Poluarea în România: de la primii cărbuni, la panourile solare

În ultima vreme, României i s-a trezit conștiința civică. Dacă în anii 2000, protestul față de amenințări la adresa mediului era o fantezie a câtorva idealiști, azi, la 25 de ani de la înființarea Ministerului Mediului, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Miile de oameni care au strigat în stradă “Uniți salvăm!” au împiedicat o companie cu puteri uriașe, care voia să radă munți pentru a exploata aur folosind cianura, şi au încununat cu succes eforturile activiste susţinute din localitatea apuseană.

Încet-încet, defrișările abuzive, îngroparea spațiilor verzi sub ansambluri rezidențiale, otrăvirea aerului și distrugerea râurilor nu i-au mai lăsat nepăsători pe oameni. Locuitorii orașelor au înțeles că mediul trebuie apărat şi că asta depinde în mare parte de ei. Chiar dacă, pe măsură ce efectele schimbărilor climatice au devenit din ce în ce mai clare la nivel global (iar asta s-a accentuat odată cu recentul acord climatic de la Paris), poluarea a fost adusă din ce în ce mai alarmant în discuție, e important să înțelegem că rădăcinile ei nu sunt înfipte în istoria foarte recentă. Am stat de vorbă cu experți în climă și activiști cu vechime, cu autorități și cercetători, pentru a reconstrui drumul României până în prezent în ceea ce privește poluarea și schimbările climatice. Doar înțelegându-ne traseul putem face strategii pe bune pentru un viitor curat.

de Roxana Bucată

Cu un sistem energetic bazat pe cărbune și cu o legislație care împiedică folosirea energiilor regenerabile la scară largă, România are, în prezent, probleme de poluare grave. Deși autoritățile se laudă cu atingerea țintelor de reducere a emisiilor de carbon și de folosire a energiei verzi în consumul final de electricitate, prea puține măsuri au fost luate pentru intrarea într-o eră a tehnologiilor ecologice. Scăderea emisiilor este, în mare parte, doar rezultatul dezindustrializării României, iar energia verde e departe de a fi accesibilă oricui. În schimb, am moștenit zeci de mii de hectare de situri industriale dezafectate, dar poluante, și trebuie să ne adaptăm unui efect global de schimbare a climei, la care am contribuit la rândul nostru. Aceste schimbări, ajunse în poziții prioritare pe agenda internațională, au dus la creșterea temperaturii medii din România ultimului secol cu 0,8 grade Celsius, ba chiar cu peste un grad în anumite regiuni. Cum am ajuns aici?

”Schimbatu-s-a clima” în orașele inundate de fum

Chiar dacă ecologia e o știință nouă (dezvoltată în a doua jumătate a secolului XX), despre care se vorbește mai mult ca niciodată în zilele noastre, poluarea are “o tradiție” îndelungată, ale cărei rădăcini merg până în Antichitate. Cercetătorii spun că romanii par a fi primii care ar fi împrăştiat poluanţi metalici în atmosferă, cu mult înainte de Revoluţia Industrială; localnicii din Roma antică se refereau la smogul din oraşe prin termenii gravioris caeli (“cer greu”) sau infamis aer (“aer infam”). În anii 1280, în Londra se înregistrau plângeri privind arderea cărbunelui, iar în anii 1600, fumul provenit din acest proces afecta arhitectura capitalei Angliei de acum şi a altor mari oraşe. “Problema fumului” a început să se intensifice începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu Revoluţia Industrială ce a dus la dezvoltarea oraşelor care ardeau cărbune, mai întâi în Marea Britanie, apoi în Europa şi în restul lumii.

Și ce orașe! Fumul plutea deasupra lor și murdăria le îmbiba, serviciile publice de bază – furnizarea apei, salubritatea, curățenia, spațiile publice și altele – nu țineau pasul cu migrația de masă a oamenilor către orașe, producându-se, prin urmare, mai ales după 1830, epidemii de holeră, tifos și o creștere constantă și teribilă a celor doi mari ucigași din secolul al nouăsprezecelea – poluarea aerului și poluarea apei sau bolile respiratorii și intestinale, scria în Industry and Empire: From 1750 to the Present Day istoricul Eric Hobsbawm, făcând referire la orașele europene care traversau frenezia revoluției industriale.

“La începutul secolului XX”, spune Stephen Mosley, de la Universitatea Metropolitană din Leeds, pentru Smithsonian.com, “boala respiratorie bronşita era cel mai mare ucigaş din Marea Britanie”.

Revoluția Industrială avea să schimbe cu totul viața țărilor civilizate, însă odată cu promisiunea progresului, cu accelerarea vitezei și apariţia unor condiții de trai mai bune, sănătatea umană şi mediul au avut mult de suferit.

Deși prima fabrică de pe teritoriul actualei Românii a fost înființată în ton cu ritmul țărilor dezvoltate, boom-ul industrial s-a instalat în România în plină forță odată cu regimul comunist. În 1771, Uzina Constructoare de Mașini Reșița a fost fondată de Fiscul austriac, pentru a produce aparatură necesară sistemului hidroenergetic, locomotive cu abur, motoare și generatoare electrice, macarale, utilaje petroliere și chiar armament. Despre istoria de aproape 250 de ani a UCM Reșița, de la înființare, până la privatizarea din 2003, insolvența uzinei și agonia de după, puteți afla mai multe dintr-un documentar Digi. În1880, se înființau Căile Ferate Române, la 11 ani după ce se dădea în folosință prima cale ferată de pe teritoriul de atunci al României – cea care lega Bucureștiul de Giurgiu și pe care, din 2013, nu mai circulă niciun tren. La jumătatea secolului al XIX-lea se dăduse deja startul industriei miniere la Petrila, unde, în 1927, funcționa cea mai mare uzină de procesare a cărbunelui din Europa (circa 340 de tone de cărbune/oră). În 2015, cea mai veche mină din Valea Jiului și cea mai adâncă din Europa a fost închisă după 156 de ani de activitate. În 1856, la marginea Ploieștiului începea construcția “fabricii de gaz” pe numele arendașului Marin Mehedințeanu – prima rafinărie de petrol din lume. The Science of Petroleum atesta mai târziu că, în 1856, România de atunci devenea prima țară din lume cu producție de țiței înregistrată în statisticile oficiale; SUA aveau să facă acest pas abia doi ani mai târziu. Iar pe 1 aprilie se vor împlini 160 de ani de când Bucureștiul a rămas în istorie drept primul oraș din lume iluminat cu gaz lampant.

Pe măsură ce efectele noilor forțe de dezvoltare industriale se făceau simțite asupra mediului natural, România a ținut pasul cu “contabilizarea” urmelor din ce în ce mai vizible ale activității umane asupra climei. Cercetătorul suedez Svante Arrhenius, fizician laureat cu Nobel, a fost primul care a explicat trecerea de la o eră glaciară la una mai caldă prin modificările concentrației de dioxid de carbon (la care se referea prin “acid carbonic”, în funcţie de conveţiile de atunci), la sfârşitul anilor 1800. În lucrarea sa, Arrhenius nu susţine în mod explicit că arderea combustibililor fosili urmau să cauzeze încălzire globală, însă cercetătorul era conştient că combustibilii fosili erau o potenţială sursă de dioxid de carbon, sugerând asta în lucrările sale ulterioare. Într-o perioadă în care Revoluția Industrială amplifica procesul natural al schimbărilor climatice, ipoteza sa nu a prins însă prea bine, dar contribuția lui avea să influențeze teoriile ulterioare despre încălzirea globală. La începutul secolului XX, astronomul și climatologul croat Milutin Milancovici avea să completeze puzzle-ul acestor teorii, susținând că parametrii de mișcare a Pământului în jurul Soarelui ar determina trecerea de la epoca glaciară la interglaciar. Potrivit Roxanei Bojariu, expert climatologic, ambele teorii sunt valabile, teoria comunității științifice de astăzi fiind o sinteză a ipotezelor lansate de Arrhenius şi Milancovici.

“Modificarea unghiului pe care îl face axa Pământului cu planul orbitei în jurul Soarelui sau forma orbitei mai rotundă sau mai alungită, toate acestea contribuie la felul în care se încălzește suprafața și la contrastul între cele două emisfere și între anotimpurile vară-iarnă, din punct de vedere al încălzirii”, spune climatologul român. Când contrastul e mai mic, zăpada care cade iarna supraviețuiește anotimpului mai cald și se acumulează tot mai mult, declanșând în anumite condiții un efect de cascadă și formând ghețari, care înaintează din ce în ce mai mult spre sud. “De ce spun că ambele teorii sunt valabile? Chiar dacă ai condițiile astronomice de mecanică OK – ai înclinarea care trebuie și forma și felul în care se plasează Pământul în acest joc spațial și în aceste mișcări celeste –, declanșarea acelui mecanism de acumulare a zăpezii atunci când nu ai contrast puternic se face în condițiile în care ai și un nivel de dioxid de carbon scăzut”.

În contextul în care în Europa se formulau primele teorii despre cauzele schimbărilor climatice, în martie 1898, Ștefan Hepites susținea în fața lui Carol I, la ședința Societății Geografice Românie, conferința Schimbatu-s-a clima? (care este şi titlul unei lucrări de-ale sale), în care punea problema efectelor periculoase ale schimbării climei. Hepites înființase prima stație meteorologică din România la Brăila (1878) și în 1884 fondase Institutul Meteorologic din București. Redăm un fragment din studiul Schimbatu-s-a clima?, care pare a fi poezia unei lumi în continuă schimbare.

Că clima la suprafaţa pământului n’a fost întotdeauna aceea ce este acum nici nu rămâne îndoială. Eşit din haosul nebulosei din care globul nostru a făcut o dată parte, căldura sa a trebuit la ‘nceput să difere puţin de aceea-ce Sorele o posedă încă astăzi. În tot timpul transformărilor succesive prin care a trecut acestă bucăţică din Sore spre a ajunge să ‘şi formeze o cojă solidă, este de asemenea evident că condiţiunile sale climatice au trebuit să fie în necontenică schimbare (…) Că clima la suprafaţa pământului nu va rămânea în vecii vecilor ceea-ce astăzi, toţi suntem de acord a o crede, tot după cum credem că o dată şi o dată pământul, ca şi individul, se va stinge aşa după cum spectroscopia ne dovedesce stingerea multora din cuele cu gămăliile de briliant, după cum poetic numesce răposatul Ion Ghica stelele care strălucesc pe firmament. – Ştefan Hepites

Iar din câte aflăm de aici, în presa interbelică existau preocupări pentru mediul înconjurător, dezbateri privind importanța și influența omului asupra lui și chestionări legate de variațiunile climei, oamenii întrebându-se dacă „nu cumva s-a schimbat clima”, având în vedere că „vara nu mai e vară”.

România și schimbările climatice

La începuturile Institutului Meteo, clima din România avea, la fel ca acum, patru anotimpuri. Potrivit Roxanei Bojariu, care este membru al Grupului Interguvernamental pentru Schimbarea Climei (IPPC), o modificare a numărului de anotimpuri nu se poate produce mai repede de 20.000 – 40.000 de ani, în condițiile în care poziția noastră pe glob nu se modifică mai repede de atât, la fel ca și înclinarea axei Pământului față de planul orbitei. “În 200 și ceva de ani, cât este această perioadă tumultuoasă în care ne-am pus amprenta asupra climei, nu avem de-a face cu modificări orbitale. E vorba doar de ceea ce provocăm noi la scară istorică”.

Cu toate acestea, temperaturile medii erau, în prima parte a secolului XX, mai scăzute decât acum, numărul de zile de iarnă era mai mare și numărul de zile de vară mai mic. Totodată, România avea extreme termice negative mai importante și primăvara se declanșa un pic mai târziu decât acum. Viața în orase era foarte diferită, iar efectul de insulă de căldură era mult diminuat față de prezent: în mediul urban era mai ușor de trăit din punct de vedere al suportabilității termice, fiindcă spațiul artificial nu devenise atât de agresiv. Clădirile înalte, felul în care se impermeabilizează solul, materialele de construcții care absorb și reemit apoi radiații, transportul care  contribuie prin arderea combustibilului fosil, toate aceste surse de poluare nu-și atinseseră apogeul.

Treptat, în ultima sută de ani, temperatura la nivelul României a crescut cu 0,8 grade Celsius, ceea ce se înscrie în media globală. Pe regiuni, însă, avem diferențe destul de importante, mai ales în Est şi Sud, în afara arcului carpatic, unde temperatura medie a crescut și cu mai bine de un grad Celsius. Acest fenomen este provocat de schimbările climatice globale, la care contribuie, într-o oarecare măsură, și emisiile din zonă.

În ciuda a numeroase voci sceptice, care susțin că încălzirea globală este un proces natural, independent de activitatea umană, verdictul comunității științifice a fost cu totul altul. În 2013, Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice anunța că cercetătorii erau siguri în proporție de 95% că încălzirea globală este provocată de oameni.

Mai mult, oamenii de știință și guvernele lumii au mai ajuns la un punct comun, în virtutea căruia se trasează liniile marilor strategii globale de combatere a efectelor generate de schimbările climatice: încălzirea climei e cauzată, înainte de toate, de arderea combustibililor fosili, care elimină dioxid de carbon. Dioxidul de carbon este cel mai important gaz cu efect de seră, din cauza duratei foarte maride rezistență în atmosferă, estimată la câteva sute de ani.

“Scepticii climatici” consideră că efectul de seră este un proces natural, prin care atmosfera terestră reține o parte a energiei trimisă de Soare, încălzind Pământul suficient pentru a crea un mediu propice vieții, iar vaporii de apă sunt componenta gazoasă care are cea mai mare contribuție la efectul de seră. Rodica Stănescu, profesor în cadrul Facultății de Chimie de la Universitatea Politehnică din București, spune că schimbările climatice sunt un proces continuu, natural, care are loc la scară geologică. Specialista nu neagă existența și creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă, dar consideră că aceasta este mică, iar cauzele nu sunt doar combustibilii fosili.

Deși schimbarea climei în lume a fost accelerată în urmă cu mai bine de 200 de ani, dinamica lor liniară s-a accentuat în a doua jumătate a secolului XX. Conform World Resources Institute, în 2013, cantitatea de emisii de carbon era de 150 de ori mai mare decât în 1850, când revoluția industrială își tura motoarele.

Prima lege a mediului din România, ignorată complet

În România, emisiile de gaze cu efect de seră au explodat odată cu “industrializarea forțată” din perioada comunistă. După 1948, regimul Petru Groza a preluat strategia sovietică din anii ‘30, la rândul ei inspirată din revoluția industrială a Europei din secolele XVIII-XIX. Modernizarea rapidă, cu investiții masive în industria grea (construcția de maşini, siderurgia şi industria chimică, petrol şi gaze etc.) şi agricultura intensivă (România avea a doua cea mai mare producție agricolă din Europa) au venit toate la pachet cu un preț important pentru mediu. Iar prețul avea să devină mult mai mare în timpul regimului Ceaușescu. “Regimul accentua importanța industriei grele și a nevoii de a «prinde din urmă» economiile dezvoltate”, arată Liviu Chelcea și Puiu Lățea în România profundă în comunism. “El a orientat economia spre industrializare într-o așa măsură, încât a ajuns să fie privit drept «fosila stalinistă» a regimurilor din blocul socialist. Majoritatea investițiilor mergeau spre industriile oțelului, petrochimiei și construcțiilor de mașini”.

Cum în anii ‘70, conflictele din Orientul Mijlociu au dus la creșterea prețului petrolului, iar țările în curs de dezvoltare au început să caute alternative, România s-a numărat printre statele care au impulsionat industria carboniferă. În 1975, Partidul Comunist Român a decis dezvoltarea prioritară a termocentralelor pe cărbune și șisturi bituminoase, iar arderea petrolului în scopuri energetice a fost mai târziu limitată. “Politica energetică a statului român din anii ’70 și ’80 a avut o consecinţă dublu poluantă”, arată Ilarion Țiu într-o lucrare despre impactul industrializării României asupra mediului. “Pe de o parte, s-a continuat dezvoltarea industriei chimice, care emitea în atmosferă noxe cu mult peste standardele admise la nivel internaţional. Pe de altă parte, Ceaușescu a revigorat industria termoelectrică. Din banii împrumutaţi de la FMI și BIRD, s-au construit în bazinul carbonifer Oltenia două mari termocentrale, la Turceni și Rovinari. El și-a pus speranţe în potenţialul noilor centrale pe cărbune, extinzându-le capacitatea la proporţii megalomane. Acestea au bătut recordurile europene în domeniu, însă investiţiile au fost făcute în zadar”.

Potrivit unui studiu al Institutului de Economie Socialistă din 1985, cantitatea de poluanţi eliberaţi în mediul natural s-a ridicat, în acel an, la 363 de milioane tone, reprezentând peste 15 tone pe cap de locuitor. De la an la an, ritmul de creștere al substanțelor nocive pentru mediu și sănătate creștea accelerat. Din 1984 până în 1985, de pildă, poluarea aerului din România a crescut cu 21,7%, iar volumul poluanților evacuați pe sol s-a triplat în același interval. Apa, la rândul ei, era grav afectată de poluare, în mare parte din cauza lipsei unor tehnologii avansate de filtrare, iar pe de alta din cauză că multe centre industriale economiseau energie, deversând astfel reziduurile direct în natură, fără să le mai filtreze. Totodată, amploarea pe care a luat-o agricultura industrială din sistemul socialist a generat un impact mult mai mare asupra mediului: 12 milioane din cele 16 milioane de hectare de teren agricol ar fi fost afectate de eroziune, de excesul de apă şi sare, de compactare, acidificare, poluare chimică cu pesticide, metale grele, fluoruri, petrol etc., după cum arată Luiza Toma în Raport de țară despre situația mediului în agricultură.

În 1973, regimul comunist a elaborat prima lege a mediului, care prelua toate ideile privind protecția mediului din  Occident. Se prevedea printre altele, folosirea energiilor nepoluante sau limitarea îngrășămintelor chimice din agricultură, dar după câte se pare. În această perioadă au început să apară şi primele preocupări de cercetare în domeniul energiilor regenerabile în România, în contextul crizei petrolului din 1973, anii ’70 fiind şi perioada în care problematica raporturilor dintre om şi natură a început să preocupe comunitatea internaţională, însă ele au început să se dezvolte abia după ’90. Ceaușescu a continuat dezvoltarea industriilor energofage, siderurgia și metalurgia. În plus, a extins exploatarea cărbunelui la suprafață și a construit cele mai mari termocentrale din România, la Turceni și Rovinari. În 1985, la doi ani după ce se înființase Comisia Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (WCED), poluarea din România era o problemă rezolvată doar pe hârtie. În 1987, WCED a lansat așa-numitul Raport Brundtland – cunoscut și sub titlul Viitorul nostru comun -, care condensează 900 de zile de muncă din partea unor experți, cercetători și reprezentanți politici și ai industriei, pe marginea celor mai importante probleme de mediu.

Producția industrială a crescut de peste cincizeci de ori în ultimul secol, iar patru cincimi din această creștere s-au înregistrat din 1950 încoace. Aceste cifre reflectă efectele profunde asupra biosferei, pe măsură ce lumea investește în locuințe, transport, ferme și industrii. Mare parte din creșterea economică își ia materia primă din păduri, soluri, mări și cursuri de apă. […] Până de curând, planeta era o lume mare, în care activitățile umane și efectele lor erau bine compartimentate pe națiuni, pe sectoare (energie, agricultură, comerț), și pe arii de interes (mediu, economie, societate). Aceste compartimente au început să se dizolve. Acest lucru se aplică în special diferitelor “crize” globale care au acaparat îngrijorarea publică, mai ales în ultimul deceniu. Aceste crize nu sunt distincte: o criză de mediu, una de dezvoltare, o criză energetică. Toate sunt una și aceeași criză. – raportul Our Common Future, 1987

Unul din exemplele care ilustrează cel mai bine criza poluării din România comunistă este Copșa Mică, considerat într-o vreme cel mai poluat oraș din Europa. Carbosin, una dintre fabricile de aici, care a funcționat între 1935 și 1993, producea negru de fum. Emisiile produse au afectat zona timp de 60 de ani, cenușa înnegrind casele, copacii, animalele și orice altceva. Valentina Mănoiu, profesor universitar în cadrul Facultății de Geografie, își amintește cum arăta viaţa în Copșa Mică în copilăria dânsei: “România ajunsese să fie singurul producător de negru de fum, substanță folosită în industria cauciucului și în alte ramuri industriale. Germania renunțase la producția negrului de fum tocmai din cauza poluării și a numărului mare de îmbolnăviri și decese. Eu am copilărit aproape de Copșa Mică și cunosc foarte bine zona. Era o zonă moartă, peisaj selenar sună frumos. Totul era negru, inclusiv blana oilor, vegetația nu mai creștea pe dealuri, oamenii erau negri din cauza activității desfășurate mult timp în zona respectivă.”

Pe lângă Carbosin, existau fabrici de acid sulfuric, de metale neferoase și de mase plastice, precum și Sometra, topitoria de plumb. Deși poluarea zonei era extrem de gravă, în comunism a rămas o problemă ascunsă. Cu toate acestea, potrivit BBC, “studiile efectuate începând cu 1970 privind starea de sănătate a copiilor din Copşa Mică, în comparaţie cu cei din Dumbrăveni, localitate situată la 14 de kilometri amonte de Copşa, arată diferenţe semnificative privind morbiditatea infantilă. Studiile au mai urmărit nivelurile de metale grele din părul şi dinţii copiilor. Valorile medii ale concentraţiei de plumb din Copşa erau de 15 ori mai mari decât media pe ţară. Iar la cadmiu – de 2,5 ori mai mare”. De altfel, în 2006, speranța de viață la Copșa Mică era cu zece ani mai scăzută decât media națională. În afară de numărul mare de cazuri de cancer din zonă, cu precădere de piele și de plămâni, mulți locuitori sufereau de saturnism, o formă de intoxicație cu plumb. Rapoartele Agenției Naționale de Mediu arată că, începând din anii 2009, Copșa Mică nu mai este cel mai poluat oraș europan: chiar dacă, așa cum arată presa, “localnicii pot răsulfa ușurați” în aerul curat, restrângerea activității la fabrica de neferoase a venit la pachet cu o rată extrem de ridicată de șomaj. “De fiecare dată așa este. Trebuie să găsim un echilibru între economie și mediu. Ceaușescu n-a reușit și, sinceră să fiu, nici în prezent nu știu dacă s-a reușit”, e de părere Valentina Mănoiu.

Poluarea istorică, o problemă prea scumpă de rezolvat

Scenariul de la Copșa Mică este, în diferite proporții, reprezentativ pentru multe foste orașe industriale ale României. După revoluția din 1989, cele mai multe fabrici și uzine au intrat în derivă, lăsând în urmă situri poluate și, extrem de important, comunități sărăcite.

La ora actuală, nu știe nimeni, cu oarecare exactitate, în ce fel sunt folosite clădirile industriale din România, nici măcar cele din București. […] O fabrică de săpun din zona Bucur-Obor este demolată pentru a face loc unui supermarket. O fabrică de glucoză este parțial restaurată, dar și parțial distrusă, pentru a găzdui o multinațională ce vinde produse cosmetice, detergenți și bunuri alimentare procesate industrial. O alta, care producea bere (în zona Rahova) și care a fost dezafectată în 1986 pentru a fi demolată de Ceaușescu, este parțial renovată pentru a fi transformată în mall, business center și hotel. Un grup de entuziaști lipsiți de resurse financiare și abilități manageriale închiriază o hală de cărămidă de la o fabrică de șosete fără activitate din zona Parcului Carol, organizând concerte de muzică electronică și piese de teatru. O fabrică de oțeluri speciale pentru industria aeronautică, după ce și-a redus activitatea de la 4.000 de angajați la 150, a devenit business park, găzduind 63 de firme în 8 din cele 10 hale renovate […]. Alternativii bucureșteni inițiază explorări urbane în zonele post-apocaliptice ale siturilor industriale sau încearcă să organizeze concerte de muzică electronică la Copșa Mică și află, după studiul de fezabilitate, că solul este mult prea poluat pentru a obține orice fel de finanțare. – Liviu Chelcea,  Dezindustrializare, resemnificare și reconversie urbană, în albumul Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de aur, 2007.

Deşi, după 1989, industria s-a prăbușit și emisiile poluante au scăzut drastic – în 2015 emisiile erau cu 56% mai mici decât în 1989 –, moștenirea perioadei comuniste constă în peste 1.300 de situri contaminate sau posibil contaminate în toată țara și numeroase ruine care amintesc de trecutul industrial. Acest tip poluare care provine dintr-o perioadă veche, de cel puţin câteva zeci de ani, care persistă și nu a fost îndepărtată sau remediată, se numește poluare istorică, explică Rodica Stănescu, profesor în cadrul Facultății de Chimie – Politehnică. În România, mare parte din poluarea istorică provine din anii ´70. În Strategia naţională pentru gestionarea siturilor contaminate, se consideră că amploarea fenomenului cuprinde 1.393 situri contaminate sau potențial contaminate, care totalizează peste zeci de mii de hectare. Potrivit cotidianului Adevărul, care a lansat recent un serial pe tema poluării, o situaţie din 1992, folosită în rapoartele guvernamentale de mediu până la începutul anilor 2000 din lipsa datelor mai recente, arăta că în jur de 900.000 de hectare de sol din România erau contaminate cu metale grele – cupru, plumb, zinc şi cadmiu, precum şi cu dioxid de sulf.

Industriile cele mai poluatoare au fost cele extractivă, metalurgică, chimică și termoenergetică, industrii care, pe lângă poluarea aerului şi a apelor naturale, produceau şi cantități mari de deșeuri. Ele au lăsat în urmă suprafeţe mari acoperite de deşeuri: așa-numitele situri contaminate sau potențial contaminate. Industria termoenergetică produce mari cantități de cenușă, acestea acumulându-se în depozite uriașe. În alte țări europene, ele au fost şi sunt valorificate, pe când în România nu s-a produs acest lucru, iar cenușa s-a acumulat pur și simplu. Zonele de unde s-a extras cărbune au avut în apropiere și termocentrale care să folosească această resursă, printre localitățile afectate și azi numărându-se Rovinari, Govora şi Mintia.

Din siderurgie şi metalurgia feroasă și neferoasă au rămas opt situri contaminate, care ocupă aproape 90.000 de hectare. Multe dintre deşeurile evacuate erau deșeuri periculoase. De asemenea, prelucrarea bauxitei a lăsat în urmă la Oradea şi Tulcea gropi de depozitare a nămolului roşu, deosebit de periculos din cauza pH-ului aflat la limita maximă.

Bazele industriei chimice, reprezentată de marile combinate de îngrășăminte minerale şi de sinteză organică, au fost puse în anii ‘70. În cazul combinatelor care produceau  îngrășăminte pe bază de fosfor, au fost produse cantități mari de deșeuri, dintre care principalul generat a fost fosfogipsul. Acesta conţine în principal gips, care, în funcție de originea minereului, poate să fie slab radioactiv. După părerea specialistului Rodica Stănescu, nici înainte şi nici după 1989 nu a existat un interes în România pentru caracterizarea radioactivităţii deşeurilor. Pentru că această industrie era totuși destul de dificil de menţinut din punct de vedere al standardelor de mediu, instalaţiile au fost abandonate rând pe rând. Fostele combinate din Bacău, Turnu Măgurele sau Valea Călugărească au lăsat moştenire depozite mari de fosfogips.

“Dacă unele depozite de deşeuri ar fi gestionate cum trebuie, decontaminate sau închise, atunci riscul de a afecta sănătatea populaţiei s-ar reduce considerabil”, spune Stănescu. “Unele halde cu deșeuri sunt sau devin prăfoase în timp, iar la o furtună sunt împrăștiate. Altele pun probleme legate de spălarea de către ploaie a compușilor periculoși şi transportul lor în pânza freatică. La nivelul României, nu există un cadastru complet al terenurilor care au fost sau sunt acoperite cu deşeuri sau sunt contaminate”, spune profesorul universitar. Legislația siturilor contaminte e destul de vagă, iar procedurile de investigare nu sunt foarte clare, atâta timp cât nu există ghiduri. Aplicarea unei legislaţii clare şi stricte implică, însă, costuri enorme pentru caracterizarea şi remedierea siturilor contaminate – peste 8,4 miliarde euro până în 2050 conform datelor oferite de strategie. “Aşadar, vom trăi cu această poluare istorica încă foarte mulți ani”, adaugă Stănescu.

Între 2008 și 2012, Agenţia Europene de Mediu arată că poluarea industrială din România a generat costuri estimate cu sănătatea şi protecţia mediului de 25 până la 80 miliarde euro, termocentrala Turceni fiind al treilea mare poluator din Uniunea Europeană în funcţie de impactul asupra costurilor totale. Astfel, România ocupă locul al șaselea în UE, în ceea ce privește costurile cauzate de poluarea industrială, pe primul loc aflându-se Germania. Din clasamentul celor mai poluante 30 de complexuri industriale din Europa, patru sunt din România: alături de Turceni, se mai află Electrocentrale Rovinari (pe locul al şaselea), Regia Autonomă Pentru Activităţi Nucleare – Sucursala Romag Termo (pe locul 11) şi Electrocentrale Deva (pe locul 17).

Pe urmele ruinelor industriale

O echipă de studenți de la UNARTE a colindat toată țara pentru a inventaria ce a rămas din industria românească. Demersul cultural aparține asociației DAR și a avut ca scop “păstrarea memoriei industriale”, după cum spune Cristian Brutaru, fondator al asociației. De profesie inginer, Brutaru spune că a văzut aceste fabrici și uzine pe viu, în drumurile prin țară ca angajat al unui institut de cercetare-proiectare, înainte de ‘89. În cadrul proiectului “Industrial70” au fost fotografiate obiective industriale care mai funcționează într-o anumită măsură, dar și care au fost reconvertite în mall-uri sau distruse complet și lăsate în ruină. În comunitățile unde a ajuns cu proiectul de fotografiere a ruinelor industriale, Cristian Brutaru a observat că tinerilor nu le pasă de trecutul industrial al localității lor și nici de ce se va întâmpla pe viitor, iar cei în vârstă sunt nostalgici. Fie că sunt privite ca o sursă de poluare sau ca peisaje de o estetică surprinzătoare, ruinele industriale sunt un reminder al trecerii către o altă eră energetică.  

Selecția de fotografii cuprinde ruine din județele Maramureș, Suceava, Sibiu, Arad, Caraș Severin, Buzău, Brăila, Ialomița, Galați și Vrancea:

Un minister al Mediului care învață de la experți danezi și activiști care învață din mers

“În momentul înființării Ministerului Mediului în România, țara noastră era considerată cea mai poluată din Europa”, și-a amintit la începutul anului Valeriu Eugen Pop, fost ministru al Mediului în perioada 1990-1991. Tot în urmă cu 25 de ani a existat și prima tentativă a unei strategii naționale de protecție a mediului, realizată cu ajutorul experților danezi, la care a participat prof. Valentina Mănoiu: “Îmi amintesc că atunci s-a vorbit prima oară despre așa-numitele puncte fierbinți: Baia Mare, Copșa Mică, Valea Prahovei”.

În această perioadă de începuturi și activismul de mediu era un teren de încercare și eroare. Cei implicați erau foarte entuziaști, dar le lipsea o metodă prin care să traducă protecția mediului într-o strategie reală. Lavinia Andrei, președinta Fundației Terra Mileniul III, organizație de mediu cu peste 20 de ani de experiență, ne-a povestit începuturile ONG-ismului de mediu în România: “În primii ani nu exista atâta legislație pe mediu. Și eram din ăștia care plantam floricele, vorbeam chestii ideologice, nu aveam la ce să ne raportăm. Poate tocmai de asta a existat și percepția asta «a, oengiștii ăștia care plantează copaci și adună gunoaie». S-a început dintr-un entuziasm pe partea asta cu gestionarea, lucru care s-a întors ca un bumerang împotriva noastră, că devenisem ecologiștii care trebuie să petreacă duminica să strângă gunoaiele de pe munți. Apoi am început să avem o bază legală, să ne raportăm la ea și să spunem: «a, păi stați așa, că uite ce aveți de făcut«. A fost un proces de învățare și al autorităților, și al nostru și a fost boom-ul în care s-a dezvoltat legislația de mediu și desigur că reticența a rămas: «vin ăștia de la ONG-uri să ne învețe pe noi cum trebuie să facem când noi știm foarte bine ce avem de făcut?«”.

Ceasul deșteptător a sunat în ianuarie 2000, când a avut loc o deversare de 100 de tone de cianuri în urma unui accident la societatea Aurul SA, joint-venture al unei companii australiene și al guvernului român. Cianurile au ajuns în râurile Săsar, Lăpuș, Someș, Tisa și Dunăre, înainte de a ajunge în Marea Neagră, și au ucis cantități impresionante de pești. Accidentul a fost unul dintre cele mai mari dezastre ecologice după Cernobîl. Pentru Lavinia Andrei, accidentul de la Baia Mare a fost cel de la care a plecat dorința de implicare în campania de la Roșia Montană, împotriva unui proiect de exploatare a aurului cu cianuri. Activista își amintește că, pe lângă faptul că s-a deversat cianură în sol și ape, s-au mai produs și greșeli de procedură din cauza unor substanțe cu care autoritățile au vrut să curețe, dar care au făcut mai mult rău decât dacă nu s-ar fi intervenit deloc. “Mi s-a părut unul dintre cele mai mari dezastre pentru România și poate unul dintre primele semne de întrebare privind poluarea, că ar trebui să facem mai mult și prea ne lăsăm duși de vânt: hai că merge și asta și să aibă investitorul tot ce-i trebuie, să nu-l deranjăm prea tare. În clipa în care statul intră în conflict cu alte state și noi nu vrem să deranjăm investitorul, avem o problemă. Cred că ăla a fost primul semnal de alarmă referitor la poluare”, spune Lavinia Andrei.

Accidentul din 31 ianuarie 2000 de la Baia Mare a apărut în presa vremii abia la două săptămâni după ce a avut loc. Principalele cotidiene de atunci – România liberă, Adevărul, Jurnalul Național și Evenimentul Zilei – au relatat cu întârziere pe prima pagină despre contaminarea cu cianuri. “Cianură fără frontiere”, “Poluarea cu cianuri. Diluare în peste un miliard de metri cubi de apă”, “Apele Dunării spală cianurile de la Baia Mare”, “Scandalul cianurii a ajuns la Bruxelles”, “Scandalul cianurii, ținut secret timp de o săptămână”, “Ambasada României, atacată cu pește congelat și conserve”, “Harta poluării capătă amploare”, “Cea mai gravă catastrofă ecologică europeană după Cernobîl”, “Ungaria deschide trei procese în cazul poluării cu cianură”, “Concentrația maximă admisă, depășită de 40 de ori” sunt câteva dintre titlurile presei.

Reprezentanții Ministerului Mediului încearcă să găsească scuze pentru întârzierea cu care s-a acționat în cazul accidentului de la Baia Mare. Gripa care a bântuit instituția nu l-a ocolit nici pe ministrul Tomescu, acesta căzând la pat taman în ziua producerii catastrofei ecologice. Oficiali din minister susțin că au informat la timp reprezentații instituțiilor internaționale implicate, dar că aceștia nu se aflau la post. – articolul Scandalul cianurii, ținut secret timp de o săptămână, din Jurnalul Național, 16 februarie 2000.

Treptat, conștientizarea în rândul activiștilor și al cetățenilor față de problemele de mediu a crescut în România, pe măsură ce informațiile privind pericolele de mediu ajungeau la urechile și plămânii românilor. În septembrie 2013, mii de oameni ocupau bulevardele din București în apărarea Roșiei Montane de amenințarea minieritului cu cianuri. Poate una dintre cele mai mari victorii ale activismului de mediu a plecat din curtea lui Eugen David din Roșia Montană, unde o mână de oameni se adunau prin 2002 să scrie o declarație împotriva cianurilor. Roxana Pencea este una dintre activiștii care s-au implicat în campanie încă de la începutul începuturilor: “Mulți, la vremea aceea, eram studenți. Unii ne cunoșteam din facultate, pe alții îi cunoșteam mergând la prezentări despre Roșia Montană. Ne întâlneam apoi frecvent, în grupuri mai mari sau mai mici și organizam împreună diverse evenimente: de la alte prezentări în facultăți, la excursii la Roșia Montană, la evenimente de informare și strângere de semnături pe Valea Arielului.”

Pe parcursul unui deceniu, mișcarea anti-cianuri a crescut și s-a auzit de Roșia Montană până la București. Zeci de procese cu compania canadiană, zeci de proteste, zeci de povești ale roșienilor care își vedeau viața liniștită amenințată au dus la victoria campaniei. În prezent, lupta pentru salvarea satulului din Apuseni a devenit lupta pentru interzicerea totală a folosirii cianurii în minerit.

“În modalitatea în care se practică acum, energia regenerabilă nu e avantajoasă  pentru nimeni”

Un raport publicat în primăvara lui 2013 de Health and Environment Alliance clasa România drept a doua ţară cea mai poluantă din Uniunea Europeană în privinţa centralelor pe cărbuni, ţara noastră fiind depăşită la acea vreme doar de Polonia la capitolul substanţe poluante eliberate în atmosferă de coşurile centralelor. La nivelul UE, acest factor de poluare era responsabil pentru 18.200 de moţi premature anuale, circa 8.500 de cazuri noi de bronşită cronică şi cu costuri de 42,8 miliarde de euro pe an – asociate în mare parte cu afecţiunile respiratorii şi cardiovasculare. Împreună, centralele pe cărbune din Polonia, România şi Germania erau responsabile pentru mai mult de jumătate din impactul total al acestor instalaţii asupra sănătaţii umane. Potrivit organizaţiei Bankwatch România, în cazul ţării noastre, impactul acestei poluări se traducea în 2.731 de decese premature, aproximativ 1.284 de cazuri noi de bronșită cronică și peste 619.660 de zile de lucru pierdute anual, iar costurile impactului termocentralelor pe cărbune asupra sănătății în România erau estimate la aproximativ 6,4 miliarde de euro pe an. Astăzi, cărbunele reprezintă în continuare baza energiei în România, context în care activiştii pledează pentru energii curate.

Energia regenerabilă era o cauză a ONG-urilor de mediu în anii 2000 și se făcea și atunci legătura între schimbări climatice și nevoia de energii neconvenționale, spune Lavinia Andrei. Energiile curate nu erau o noutate în România. Interesul pentru energiile regenerabile exista şi înainte de ‘90 (vom trata asta mai pe larg într-un articol viitor, n.r.), deşi într-o mică măsură, în perioada 1976-1980 fiind produsă prima generaţie de celule fotovoltaice, potrivit Institutului de Cercetări Electrotehnice. “Eu sunt din Câmpina, o regiune foarte însorită, unde numărul de zile cu soare e foarte mare, cam trei sferturi din an”, spune Lavinia Andrei. “La sfârșitul anilor ‘80, în Câmpina exista un cartier întreg care era echipat cu panouri solare. Toate blocurile, blocuri de 4 etaje, cu acoperiș plat, erau echipate cu panouri pentru apă caldă și încălzire. Singura chestie era că ele nu erau făcute pe țeavă de cupru, ci aluminiu, deci schimbul de căldură se făcea mai greu, nu erau așa eficiente, dar totuși oamenii ăia beneficiau de apă caldă când restul orașului nu beneficia. La revoluție, oamenii s-au pus cu ciocanele și au distrus acele panouri, cumva considerând că din cauza lor nu primeau mai multă căldură, ceea ce nu era real. Ăsta a fost un prim pas spre a distruge tehnologia, care nu era cea mai performantă, dar era un punct de plecare către progres. Făceau parte din comunism și panourile solare și s-au distrus laolaltă”.

De profesie inginer energetician, Lavinia Andrei a aflat despre schimbări climatice și legătura lor cu energia în timp ce lucra la un raport pe marginea situației energetice din România anului 1993. Sectorul energetic fusese militarizat înainte de ’90, iar atitudinea autorităților rămăsese la nivelul “eu am pâinea și cuțitul, eu decid”. Nu se discuta prea mult de mixul energetic, spune ea iar aceste informații erau secretizate. La nivelul acelor vremuri, România era dependentă de gazul din Rusia, se utiliza foarte mult cărbunele românesc, existau marile termocentrale Turceni şi Rovinari și mai exista şi sistemul hidroenergetic, ţara noastră beneficiind de multe hidrocentrale pe râurile mari, realizate în anii ’60-’70.

Abia după 2007, după aderarea României la Uniunea Europeană, s-au făcut investițiile în energia solară și cea eoliană. Țările din UE și cele nordice aveau deja planuri de dezvoltare pe energii regenerabile, iar România trebuia să se alinieze. “A fost o perioadă efervescentă în perioada de aderare, dar nu erau timp și bani pentru studii”, spune Dumitra Mereuță, consilier personal al ministrului Mediului pe probleme de energie. Investitorii au fost atrași de schema certificatelor verzi și au început să producă energie solară și eoliană, care acum reprezintă, împreună, aproximativ 5% din mixul energetic național. “Energia regenerabilă este avantajoasă, condiționat să existe niște studii de impact asupra sistemului ca atare, asupra mediului, asupra cetățeanului etc. Situația ideală ar fi ca deciziile care se iau să aibă în spate un studiu de fundamentare. Există vreo intenție să se facă? Nu. În modalitatea în care se practică acum, energia regenerabilă nu e avantajoasă  pentru nimeni”, spune Mereuță, care consideră că energia regenerabilă trebuie limitată, în ciuda trendului occidental de creștere a energiilor verzi, trend pe care România susține, la nivelul autorităților, că îl urmează. “Trebuie făcută o astfel de analiză: înghițim ce s-a întâmplat aici și vedem în continuare dacă mai putem, dacă avem nevoie. Și dacă ne folosește la ceva sau nu ne încurcă și mai tare. (…) Regenerabilele produc dezechilibre în sistemul energetic, cu consecințe asupra sectorului termo, asupra prețului la populație. Nu am argumente să spun opriți acum, dar după aplicare din 2008 până acum, pot să trag niște concluzii și pot să mă reorientez”, adaugă ea.

În prezent, legea energiilor regenerabile pune numeroase obstacole la nivelul cetăţeanului de rând în instalarea de echipamente fotovoltaice în locuințe. Proprietarii sunt considerați producători de energie regenerabilă odată ce se conectează la rețeaua energetică și se supun unei birocrații care îi face să abandoneze energia verde. “Am un mare of pe suflet. În toți acești ani, am făcut lobby pentru energia verde, pentru că eu am văzut-o din cu totul altă perspectivă și încă sper că se mai poate face ceva în sensul ăsta. La modul că fiecare dintre noi ar trebui să putem să ne instalăm un fotovoltaic, o eoliană, să ne asigurăm necesarul și să mai furnizăm ceva în sistem sau să mai luăm”, spune Lavinia Andrei. “Și nu m-am așteptat ca tot cei care dețin monopolul acum să pună mâna și să dețină monopolul și pe partea asta de energii regenerabile. Adică eu vedeam asta ca o descentralizare și o producție locală și consum local. Dar așa cum a evoluat, legislația românească nu a dat voie micului producător să producă și el, să-și asigure nevoile. În alte țări, au existat programe de subvenții care i-au ajutat şi pe micii producători să se dezvolte. Și pe partea de eolian, și pe partea de solar sunt tot marile firme care își spun cuvântul”.

Inventarul național de emisii este realizat de Ministerul Mediului din România ca parte a obligațiilor asumate la nivel internațional de reducere a gazelor cu efect de seră. Primul inventar a fost realizat în 1995, iar după 2002 se elaborează anual:

În 2015, energia fotovoltaică a reprezentat 3% din totalul surselor de producție. Celelalte surse sunt: cărbunele (28%), hidro (25%), nuclear (18%), hidrocarburi (14%), eolian (11%) și biomasă (1%). Deși cărbunele rămâne baza energiei în România, țara noastră este pe cale să-și îndeplinească ținta asumată în cadrul UE, de 38% energii regenerabile din consumul final de energie electrică pentru anul 2020. România a realizat în 2012 nivelul de 33,57%, față de 35% prevăzut pentru 2015.

Chiar dacă s-ar opri acum toate emisiile, efectul schimbărilor climatice este ireversibil. Temperatura medie va crește în toate anotimpurile și regiunile, ne anunță cercetătorii. În cazul temperaturii medii în lunile de vară, această creștere ar putea ajunge până aproape de 6 grade Celsius, în  cel mai rău scenariu din punct de vedere al creșterii concentrațiilor gazelor cu efect de seră, spune Roxana Bojariu. Efectele înseamnă o reducere a cantității de precipitații în România, în lunile sezonului cald. În cel mai rău scenariu, reducerea ar putea ajunge, la sfârșitul secolului XXI (2071-2100), până la aproximativ 30%, comparativ cu intervalul de referință  1961-1990.

Nu doar valorile medii se vor modifica, ci și statistica fenomenelor extreme, această schimbare aducând după sine creșterea riscurilor unor dezastre naturale (inundații rapide, valuri de căldură, secete, incendii de pădure). Frecvența valurilor de căldură a crescut și va continua să crească în deceniile următoare tocmai în regiunile sud-estice, sudice și vestice, care înconjoară lanțul carpatic. Aglomerările urbane din aceste regiuni vor resimți și mai puternic stresul termic crescut, din cauza efectului de insulă urbană de căldură. Pe de altă parte, rezultatele experimentelor numerice sugerează că episoade cu cantități mari de precipitații vor fi din ce în ce mai frecvente, mai ales în zonele de munte. În contextul despăduriirii accelerate, această creștere a frecvenței precipitațiilor va duce la inundații rapide catastrofale, ne avertizează climatologii.

În ce privește schimbarea climei, pentru autoritățile din România există două direcții de acțiune: diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră și adaptarea. Chiar dacă nivelul emisiilor este în scădere, efectul global asupra climei continuă să se facă simțit. Roxana Bojariu, membru al Comitetului Interguvernamental pentru Schimbarea Climei, susține că lumea a intrat pe traiectoria schimbării, iar eforturile noastre trebuie făcute în direcția limitării, pentru a nu ne depăși capacitatea de adaptare. România are o strategie națională de adaptare la schimbările climatice, dar lipsesc planurile de adaptare la nivel local. “La nivelul Bucureștiului nu există. Noi am fost abordați pentru a furniza informații legate de schimbarea climei. Oficiali din cadrul primăriei se duceau la conferințe pe teme de mediu cu primarii din Europa: s-au dus, discursuri, poze, dar plan de adaptare tot nu există”.

 

Au contribuit Andra Matzal și Ionuț Dulămiță

Acest articol face parte din seria “Think Green”, realizată de Think Outside the Box în colaborare cu Asociația SNK. Timp de un an, vom merge în fiecare lună pe urmele tranziției pe care România o face către energie verde și vom încerca să aflăm ce avem de câștigat de pe urma energiilor regenerabile. Vom vedea cum sprijină statul român aceste pregătiri pentru un viitor ce se anunță instabil, dar mai ales vom căuta să aflăm cum pune bețe-n roate celor care vor să schimbe foaia energetică. 

 

Proiect susținut de Radio France Internationale România