Politica nu ține cont de oameni. Roșia Montană, în linie dreaptă

7

Aurul e ochiul dracului, spune vorba proverbului și locuitorii Apusenilor și-o amintesc mereu. Iar dracul poate îmbrăca forme diferite: de la Scaraoțchi din poveste, pocit, mârșav, alungat numai cu usturoi, la politica în costum de firmă a prezentului, directori de companii cu mașina la scară și mulți bani buni de susținut politica. Și pe ăștia cum îi mai alungi?

de Camelia Jula

Că usturoiul și scuipatul nu îi afectează, furcile și topoarele nu îi sperie (haiducimea stă în balade, prezentul e ce vedem la televizor, în timp ce viața și opiniile noastre dorm afundate în fotolii), iar duelurile în documente și vorbe se întorc din condei după cum înclină balanța plăților.

Copilăria mea s-a întâmplat nu departe de Roșia Montană. Poveștile despre aur și împărați romani le-am auzit de la bunicul, fost artificier într-o mină de aur din zona Brad. Mărturii ale bogăției adâncurilor de la Roșia am văzut în Muzeul Aurului (am și scris despre ele). Când compania Gabriel Resources a venit în România, când s-a format RMGC (Roșia Montană Gold Corporation) și a început saga Roșia Montană, așa cum o știm acum, mi s-a părut natural să fiu aproape de subiect. Ca jurnalist în Cluj, eram oricum în zona de interes. Așa că am fost acolo de multe ori, ascultând toate părțile implicate, vorbind cu oamenii, bătând dealurile. Am ajuns și la FânFest (încă de la primele ediții), dar și la manifestari dedicate Zilei Minerului, am ajuns la acțiuni de protest, dar și la prezentări ale proiectului din partea RMGC. Am vrut să am mereu tabloul complet, pentru că altfel nu văd cum mi-aș fi putut forma o opinie. Am discutat cu istorici, cu arheologi, cu chimiști, am stat la povești și cu cei care și-au vândut casele către RMGC, și cu cei care nu voiau să vândă.

În 2006, lucram la BBC și scriam pentru câteva publicații (eram un fel de freelancer, în felul distorsionat în care freelancing-ul este înțeles în România). BBC trata cu maximă importanță subiectul Roșia Montană, aveam mereu știri și reportaje de acolo, dacă era de mers în zonă, mă duceam. Niciodată mijlocul de transport nu mi-a influențat opinia sau materialul jurnalistic. Am avut mereu ambele păreri exprimate în materiale (cu precizie la secundă, declarațiile unei părți nu erau mai lungi decât ale celeilalte, pentru că obiectivitatea stă și în asemenea mici detalii). Nu știu încă din ce motive (pot doar să le bănuiesc), dar am fost invitată într-o excursie organizată de RMGC pentru presă în Spania, la două mine (una de aur, pe modelul proiectului propus pentru Roșia Montană) și una de nichel, situată în mijlocul unei rezervații naturale. M-am sfătuit cu editorii de la publicațiile pentru care lucram (nici una cu reclamă de la RMGC, mai ales BBC) și, în final, concluzia a fost să particip la ”PR trip-ul” cu pricina, editorii mei având încredere că nu voi fi spălată pe creier după o simplă excursie și că obiectivitatea unui om nu se rezumă la ”cadouri”, fie ele și de mii de euro (cât bănuiesc că a costat de persoană deplasarea respectivă).

Nu mi-am făcut niciodată mustrări de conștiință pentru că m-am dus și nici nu am considerat că am fost în vreun fel influențată de ce am văzut în Spania. Nu eram, oricum, lider de opinie, nici măcar local (scriam articole, reportaje, știri, dar nu editoriale) și nu puteam decide politica editorială a nici unei instituții media din cele pentru care lucram. Așa cum am și scris, la vremea respectivă, România și Spania sunt două realități diferite, la fel și proiectele legate de aur și tot ce stă în jurul lor, aici și acolo. Diferențele erau multe și lucrurile nu merg pe principiul ”dacă se poate acolo, se poate și în România”. Spre exemplu: nici pe departe nu se compara încărcătura arheologică și simbolistica acesteia din zona minei de aur din Spania cu ce avem la Roșia, după cum nici procesul administrativ de decizie nu seamănă, nici implicațiile nu sunt la fel. Ce am văzut în Spania părea ireal, dar tabloul perfect desenat de acolo nu se putea scoate din ramă și aplica, pur și simplu, realității românești. Am avut această discuție, la finalul excursiei, și cu directorul care reprezenta RMGC (Yani Roditis, la vremea respectivă) – noi, câțiva jurnaliști, încercam să îi explicăm de ce nu ar funcționa treaba de mai sus. Nu cred că l-am convins (în fond, el se afla acolo să ne convingă pe noi de ce ar funcționa!).

Spania, 2006: exploatarea minieră Rio Narcea El Valle, peisaj rămas după extragerea aurului și lacul de acumulare cu apa cianurată (foto: arhiva personală)

Ce îmi amintesc perfect din discuție este că, la un moment dat, i-am spus că proiectul lor va deveni realitate doar printr-o decizie politică în România, o decizie care nu va ține cont de opiniile ecologiștilor, ale istoricilor, ale arheologilor, ci strict de un interes direct, imediat, exclusiv politic. Mi-a replicat că nici vorbă de așa ceva, că ei vor ”lupta” până când toată lumea va înțelege ”avantajele și necesitatea proiectului”. I-am spus da, veți lupta și veți băga bani în diverse (sprijinirea comunității, spectacole, mici și bere), pentru cumpărarea bunăvoinței societății civile (”uite câte facem noi pentru comunitate, deși încă nu scoatem nici gram de aur din munții voștri, dar suntem aici, vă ajutăm, suntem altruiști”), dar nimic concret nu se va întâmpla fără o decizie politică. Acea decizie va trece peste ONG-uri și Academii, va trece chiar și peste justiție (doar suntem în România, un fel de Est Sălbatic mai șmecher și mai parșiv ca Vestul Sălbatic) și va pune proiectul în mișcare. Am reluat ideea și la conferința de presă susținută de RMGC în decembrie 2007 la Alba-Iulia, în care anunțau concedierea unui număr de persoane dintre cele care lucrau pentru companie la Roșia și punerea temporară în stand-by a proiectului. Alan Hill, președintele RMGC, a evitat lansarea într-o discuție pe această temă, făcând, la momentul respectiv, doar aluzii vagi la poziția anti-proiect a ministrului Mediului de atunci, Attila Korodi.

Și acum, dacă tot ați citit amintirile și mărturisirile mele de până aici, să ajung, de fapt, la miezul problemei. Opinia mea, așa cum am scris mai sus, a fost și a rămas că numai o decizie politică va schimba soarta acestui proiect în România. Văd că această decizie politică s-a luat și a pus lucrurile în mișcare. Așa cum intuiesc eu situația cei doi miniștri UDMR sunt jucați la greu pentru a ceda presiunilor. Lui Laszlo Borbely i-au ieșit brusc probleme la DNA. Pe Kelemen Hunor e posibil să îl aibă la mână cu ceva mai puțin public, dar sigur e un schelet în dulap, că altfel nu se răsucea așa rapid în convingeri. Decizia politică este a PDL-ului și cine nu este cu ea, trebuie făcut să fie ori este împotriva ei și suportă consecințele (fie acestea și fabricate, în fond, ce funcționează mai bine în România decât fabricarea de dosare și campanii de denigrare?). De ce ia acum PDL-ul decizia? În opinia mea, răspunsul este simplu și dureros de pragmatic: anul viitor sunt alegeri, iar pentru câștigarea lor e nevoie de bani. Mulți bani. Poporul nu te votează dacă nu îl plătești. Așa l-ai obișnuit de niște ani buni încoace, iar jocul pentru 2012 este, deja, foarte dur. Vistieria e săracă, așa că de undeva trebuie să vină banii care să susțină micile și marile fraude electorale, micile și marile pomeni.

De mai bine de zece ani, RMGC a stat la colț ca să prindă un astfel de moment. A sponsorizat tot ce s-a putut sponsoriza, de la festivaluri de film la serbări locale, de la târgul de pe Găina la școli și programe pentru educarea copiilor, de la deschideri de oficii pentru micro-afaceri în zonă Apusenilor până la baluri de caritate. Iar acum, politica are nevoie de sponsorizare. Pentru a câștiga alegerile din 2012, PDL-ul nu va mai face față prin declarații pompoase și discursuri de ”mai bine”. Nu mai ține nici eterna problemă româno-maghiară, cu regiuni autonome și aruncarea mingilor la fileul naționalist. De bine, de rău, românii au ieșit din carapace, s-au plimbat prin lume, au văzut cum stă treaba cu autonomia și regionalizarea prin alte locuri și nu mai pun botul la sforăieli de acest tip. Concretul i-a afectat mult prea tare la buzunar, au căzut din creditul cu buletinul direct în reduceri salariale, șomaj, neplătit întreținerea la bloc (anul trecut, nu am văzut nici un restanțier la cheltuieli pe lista de la scara blocului unde locuiesc, acum sunt peste 10, dintre care unii deja acționați în instanță), în scumpiri săptămânale ale hranei, în haine luate tot mai mult de la second-hand, în nevoia de a se duce oriunde numai să facă niște bani pentru creditele cărate în spate, copiii care trebuie să mănânce, medicamentele părinților bolnavi, șpaga la spital, șpaga la primărie, la școală, oriunde.

Atenție, cianură!

Aș vrea să nu am dreptate. Aș vrea ca acest scenariu, care mi-a stat mie în cap în ultimele zile, să fie doar un scenariu. Chiar îmi doresc să mă înșel, pentru că, dacă nu mă înșel, problema Roșia Montană a intrat în linie dreaptă, iar finish-ul nu ne aparține. Finish-ul sunt niște tone de aur care vor ridica la bursă nume de care nici nu avem habar. Nu mă consider un ”specialist” în problema Roșia Montană, în ciuda anilor petrecuți în jurul subiectului. Mai degrabă, cred, am fost un spectator (activ prin prisma relatărilor jurnalistice, dar aici este primul material de opinie pe care îl scriu pe această temă), un spectator care a simțit nevoia să cunoască detaliile, să audă ambele părți și să analizeze, apoi, în cunoștință de cauză. Probabil mulți dintre voi sunteți la fel. Există, însă, un moment în care nu mai poți fi spectator. Un moment în care nu mai poți spune ”nu mă afectează direct, e undeva acolo în munți, e problema celor de acolo”. În vorbele înțeleptului Sartre, și a nu alege este tot o alegere; astfel că, uneori, tabăra celor care nu aleg nici o tabără înclină soarta unui lucru, tocmai prin neimplicare. Nu este doar problema celor de la Roșia, este problema noastră, a tuturor, pentru că, dacă azi e Roșia, mâine va fi un alt munte cu aur sau argint sau te miri ce, poimâine va fi un râu sau un deal, răspoimâine vor fi la ușa casei noastre, cerându-ne să ne mutăm ca să sape după ceva. Și când vor fi la ușa casei noastre, mai putem spune că nu e problema noastră? Ce vom face atunci?

Poate veți spune că suntem prea mici pentru un război atât de mare. Că lobby-ul are ușile lui dosite prin care intră și își face treaba. Că nu poți lupta împotriva banilor decât cu și mai mulți bani. Că oricum deciziile politice privind România se iau peste capul nostru și nu avem decât două soluții: să le acceptăm și să încercăm să trăim cu ele ori să plecăm în altă parte. Teorii conspiraționiste găsim la tot pasul, iar călcâiul nostru mioritic nu binevoiește să își miște fundul de pe balada resemnării în fața unui destin oricum hotărât de alții. Alegem să nu alegem, pentru că ne-am obișnuit să nu prea avem de unde alege. Diferența, însă, o fac acțiunile. Și chiar dacă exemplul pe care aleg să vi-l dau are la bază a carte a lui Stephen King (inspirată dintr-o poveste adevărată – Închisoarea îngerilor), el nu este chiar neaplicabil României: condamnat pe nedrept pentru uciderea soției sale și a amantului acestuia, un bancher american își trăiește anii de închisoare încercând să dea un sens vieții lui acolo. Printre altele, ca să facă din secțiunea de cărți a închisorii o adevărată bibliotecă, el a scris, an după an, în fiecare săptămână, câte o scrisoare autorităților americane în măsură să îl ajute. An de an, în fiecare săptămână, câte o scrisoare. După câțiva ani, a primit 200 de dolari și niște cărți donate, plus rugămintea de a înceta să mai trimită scrisori, autoritățile considerând problema rezolvată. Însă el a continuat să le scrie, de două ori pe săptămână, până când biblioteca s-a materializat (cu spațiu pentru rafturi, bănci de lectură, loc de ascultat muzică etc.) și a devenit un loc preferat de mulți dintre deținuți. Acțiunile, oricât de mici, dacă sunt constante, ajung să facă diferența.

Și acum îmi veți spune că nu suntem în America. Este adevărat. Dar tot putem încerca să facem, în loc să stăm să privim.

 

 

 


7 comentarii

  1. In fotografia postata de tine, nu este “lacul de acumulare cu apa cianurata”, ci craterul minei deschise inundat cu… apa de ploaie. Iazul de decantare nu se vede in fotografie, dar iti spun eu ca e acoperit cu iarba (consulta GoogleEarth). Uite de aia nu cred eu in “materialele de opinie”, pentru ca voi (jurnalistii) aveti opinii despre orice, fara a intelege nici macar ceea ce vedeti cu ochii vostri…

    • In 2006 nu era nici unul din lacurile vizitate acoperit cu iarba, iar fotografiile dateaza de atunci. De sus, de unde este facuta poza, asa ni se explica: acel material cauciucat care se vede in foto este pentru a proteja pamantul de substantele din apa (incluzand urme de cianura). Ma tem ca am inteles foarte bine ce am vazut, mai ales ca am luat notite in permanenta. Si le mai am si in ziua de azi. Alaturi de poze si niste inregistrari.

      Nu am spus ca acest lac este iazul de decantare. Este un lac din cele cateva aflate acolo. Daca intre timp s-au acoperit cu iarba, as aprecia niste poze actuale, daca aveti. De asta am si specificat anul in care au fost facute fotografiile, tocmai pentru ca, intre timp, decorul este posibil sa se fi schimbat.

      Si daca ati fi citit putin mai cu atentie materialul, ati fi vazut ca am spus clar ca tot ce am vazut in Spania parea ireal, ca un tablou frumos desenat, lacuri albastre, dealuri impadurite etc. Doar ca opinia mea, si atunci, si acum, ramane ca in Romania nu este cazul sa discutam pe un “model importat”, care, daca se poate acolo, sigur se poate si aici. Pentru ca nu vorbim de aceleasi conditii. Cantitatea de aur nu se compara, acolo era o singura galerie care avea ceva valoare istorica, nu cine stie ce, decizia s-a luat prin referendum local – daca ati fost parte din grupul de atunci, poate va amintiti ca primarul ne spunea asta, la fel ca presedintele companiei care realiza exploatarea, cum s-au dus sa convinga oamenii – comunitatea era diferita, chiar daca peisajul seamana cu Rosia … si multe alte diferente.

      Asa ca opinia mea ramane, cu toata indignarea pe care v-o provoaca, tocmai pentru ca a fost documentata de-a lungul multor ani (am batut Rosia la picior destul, am fost si in galerii, am vorbit cu oameni din toate taberele, am fost si la conferintele RMGC, si la festivalurile organizatiilor ecologice etc.).

      Ma mir ca va deranjeaza o simpla explicatie foto si nu ideile exprimate in material… Dar, desigur, toata lumea are dreptul la opinie, asa ca multumesc pentru opinia d-voastra!

  2. Uitati-va aici (http://www.orvana.com/projects/pdf/boinas-elvalle-foto.pdf) cum arata astazi locul exploatarii, inclusiv “iazul cu cianuri” (marota opozantilor din Romania), care dupa cum se vede a fost vegetat.
    In rest… si mie mi-a placut filmul “Inchisoarea ingerilor”, in special pentru calitatea relatiilor umane prezentate. Vedem doar ceea ce dorim sa vedem… inclusiv in privinta subiectului Rosia Montana.

  3. Mie nu mi se pare ca peisajul e frumos la Rio Narcea. Culorile alea de rosu sunt tare bolnave. Cum sa fie frumos ditamai craterul? Chiar si cu bruma aia de iarba din jurul lui…

  4. felicitari pentru articol! de l-ar citi de la un capat la altul si cei care se inghesuie sa isi faca norma de comentarii zilnice,..poate ar intelege ceva. ma indoiesc insa…Felicitari.

  5. Nu se compara ce e in Spania cu ce e la Rosia. La Rosia sunt 42 km patrati de exploatare. Acolo e un munte cat jumate din Carnic, daca nu, chiar mai mic. Vestgiile din Spania erau foarte putine si zona are foarte putine cladiri sitorice. De asemenea, localitatea nu a fost afectata pt. ca exploatarea s-a facut langa localitate, nu in centrul ei. La Rosia, tot cat vezi cu ochii, din centrul satului, contine aur. Absolut tot. Totul va fi aruncat in aer. Este una din cele mai mari suprafete cu aur din lume. Este cea mai mare din Europa din toate timpurile. De asemenea, in Spania pt. fundul lacului de cianura s-a folosit CAUCIUC, in conditiile in care terenul din Spania este foarte dur. La Rosia rocile sunt moi, sunt casante. Nu vor sustine apa cianurata din lac.Pamantul sa va impregna cu cianura si apoi va fi vai si amar. Intre timp, canadienii isi vor fi pusa palma-n fund si auru-n spinare.. si adio. Noi ramanem fara patrimoniul natural si istoric si cu natura otravita iar ei se aleg cu aurul. Pt. ce? Pt. niste salarii de 15 – 20 de milioane de lei pt. 15 ani? Asta chiar e prostie. Si n-o mai bagati pe asta cu RMGC si protectia patrimoniului ca macane. PRoiectul lor initial nu prevedea nimic, nici protectia patrimoniului, nici refacerea acestuia, nimic. Amintiti-va cum aratau primele poze ale celor de la Gold, dupa exploatare. Era un lac in mijlocul unui camp. Practic, in primul proiect al lor, totul era ras de pe fata pamantului. De ce au inceput sa modifice tot felul de date? Ca sa dea bine la fraieri, la oameni dezinformati. V-ati vandut pe doi lei.

Reply To viktor Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger