente locuri de joacă sau că nu există toalete publice cu auto-spălare în parc. Vor să dispară rocile de pe malul lacului și să apară sălcii în loc și cer să fie desființate serele şi înlocuite cu atâţia arbori câţi au fost defrișați.

“Multe bat la ochi”, spune Laura, “nu sunt de calitate, nu sunt bine făcute, n-avem o rampă pentru persoane cu dizabilităţi la baza treptelor care coboară la lac, terenurile sunt înghesuite, zona de aparate fitness nu are covor tartan, e mult praf pe dedesubt, pare neterminat”. Pe tânăra de 37 de ani a atras-o solidaritatea de la nivelul grupului. Și a decis să se implice mai mult pentru fiul ei, Alex, care nu prea era încântat de părculețele dintre blocuri. Acum are și mai mult timp pentru civism, pentru că e șomeră. Locuiește de 10 ani într-o garsonieră ANL, pe care pisica Berlioz, care îl mai ajută pe fiul ei să uite de lipsa tatălui, a presărat-o cu pui cenușii. A rămas fidelă Drumului Taberei pentru că e un cartier foarte verde. “Militez pentru verde, sunt și ecologistă”. Laura spune că nu a fost învățată de mică cu spiritul civic, l-a deprins pe parcurs, mai ales de când e mamă. De mică a fost învățată cu altceva; cu respingerea.

Mama ei a abandonat-o la vârsta de un an şi şase luni. Până la 3 ani a stat într-o creşă, apoi, până la şapte ani, într-un orfelinat pentru preşcolari. Îşi aminteşte că una din supraveghetoare nu-i lăsa pe copii să meargă la baie înainte de culcare, iar dacă făceau pe ei, îi forţa să-şi mănânce fecalele. La şapte ani, s-a mutat într-o casă de fete, de unde ar fi urmat să iasă abia la majorat. Îşi aminteşte de o fată fără un picior, care a venit în acelaşi an cu ea. Fetele mai mari îi luau cârjele, o băteau sau îi furau mâncarea până să ajungă la farfurie. Laura încerca să-i oprească din porția ei. Odată, pentru că nu mai văzuse un om fără picior, a întrebat-o pe fata în cârje ce s-a întâmplat. I-a spus că, din ce îşi mai amintea, părinții o duseseră în pădure când era mai mică şi o lăsaseră acolo pentru că îi supărase. Animalele sălbatice i-ar fi mâncat piciorul.

Laura (mijloc), la centrul de plasament pentru preșcolari

“Aceşti copii”, spune Laura, “dacă nu au primii paşi în viaţă, dacă nu le este arătat un drum, trăiesc cu o teamă, ceea ce şi eu trăiesc acum”. Norocul ei a fost o educatoare de la centrul de preşcolari, doamna Lenuţa. A considerat-o un copil special şi s-a ocupat mai îndeaproape de educaţia ei. O mai lua în weekenduri la ea acasă şi îi făcea baie. Iar într-o iarnă, când Laura locuia deja la casa de fete, unde arunca cu bulgări de zăpadă în streaşină, să cadă ţurţurii şi să bea apă, educatorea a vizitat-o şi i-a spus că va avea o surpriză. Când s-a întors, după o vreme, a venit însoţită de o femeie. “Ea e mamaia ta”. “Eu, neauzind niciodată cuvântul, am întrebat: Ce-i aia o mamaie? Este mama mamei tale. Eu şi cu ea am hotărât că este timpul să vii acasă”.

Laura a aflat apoi că bunicul ei a murit când ea avea un an. Cum bunica era casnică şi a fost nevoită să lucreze, i-a spus fiicei ei să aibă grijă de nepoată. Tatăl Laurei era aromân şi nu ar fi recunoscut-o, pe motiv că familia nu-i permitea legături în afara etniei. Mama ei s-a speriat de responsabilitate şi a dus-o la casa de copii. “Nu s-a dus să-şi ceară drepturile, a preferat să mă abandoneze. Şi eu mă chinui cu copilul meu, dar m-am zbătut pentru drepturile lui”.

După ce a ieșit din casa de fete, la 11 ani, Laura a făcut cu schimbul între doamna Lenuța și bunica ei. La început, locuia în timpul săptămânii la educatoare şi mergea la şcoală în cartierul ei, în Dristor, iar în weekenduri stătea la bunica, în Giuleşti, să se acomodeze treptat. Apoi s-a mutat la ea pe timpul săptămânii şi mergea în weekend-uri la doamna Lenuţa, până să ajungă să stea permanent cu bunica. Imediat după ce a ieşit din orfelinat, a aflat că mai avea o soră, mai mică cu trei ani decât ea şi născută din alt tată. Spune că o cunoştea de la centrul pentru preşcolari, unde fusese la rândul ei abandonată, dar că n-a ştiut niciodată că au acelaşi sânge. În anul cu Revoluţia, mama ei a născut o a treia fată. Iar după ’90, susţine Laura, le-ar fi dat spre adopţie pe surorile ei unor familii străine, contra unor sume de bani. Practică la care au fost supuşi mulţi copii din România în acea perioadă. Laura cerut să fie dată şi ea şi a ajuns la o familie din Elveţia, de unde s-a întors după două săptămâni, pentru că îi era dor de bunica. În 2007, când era deja pe picioarele ei, a reuşit s-o găsească pe sora mijlocie, în Italia, cu care păstrează legătura şi acum. Pe cea mică nu a găsit-o, în ciuda a numeroase încercări.

Cu bunica, înainte ca Laura să ajungă la orfelinat

Relaţia cu mama ei a fost rece în toată perioada post-orfelinat. Laura se simţea nedorită. A rugat-o, după ce-a mai crescut, s-o ajute să-şi vadă tatăl, dar mama ei ar fi refuzat, spunând că nu era încă timpul. La 17 ani, s-a hotărât să-l caute singură. L-a găsit pe unul din fraţii lui, iar după o lună l-a cunoscut şi pe el. A acceptat să se vadă cu ea în prezenţa mamei şi s-au întâlnit toţi trei într-o cafenea. “Mama râdea mult, îşi amintea lucruri din tinereţe, dar nu spunea nimic despre lucrurile prin care am trecut eu în copilăria mea. Mă avertizase şi pe mine să nu-i spun nimic. Tata, văzând că sunt tăcută, şi-a dat seama că ascund ceva şi nu a intrat în viaţa mea”.

După o săptămână, el a sunat-o din nou să se vadă doar ei, iar Laura i-a spus atunci toată povestea. Tatăl a rămas şocat, dar i-a zis că n-are cu ce s-o ajute, pentru că familia lui nu ştia de existenţa ei şi şi-ar fi riscat căsnicia. “I-am spus că nu vreau să mă ajute cu nimic”. La final, tatăl i-a întins însă o bancnotă de 100 de dolari şi i-a făcut un cont la CEC, pentru că fata nu era majoră, să adune dobândă şi să-i scoată când voia ea. De atunci, nu l-a mai văzut.

Laura a urmat o şcoală profesională, cu specializare în merceologie, apoi a mai făcut trei ani de liceu la seral, la Colegiul Hermes. În ultimul an, la presiunea unui unchi din partea mamei, s-a angajat pentru prima oară, într-o agenţie imobiliară din Drumul Taberei – primul ei contact cu cartierul în care locuieşte acum. La scurt timp, a murit bunica ei şi a rămas fără sprijin. O vreme a locuit la un unchi, care o îndemna să se căsătorească şi să-şi gasească de muncă, aşa că s-a gândit să renunţe la şcoală şi să se angajeze în altă parte, să ajungă independentă. Ca să nu plece şi să-şi termine şcoala, şefii ei din agenţie s-au oferit s-o cazeze în sediul firmei.

Cu doamna Lenuța, care a murit acum doi ani

De atunci înainte, viaţa ei a intrat pe un făgaș normal. Laura a început prima ei relaţie cu unul dintre agenţi, cu care a stat cinci ani. La un moment dat s-au mutat împreună cu chirie, în Drumul Taberei. Ea a început să lucreze în cotabilitate, el într-o firmă de gresie şi faianţă. “În aceşti cinci ani am simţit că mă trage un pic în jos. Eu îmi doream foarte mult să fac o facultate. El îmi inhiba acest interes. Avea şi doi câini de concurs, era cu concursurile, şi mă simţeam dată la o parte. Erau mai importanţi câinii, să mergem la concursul nu ştiu care, dar nu îmi aducea niciun beneficiu concret. Stau să cresc câini sau fac ceva în viaţa asta?”

S-au despărţit de comun acord, iar ea s-a angajat într-o bancă. Un an mai târziu s-a înscris la SNSPA, la comunicare şi relaţii publice, dar s-a mutat apoi la administraţie publică pentru că nu îi plăcea deloc imagologia. Plus că se anunţa criza şi s-a gândit să se orienteze spre domeniul bugetar. “N-am ştiut că urmează să se blocheze posturi”. Fiind studentă, a primit şi o poziţie mai bună în bancă. În 2006, s-a mutat cu chirie în garsoniera în care locuieşte şi acum, într-o zonă cu locuinţe ANL, apoi l-a cunoscut pe tatăl lui Alex. S-au despărţit când băiatul avea trei luni, după un an şi două luni de relaţie. “Puteau să fie mai mulţi, dar s-a trezit târziu. După ce-a plecat din casa noastră, a mai avut tendinţa să se întoarcă şi era indecis, că-i e frică, ca dacă n-o să ne descurcăm. Viaţa socială din România ne determină uneori să nu ne ducem la bun sfârşit planurile”.

Pe Alex l-a născut la 30 de ani, deşi fusese suspectă de cancer ovarian înainte de sarcină. Când a născut copilul, medicii i-au scos ovarul stâng, cel cu probleme, iar biopsia, din fericire, nu a arătat semne de boală. S-a despărţit de tatăl lui Alex cu o săptămână înainte de botez. Nu erau căsătoriţi. Cu banii primiți de la invitaţi, şi-a angajat un avocat şi l-a dat în judecată pentru a-l obliga să plătească pensie alimentară. A câştigat procesul din două termene. A acceptat ca el să plătească 200 de lei în loc de 500, pentru că plătea rate la o maşină. “L-a vizitat pe copil până pe la doi ani şi ceva. Apoi n-a mai venit, în toamnă se fac patru ani. Am fost la psiholog când Alex avea 4 ani şi tot întreba de tati, şi mi-a spus să fac terapie cu un animal. Aşa a apărut Berlioz. I-a schimbat viaţa lui Alex, pentru că nu se mai concentra pe acest subiect”.

Alex

Tatăl lui s-a căsătorit şi şi-a schimbat telefonul, aşa că băiatul nu mai are niciun contact cu el. “E foarte dureros să-i spui copilului de ce nu răspunde, mai nou îi spun că e plecat, călătoreşte mult, când vede câte un avion: În ăla e posibil să fie tati? Da, e posibil”. Laura s-a mai judecat o dată cu el după ce n-a plătit o vreme pensia alimentară. Spune că s-a reprezentat singură, fără avocat, şi că a obţinut recalcularea pensiei la 369,5 lei. “I-am arătat că lucrurile nu stau cum vrea el, că mă lupt pentru drepturile copilului şi trebuie să-şi asume obligaţiile”.

După ce a mai lucrat o vreme în bancă, după naşterea copilului, Laura a fost şomeră, apoi a mai avut două joburi, mai întâi într-un laborator de tehnică dentară, apoi într-o firmă care organiza evenimente HR. În ianuarie, s-a distribuit ajutorul anual de la guvern, de care beneficiază şi ea, prin lege, ca mamă singură – “făină, mălai, zahăr, 28 de kilograme în total”. După ce le-a cărat singură acasă, doi kilometri, a rămas înţepenită de spate, în zona lombară, şi i-a amorţit piciorul drept. Apoi a făcut pneumonie şi a stat o lună în concediu medical. N-a mai putut lucra în laboratorul de tehnică dentară, unde învăţase să facă mulaje dentare din ipsos, pentru că trebuia să stea şase ore în picioare şi nu-i permitea spatele. Aşa că a început să lucreze de acasă, cu jumătate de normă, la firma de evenimente HR. Perioadă în care a intrat şi în grupul “Salvaţi Parcul Drumul Taberei”. Firma n-a avut succes, iar de  la 1 iulie a rămas şomeră.

Laura și alți cetățeni, într-o ședință de consiliu în care au cerut să se redeschidă Parcul Drumul Taberei

Acum trăieşte din pensia alimentară, din ajutorul de stat de 100 de lei pentru familii monoparentale şi din alocaţia copilului şi mai face câte o curăţenie prin casele oamenilor. Are datorii la întreţinere de aproape 2.000 de lei, iar în toamnă riscă să i se intenteze proces de evacuare din locuinţă. Cu toate astea, când nu caută joubri, spune că îşi foloseşte timpul liber pentru a se implica civic. Recent, a împărţit pliante pentru evenimentul “Grădina de vară Favorit” din cartier. „Acum mă lupt şi cu parcul din spate, de aici de la ANL Brâncuşi. A fost un parc mic şi acum vor să-l lărgească. Îl fac cu piatră decorativă, iar noi nu putem circula pe acele alei. Mă implic şi pe la bloc şi peste tot. Dacă mai are cineva de depus acte la primărie şi n-are timp, că e la serviciu, mă duc eu să le depun. Tot timpul sar în ajutor sau fac conexiuni”.

Laura spune că îi place să ajute pentru că ştie cât de important e să primeşti ajutor în momente critice și cum e să nu poți să te ajuţi singur. Din 2003, adiminstrează și pagină de Facebook “Un loc de muncă salvează o familie”. Şi-a propus să creeze acolo o comunitate în care nu se vorbește doar despre joburi, ci există și sprijin la nevoie. Odată, prin intermediul paginii, a reuşit să doneze un televizor unei familii nevoiaşe de la ţară căreia i se arsese TV-ul înainte de Paşte. De când cu orientarea ei civică, a observat că şi fiul ei e mai atent la ce întâmplă în jur. Când vede că oamenii aruncă ceva pe stradă, spune: “Uite, mami, domnul nu vrea să aibă grijă de planetă”.

photoAcest text face parte dint mini-seria Portret de cetăţean, realizată în colaborare cu Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe), care sărijină formarea de grupuri de inițiativă civică în București. Împreună, ne-am propus să arătăm o parte din viaţa unor oameni implicaţi în grupuri de iniţiativă civică din Bucureşti, dincolo de cauzele pentru care militează, în încercarea de a afla cine sunt ei şi care au fost momentele de pe parcursul vieţii care le-au modelat caracterul din prezent şi i-au determinat să ia atitudine în prezent.

Citiți și:

Portret de cetățean: Trabantista care a salvat copacii din fața blocului


Un comentariu

  1. Claudiu Mărculescu on

    Articolul este fals. Cum este orfană dacă a fost abandonată? Cred că nu faceți diferența dintre abandon și orfan.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger