Poezie în maximă siguranță

N-am mai fost niciodată la o închisoare și, tocmai de aceea, mă conformez strict, ca pentru o misiune, instrucțiunilor primite: nu port pantaloni strâmți, îmi prind părul la spate și nu îmi dau cu parfum. Pe drum înspre penitenciarul Rahova, îi cunosc pe cei care merg, majoritatea tot pentru prima oară, într-o închisoare, unde își vor recita poeziile pe aceeași scenă cu deținuții. E vorba de a treia ediție Slam Poetry, eveniment la care oamenii se strâng și-și citesc creațiile proprii, lansat în SUA prin anii ’80 și adue în România de regizorul Alice Klein, care pregătește la Rahova un proiect mai lung, cu ateliere de artă cu deținuți.

 

de Andra Matzal

 

Coborâm din microbuz în fața închisorii, într-o zi mohorâtă ca de ciment, și așteptăm la ușa care se deschide și se închide scârțâind, ca la o gară de provincie, după care intrăm pe rând la control. Holul e mic și strâmt, tapetat cu lemn și ticsit cu ghivece de flori, care îi dau aerul unui motel optezcist. ”Hai, îndrăzniți, doar suntem la pârnaie,” ne încurajează vesel un bărbat în uniformă care ne scanează gențile și ne repetă poezia obiectelor ce trebuie scoase din buzunare: pixuri, brichete, monede,  gumă de mestecat. Lăsăm buletinele și telefoanele mobile la intrare, acolo unde rămân și încărcătoarele de telefon sau laptopurile. Dacă există vreun loc unde regulile se impun aproape de la sine, unde, novice fiind, te simți expus și te lași condus, fără un  pas în plus, de agenții autorității, închisoarea e cel mai bun exemplu pe care l-am cunoscut până acum. Trecem printr-o poartă de securitate și apoi traversăm un labirint de holuri și holișoare, până la o ușă mare de fier, care se deschide dintr-o dată către o curte interioară, după ce cardul ghidului nostru e recunoscut de senzori. Acesta nu e un loc unde ușile să fie uitate deschise – majoritatea sunt încuiate și securizate.

Liniștea vine de la radio

Imaginea zidului extrem de înalt, încununat de spirale de sârmă ghimpată, dincolo de care nu se poate decât intui și presupune viață, lasă afară orice urmă de veselie. Cu coada ochiului, căci nu te poți plimba de colo-colo, după capul tău, prind poveștile câtorva deținuți, rezumate pe postere afișate pe zid: 10 ani pentru omor deosebit de grav, 8 ani pentru tâlhărie ș.a.m.d. ”E mult  mai înalt ca Zidul Berlinului, nu?” mă întreabă Eva, jurnalistă austriacă stabilită de câteva luni la București, în timp ce ocolim zidul cenușiu pe strada tăcută și pustie. Din turnul de observație, un gardian ne privește liniștit, suspendat în capsula lui de sticlă, cum ne oprim în fața unei porți masive de fier, prin care nu poți arunca un ochi nici măcar pe gaura cheii. Poarta se deschide și înăuntru, dintre corpurile închisorii care par, la prima vedere, blocuri de patru etaje părăsite, atâta vreme cât nimeni nu se arată la uși sau la ferestre, se aude molatic din difuzoare vocea lui Cindy Lauper. Nu vine de la ghereta paznicului, ci din difuzoarele invizibile, care așează peste aleile curate și gardurile de sârmă, peste griul zidurilor, ritmurile din Time After Time, coloană sonoră a unui basm straniu și apăsător. ”E de la radio,” ne spune ghidul, ”de dimineața până seara, la 19. Când mai e vreo răzmeriță sau ceva, se dă muzica mai tare, să nu se mai audă deținuții între ei. Un mijloc de control, cum ar veni. Au văzut asta în străinătate și acum o folosesc și-ai noștri,” ne spune bărbatul bonom. Îmi și imaginez o scenă cu deținuți agitați, a căror furie se pierde, surdă, sub linia lălăită a vreunei November Rain, difuzată aleatoriu de vreun post de radio și transformată, prin doar o rotire a butonului de volum, într-o reducere la tăcere.

Rahova, centrul cultural

În fața capelei, intrăm la centrul pentru activități socio-educative al penitenciarului de maximă siguranță Rahova. Îmi ia câte minute să mă dezmeticesc, odată ajunsă în fața pereților tapetați cu lucrările ultimelor generații de bărbați care au stat aici după gratii. Ca într-un vis, culorile desenează pe ziduri compoziții psihedelice, realizate prin așa-numita tehnică fir-art, cu fire colorate împletite în modele abstracte complicate, portrete stângace și naturi moarte desenate cu mărgeluțe minuscule, peisaje atemporale și personaje fantastice, cu săbiile dreptății ridicate. De jur împrejur, pe mese, stau machete de corăbii care nu vor duce niciodată nicăieri, sculpturi în gips, printre care capul domnișoarei Pogany, un jamaican cu un joint uriaș în gură și un cap de indian care, în ciuda penelor din cap, seamănă mai degrabă cu un țăran român supărat. Un fel de cămin cultural, vegheat de tabloul activităților socio-culturale, din care fotografiile deținuților  decupează un concert, un spectacol de teatru și o împărtășanie. Dintre cei câțiva gardieni, deținuții ne salută politicos, iar distanța stranie dintre noi și ei are nevoie de câteva momente pentru a se atenua: protocolul de interacțiune între cei închiși și cei din afară se stabilește apoi spontan, iar oamenii sunt gata să spună, cu flux turuit și un entuziasm de om nevorbit, despre machetele și tablourile pe care le fac la centru.

În fața sălii de spectacole, se deschide biblioteca închisorii, o încăpere mică, ce-mi aduce aminte o bibliotecă sătească unde mergeam în copilărie. Câteva standuri de cărți, deasupra cărora tronează portretul lui Mihai Eminescu, sculptat în basorelief de către deținuți, un desen cu fața lui Caragiale și câteva icoane în lemn, ieșite tot din mâinile celor care, în schimbul câtorva recompense, își petrec o parte timpul lung al detenției la ateliere. Doamna Gica, cea pe care o cunosc toți deținuții și care coordonează toate activitățile de la centru, e o femeie slabă și foarte degajată, care mă poftește înăuntru, să văd mai bine ce citesc oamenii din închisoare. Oferta e dominată de titluri în multe exemplare, cât să ocupe jumătate de raft, scrise cu litere apăsate: ”Corupția”, ”Procese celebre”, ”Gluma” de Milan Kundera, ”Cartea secretelor din Hatha și Tantra Yoga” etc. Cele mai multe dintre volume, cumpărate cu fondurile extrem de modeste ale închisorii, sunt uzate și îngălbenite, ca să nu mai vorbim de actualitatea lor. Singurele cărți mai noi sunt cele din fondul de literatură străină, ale căror coperte strălucitoare, dar jerpelite, indică romane-fluviu în germană sau ”Stăpânul inelelelor” în limba turcă. Fișele de lectură stau pe biroul doamnei comisar, care între timp îi spune cuiva râzând la telefon că ”Avem musafiri din Olanda și mă gândeam ca formația să le cânte în olandeză. Dar, cum nu știu limba, ce să le cânte, Olariooo?”. Una dintre fișe, aparținându-i probabil unui cititor mai împătimit, înregistrează un șir de cărți despre știință, o monografie Isac Newton și un volum al cronicarului Miron Costin.

Decalogul Raționalității face loc pentru Dinamic Grup

Intrarea în sala de festivități, înaltă ca o sală de sport școlară, e încadrată de citate și regulamente. Deasupra ușii, lângă un aforism din Shakespeare, aflu de la J.J.Rousseau că ”nu există un om atât de rău, încât să nu-l poți face bun la ceva.” Pe ușă sunt scrise cele 12 sfaturi pentru o viață rațională și fericită, din care am reținut că trebuie să urmezi ”Decalogul raționalității și să eviți Decalogul iraționalității,” ”să asimilezi Nucleul Sănătății și să renunți la Nucleul Nebuniei,” că ”ar fi de dorit ca ceilalți să te trateze corect, dar nu înseamnă că TREBUIE cu necesitate s-o facă”, dar și că, ”dacă lucrurile nu se întâmplă cum ți-ai dorit, nu înseamnă că ești fără valoare ca om, ci doar că ai avut un comportament mai puțin performant, care probabil poate fi îmbunătățit.” Caut prin jur ”Decalogul raționalității”, dar nu-l găsesc: cel mai probabil, îl cunosc toți de acolo pe de rost și nu e nevoie să-l mai și scrie. Un pas mai departe, sala de spectacol răsună în versurile de la Besame Mucho, cântate de formația deja celebră a închisorii, Dinamic Grup. Doi bărbați cu pufoiace și fesuri negre stau la clape, un altul suflă pasionat la clarinet, în vreme ce vocalistul, un tip de etnie romă cu geaca de piele descheiată, zâmbește și închide ochii visător, de parcă vocea lui ar umple scena unui festival, unde publicul îi soarbe cuvintele. E plin de viață și, în aerul rece al sălii, vocea lui cu inflexiuni de manele, carisma și cei câțiva pași de dans dau impresia unui platou de filmare pentru un clip obscur, low-budget. ”E formația noastră, au concerte și-n afară,” îmi zice un tip tinerel. ”Nu sunt tot timpul aceiași care cântă, unii se mai liberează, alții mai stau pe cameră, noi chiar ne supărăm puțin când mai pleac-acasă vreunul talentat,” spune, explicându-mi că, prin participarea la activitățile artistice, deținuții pot primi recompense: fie li se mai scad câteva zile din pedeapsă, fie primesc dreptul la încă o vizită sau, mult râvnitul premiu, șansa de a sta cu familia la masă, nu la vorbitor. Altfel, poți primi recompense dacă muncești, la bucătărie sau pe unde mai e nevoie, însă trebuie să fii mereu atent, să nu primești sancțiuni, care dărâmă sisific avantajele câștigate. Cel mai adesea, ești sancționat ”pentru că te prinde cu vreun telefon, că te iei la bătaie, d-astea.”

Slam ”în cătușe”

Sala e deja pregătită pentru Slam Poetry , iar pereții sunt plini de colaje cu desene și ziare, multe titluri vorbind de ”închisoarea miniștrilor,” viața de la Gherla sau greva deținuților, însă scena e, fără îndoială, cea mai spectaculoasă piesă. Doi ochi mari, desenați cu marker albastru, dintre care unul închis peste pupila transformată în planetă – e lucrarea lui Ciprian Deacu, deținutul care e cel mai activ la atelierul de sculptură și  care a mai participat la Slam, cu poezii filosofice. De altfel, o oră mai târziu, când va urca pe scenă, se va așeza să-și citească poemele în fața desenului, sperând ca spectatorii să-i aprecieze dubla contribuție. ”Păcat, că nu s-a prins nimeni,” va spune, oarecum dezamăgit de lipsa lor de subtilitate. Se face liniște și în sală intră deținuții care vor asista la maratonul cu rime sau versuri albe, însoțiți de gardieni, și se așează într-o singură parte a scenei. Regulile rămân reguli, indiferent de situație, iar rândurile lor se despart de noi printr-un zid invizibil, chiar dacă suntem la mai puțin de un metru distanță. Libertatea are, fie numai și prin simpla dispunere în spațiu, sensuri foarte diferite, reconciliate însă pentru câteva minute, când fiecare își va recita, fără judecată critică și fără discriminare, poeziile.

Primul care urcă pe scenă e Octavian Vasile, care citește o poezie despre evoluție, scrisă de dimineață: ”La început a fost curiozitatea. Nevoia oamenilor de a nota orice, simpla dorință a oamenilor. Atât și nimic mai mult. Apoi a venit nevoia de a înțelege și de a descifra,” spune Vasile, un bărbat la vreo 50 de ani, cu un aer reținut.  Poezia continuă, ajungând la criza umanității, pentru că, ”fiind incapabil să-și asume greșelile, omul l-a creat pe Dumnezeu, ca să aibă pe cine da vina pentru greșelile sale. Apoi a creat industria și economia și simbologia”. Lumea îl aplaudă, iar apoi locul lui e luat de Bogdan Popovici, un bărbat rotund, îmbrăcat în trening, care își scrisese versurile în ultima oră, ca să fie ”proaspete.” Prima poezie, ”Iluzii poetice”, începe răspicat și continuă furtunos, în declamații, căci miza e dramatică. ”Visându-mă bard,/ Ard,/ Ard visându-mă bard/ Lângă gard./ Sus în grădină,/ Măiastra jivină…” recită bărbatul în fața colegilor lui, dintre care mulți încep să se înghiontească, neînțelegând prea bine mesajul simbolic. Îi reapropie însă poemul dedicat doamnei Gica, ”șefa noastră a tuturor”, și primit cu aplauzele deținuților: ”Monolitul, bănuitul monolit/ A cuprins cuprinsul,/ Monolitul din Odiseea Spațială,/ Bănuitul monolit, cel mai sever dintre concepte.” Doamna comisar privește din pragul ușii, zâmbind.

Liber la închisoare

 

În urma lui, urcă pe scenă Andrei Albu, un student bucureștean venit din afara închisorii, care începe, cu dicție și intonație exersată, să recite din minte: ”Nu-i greu să scrii./  E-n stare orice frunte goală./ Să zăbovești asupra penei/ Însă este focul/ Prin care trec, trecând îți dovedești cojocul./  Și-arăți că e de tine mai mult decât spoială.” Când vine însă Diana Negroiu, o tânără delicată care se așează pe scenă, așteptând să se audă piesa suavă de acompaniament, spectatorii din închisoare își dau dintr-o dată tot interesul și devin numai ochi și urechi. I-au ascultat atenți și pe Claire, o studentă de 20 de ani din Lyon, care a venit să le citească deținuților în franceză un poem despre libertate, și pe Peter Shrager, poet și Slam-ist cu experiență, care le-a dedicat, în engleză To Freedom. Deținuții primesc transcrierea versurilor, unii le citesc, alții își fac din ele lunete sau țevi pentru cornete.  Râd și își fac semne, ca niște puști într-o sală de clasă. Schimbul de recitaluri continuă, până la Emanuel Iftode, un deținut slab și cu ohelari, care se mișcă energic în spatele hainei umflate, într-un ping-pong continuu de poante și ironii. Recită numai poezii originale: ”Nu fac plagiat, că mă bagă la pușcărie,” glumește Iftode, care se află la Rahova de 11 ani și așteaptă să treacă încă patru, ”până la Comisie.” Cu efort și comportament corespounzător, nu va mai rămâne aici încă zece, cât mai are de executat. Deși scrie versuri  de la 13 ani, când s-a îndrăgostit prima dată, odată ajuns pe scenă, îi tremură mâinile de emoție. Recită transfigurat, doar pentru el ”poezia este nebunie”, iar în versurile lui apare o prințesă inocentă, rămasă singură acasă, după ce i-a sfâșiat dragostea curată.

 

 

Pauza de poezie se apropie de sfârșit, așa că încheierea e dată pe mâinile celor de la Dinamic Grup, care anunță două piese mai lente, de jale, pe care ceilalți deținuți le primesc mișcați. Șiruri de pantofi și adidași care bat ritmul, mâini balansate și capete legănându-se melancolic, ochii micșorați la ascultarea unor versuri care ”te ung pe suflet.” Solistul își începe cântecul și toți devin gânditori, pentru că un el se întoarce acasă, după ce iese din pușcărie, unde nu-l mai așteaptă, fidelă, nevasta.  ”Spune-mi tu, te rog, vecină,/ Dacă ai puțină milă,/ Spune-mi dacă știi mai bine / Curva mă-nșela pe mine?” și deținuții dau toți din picior, iar când el dă ochii cu amantul, în patul unde dormise odată, tensiunea crește și oamenii își zâmbesc cu subînțeles. Aplauzele închid paranteza de la rutină, iar deținuții pleacă fiecare la celulele lor, iar noi ne încolonăm și o luăm spre ieșire. Muzica s-a oprit și afară, iar din lumina de neon ajungem în întunericul de afară și o luăm fiecare spre casele noastre, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mulți dintre ei, cei din afara zidurilor, se vor întâlni la următorul Slam Poetry, pe 12 decembrie, de această dată la Capșa. Deținuții-poeți își vor antrena lunar scrisul, când Răzvan Țupa va veni să țină la Rahova un curs de poezie, în așteptarea următoarei ocazii.