Portret de cetățean: Administratoarea timidă care a oprit o construcție incomodă

Când era copil, părinţii o duceau pe Mariana Badiu în vacanțe la nişte rude din Argeş. Era un calvar pentru ea, plângea nonstop şi uneori refuza să mănânce. Voia să fie acasă, alături de părinți, cu cele mai apropiate fiinţe. „Eram atât de timidă, că dacă vorbeam cu cineva matur, îmi venea să plâng, parcă era nu știu cine în fața mea. Am avut până spre maturitate senzația asta”. Tot timiditatea, crede ea, a împiedicat-o să meargă la facultate. N-a avut note bune în școală, iar asta i-a dat un sentiment de nesiguranță și de inferioritate. Și acum, dacă ar trebui să urce pe o scenă, nu s-ar simți în largul ei. Iar facultatea, la vremea aceea, exact senzația asta i-o dădea, de a a urca pe o scenă. „În timp, mi-a venit forța de a mă lupta cu mine să acumulez mai mult”.

Text de Ionuț Dulămiță

Una dintre cele mai mari victorii din viața ei este permisul de conducere, deși frica o îndemnase să creadă că nu va conduce niciodată. În plus, nimeni din jurul ei n-o vedea în stare de așa ceva. „L-am luat. Eram chiar într-un moment dificil din viață și mi-am zis că pot mai mult. Câteodată, o poveste intimă, nu neapărat de cuplu, sau experiențele prin care treci, te pot modifica sau motiva. N-am făcut niciun accident”. Îi pare însă rău că nu a învățat să înoate, să schieze sau să patineze. „Sufăr că nu știu să înot. Spaima este prea puternică, cred că n-aș fi reușit niciodată”.

Dacă acum ceva vreme, când trebuia să meargă la un ghişeu sau într-o instituție şi să depună o cerere pentru a obţine un drept, o cuprindea o emoţie super puternică, acum, doamna Badiu, care are 62 de ani, deși arată de 40, administrează un bloc cu nouă scări din București și face parte dintr-un grup civic care s-a bătut cu primăria pentru stoparea unei construcții ilegale.

În toamna anului trecut, locatarii de pe Aleea Lunguleţu din Bucureşti s-au trezit cu lucrări de construcţie în dreptul unei căsuţe dintre blocuri. Mariana Ionescu, din blocul D14, clădirea cu nouă scări administrată de doamna Badiu, i-a întrebat pe muncitori ce căutau acolo. A aflat că în locul căsuţei urma să fie ridicată o clădire de opt etaje, despre care oamenii din zonă nu fuseseră înștiințați şi care ar fi ajuns la doar doi-trei metri de ferestrele lor, blocându-le lumina.

Doamna Ionescu i-a mobilizat pe locatarii din cele trei blocuri de 10 etaje de pe alee să caute informaţii despre constructor şi despre problemele pe care le-ar impune noua clădire. Au aflat că aceasta urma să fie ridicată într-o zonă ce permite maxim două etaje şi că, fiind foarte aproape de celelalte două blocuri, V3 şi V4, ar fi condus la supraaglomerare, pericol pentru structura de rezistenţă a blocurilor, construite în 1963, reducerea gradului de însorire şi defrişarea puţinului spaţiu verde. De altfel, copacii din jurul căsuţei au dispărut de când au început lucrările.

„Eram revoltată, dar nu știam ce să fac”, spune Mariana Badiu, care a fost îndemnată să se implice de exemplul activistului Nicușor Dan, președintele asociației „Salvați Bucureștiul”. „Doamna Ionescu de la scara 3, eu, preşedinta de asociaţie şi încă două persoane din blocurile celelalte ne-am agitat ce să facem, cum să facem. Blocul nostru e singurul din zonă care are un sediu de administraţie, o cameră mai mare. Având şi computer, ne-am văzut după program și am început să scriem nişte sesizări, la primărie, la prefectură, cum ne-a dus şi pe noi capul”.

Au aflat apoi de grupul de iniţiativă „Luptă pentru strada ta”, de pe strada Luncşoara din acelaşi sector 2 al Capitalei, care se opunea la rândul său construcţiei unui bloc de 10 etaje ce le-ar fi afectat spaţiile verzi şi locurile de parcare. Au luat legătura cu ei şi aşa au ajuns la Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe), care sprijină înfiinţarea de grupuri civice.

„De aici, totul a mers în linie dreaptă”, spune doamna Badiu. „Ne-au învățat pașii pe care i-am făcut mai departe. Am început să avem un altfel de concept asupra demersurilor, asupra sesizărilor pe care le făceam. Sesizările noastre erau acum cu antetul CeRe și așa am decis să ne denumim cumva”. S-a născut astfel grupul civic „Luptăm pentru Aleea Lunguleţu”.

La un moment dat, Inspectoratul de Stat în Construcţii, care primise de la ei o sesizare, le-a confirmat că viitorul imobil încalcă mai multe prevederi legale. Aşa că oamenii au ieşit în stradă în februarie 2015, să protesteze. Apoi au urmat mai multe drumuri la primăria de sector şi întâlniri cu reprezentanţii ei, iar grupul a reuşit să obţină de la primar sistarea lucrărilor. În cele din urmă, proprietarul a ales să construiască un imobil de două etaje în locul căsuţei dintre blocuri.

Mariana Badiu vorbește încet și molcom, e diplomată și dă senzația de fragilitate. La polul opus, doamna Ionescu este vulcanică. Prin îmbinarea acestor două tipuri de temperament au reușit locatarii de pe Aleea Lungulețu să se impună în fața autorităților. „Inima grupului este doamna Ionescu. Ea ne dă benzină. Eu sunt o fire mai domoală și încerc să fiu împăciuitoare. Mă aprind, mă revoltă, dar nu dau cu pumnul în masă”. Atuul doamnei Badiu este că știe să comunice cu oamenii, iar calitatea asta și-a dobândit-o prin experiențele pe care le-a avut de-a lungul vieții.

A terminat doar liceul, dar a învățat proiectare, în domeniul construcțiilor, pe partea de desen tehnic. A lucrat într-un institut mare înainte de ’90, perioadă în care l-a întâlnit și pe soțul ei, arhitect. După Revoluție, când au început să dispară institutele mamut, cum le numește ea, a mai lucrat o vreme într-un mic atelier de proiectare, după care a făcut o pauză și a încercat să se reprofileze. Meseria ei nu mai era de viitor. A învățat asistență stomatologică, dar fără diplomă, a fost vânzătoare într-un magazin, a făcut secretariat și a vândut produse bancare, joburi care au învățat-o să relaționeze cu oamenii. „Când vindeam produse bancare, n-am să uit niciodată că, mergând să prezint ce aveam de prezentat, nu o dată am discutat cu personaje care stăteau cu cuțitul pe masă. Unii mergeau pe sistemul ăsta de intimidare pentru a primi împrumuturi”. Spaima o bloca și o făcea să-și păstreze calmul. Astfel de încercări au călit-o în arta convigerii.

„Soțul meu zice că știu cum să vorbesc cu oamenii, că le acord atenție când vorbesc cu mine. Am fost întotdeauna o bună ascultătoare, chiar și între prieteni, oamenii și-au deschis sufletul în fața mea. Cum poți să-i asculți atât?, mă mai întreabă soţul. Da mă, da’ mi-e jenă”. Asta a ajutat-o, de altfel, să ajungă și administrator în blocul D14. Când s-a mutat pe Aleea Lungulețu, în 1997, Mariana Badiu era la început un simplu locatar. Nu o prea interesa ce se întâmplă în bloc și nu participa nici la întâlnirile cu vecinii. Dar dacă se întâmpla ceva care o afecta și pe ea, lua imediat atitudine. Dacă nu mergea liftul sau becul din scară, suna repede la administrație.

„Nu stăteam ca alții să mă întâlnesc cu vecinul și să zic uite, iar nu merge liftul”. Își încărca agenda telefonului mobil cu numere utile pentru diverse situații de urgență, iar dacă niște vecini erau inundați sau aveau vreo avarie în casă, știa imediat unde să sune ca să-i ajute. „Făcând asta, oamenii ori mă sunau pe telefon, ori veneau la ușă și-mi spuneau: Mariana, nu vrei să dai tu telefon, să-i chemi pe ăștia de la lift? Și nu i-am refuzat niciodată, că mă deranja și pe mine”.

După ce a început să audă tot mai multe probleme de la vecini, a decis să meargă și la adunările generale. La un moment dat, locatarii i-au propus să fie responsabil de scară. A acceptat și, sătulă să vândă produse bancare, a făcut și un curs de aministrator pentru asociațiile de locatari. De trei ani, administrează toate cele nouă scări ale blocului D14, e gospodarul clădirii. Colaborează cu președinta asociației de locatari pe partea de acte şi sesizări și cu un instalator pe partea tehnică, are o contabilă și un casier, iar responsabilii de scară îi raportează ce se întâmplă în „curtea” lor.

A renunţat la jobul pe care îl avea şi s-a dedicat doar celui de administrator, pentru a fi şi mai aproape de casă. „Contactul cu oamenii te consumă, e obositor și delicat”, spune ea. „Dar trebuie să fiu prea extenuată ca să te reped sau să mă scoți din scorite”. Multă lume i-a spus că a greşit că şi-a lăsat numărul de telefon la avizier. Dar ea ar fi făcut-o din corectitudine. „Se întâmplă o chestie şi omul are nevoie de tine. Lumea îşi permite însă să te sune şi la ore nepotrivite, ore la care eu am continuat să răspund la telefon şi poate c-a fost o greşală. Dar mi-e foarte greu să nu răspund la telefon. Îmi imaginez că omul știe că eu mă uit și nu vreau să răspund. Chestia asta cu conștiinciozitatea poate că este un pic exagerată, dar ăsta mi-e felul de-a fi”.

Mă deranjează lipsa de implicare a oamenilor care stau pasivi la un incident. Dacă cineva cade pe stradă, mă opresc să-l ajut. Vine așa din mine, nu știu ce să zic.

În blocul D14, doamna Badiu le mai face din când în când cumpărături persoanelor în vârstă, pentru care are o afinitate. „Dacă văd că-i ajuți, că le vorbești, că ai răbdare să-i asculți, sunt atât de impresionați și faptul că sunt încântați de ceea ce faci pentru ei îmi aduce o satisfacție”. De ceva vreme, femeia-administrator se ocupă și de un caz pe care nu mai știe cum să-l gestioneze. E vorba de o familie vecină, o mamă cu două fete, dintre care doar una lucrează, toate trei cu tulburări psihice. Din când în când nu-și iau tratamentul, iar depresia își pune și mai mult amprenta pe ele. Sunt apatice, nu vor să mănânce, să bea apă, să se spele, să facă curățenie.

Doamna Badiu a scris în nenumărate rânduri la poliție, la primărie, la asistența socială, să găsească o soluție pentru ele, inclusiv internarea forțată, care le-ar face bine când ajung în starea vegetativă, dar nu a obținut nimic concret. Îi e frică, printre altele, de folosirea necontrolată a gazelor în apartamentul femeilor. Ce a reușit să obțină a fost o pensie de handicap pentru una din fete, care nu lucrează. „Nu avea niciun venit, ar fi ajuns la 30 de ani fără niciun venit. M-am gândit ce-o să facă când n-o să mai fie mama. Am umblat pe la doctori şi, în baza externărilor, a vechimii, că are un dosar, din ’99 are internări la Obregia, i-am făcut pensie de handicap”. Uneori le mai face cumpărături, pentru că nu ies din casă, se duce să le ia medicamentele și mai discută cu ele. „Îi spuneam mamei: Haideţi, încercaţi să mai faceţi o baie, uitaţi, vi s-a îngrăşat părul, vreau să mergeţi cu mine, e coaforul la colţul blocului. Nu vrea, din păcate”.

Femeia spune că de când se știe a avut pornirea de a-i ajuta pe oameni. „Dacă ar fi un conflict aici, m-aș duce acolo: Domnule, de ce vă bateți? Lasă-l în pace. Cu riscul să pățesc ceva. Mă deranjează lipsa de implicare a oamenilor care stau pasivi la un incident. Dacă cineva cade pe stradă, mă opresc să-l ajut. Vine așa din mine, nu știu ce să zic”. Iar asta, combinată cu dorința ei de a rezolva probleme, de un ideal al corectitudinii, de revolta că anumite lucruri nu sunt așa cum ar trebui să fie, au ajutat-o să-și depășească reținerile și timiditatea. A împrumutat și din caracterul coleric al soțului ei, care o consideră mai puternică decât el, și a devenit mai volubilă.

Cel mai mult empatizează însă cu animalele, îi place că sunt loiale și că iubesc necondiționat. Pentru că nu are copii, Mariana Badiu s-a dedicat câinilor din rasa Basset, cu care împarte același temperament. E la a doua cățea, Cleo, o necuvântătoare blândă și leneșă. „Nu-mi plac ființele agitate. Câteodată mă impresionează mai mult lumea animală decât oamenii. Am avut multe dezamăgiri de la oameni”. Cu toate astea, i se întâmplă și acum se să lase furată de „o așteptare corectă”, chiar și atunci când comunică cu autoritățile. Așa a fost și în cazul șantierului din fața blocului, când a ales o abordare împăciuitoare, „civilizată” în formularea sesizărilor.

„Nu am fost printre cei care au zis hai dom’le să-i scriem lui Onţanu şi să-i spunem nu-ţi faci treaba ca lumea, e datoria ta să rezolvi problema, sunteți mincinoși, ne-ați dus cu vorba. Am zis haideţi să vorbim mai elegant, mai calm, să revenim asupra sesizării şi să spunem vă rugăm să luaţi în considerare, nu să-l amenințăm sau mai știu eu ce”. Abordarea celorlalți membri ai grupului este mai vehementă, iar cele două tipuri de abordări se îmbină în cele din urmă, mai ales că una dintre premisele oamenilor implicați este să fie o singură entitate. „Cumva s-a făcut un melanj între ce voiau cei mai vehemenți și ce voiau cei mai calmi. Dacă te duci să spargi geamurile sau să urli în fața instituției, nu știu dacă obții mare lucru. Nici să stai cu sărumâna iarăși nu obții mare lucru. Am încercat să rămânem o singură entitate, nu să mergem separat.”.

Pentru că e calitatea ei forte, doamna Badiu menține comunicarea între membrii grupului, mai ales că este ordonată și își notează tot ce se vorbește. Când sunt lucruri mai importante de discutat, care nu se pot rezolva prin e-mail, membrii inițiativei „Luptăm pentru Aleea Lungulețu” se întâlnesc în biroul ei de administrator, să scrie împreună și să-și dea cu părerea. Recent, au făcut un protocol și cu cele două blocuri vecine, prin care D14 a fost desemenat un soi de centru de operațiuni și de corespondență. Mariana Badiu este cea care înregistrează petițiile și merge să le depună în numele tuturor. Mai departe, oamenii afectați de povestea cu șantierul plănuiesc să organizeze o manifestație în toamnă. Au suspiciuni că proprietarul nu-și va respecta promisiunea cu cele două etaje, că va construi mai mult, și au cerut primăriei să primească acces la informațiile privind construcția. Nu li s-a răspuns încă nimic și vor să pună presiune pe autorități.

Acest text face parte dint mini-seria Portret de cetăţean, realizată în colaborare cu Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe), care sărijină formarea de grupuri de inițiativă civică în București. Împreună, ne-am propus să arătăm o parte din viaţa unor oameni implicaţi în grupuri de iniţiativă civică din Bucureşti, dincolo de cauzele pentru care militează, în încercarea de a afla cine sunt ei şi care au fost momentele de pe parcursul vieţii care le-au modelat caracterul din prezent şi i-a determinat să ia atitudine în prezent. Puteți citi și povestea Trabantistei care a salvat copacii din fața blocului și povestea Tinerei orfane care luptă pentru spațiile verzi din cartier.