Pirat într-o competiţie cu obiecte plutitoare greu de identificat

0

Nu ştiu cum se face, dar dimineaţa se întâmplă ca energia să ajungă pe sfârşite. Îmi mai rămâne doar să fac treburile mai importante, spre finalul zilei. Iar când mă trezesc, sunt îndreptat să las lenea să mă guverneze. Benjanim fuma o ţigară, în faţa casei, împreună cu doi vânzători de scoici. În timpul acesta, mă aflam în faza în care decopertam propria casă. Mă întreabă dacă vreau să fiu pirat într-o competiţie cu obiecte plutitoare neidentificabile. Mă întorc la treaba mea cu un inshallah dat în fugă. Se apropie Silvie, o nemţoaică atipică, să-mi explice ce a vrut să spună Benjanim.

 

3

 

de Victor Perdevară

 

Cred că ce urmează să vă povestesc s-a întâmplat în ultima vară a copilăriei. Ultima dată când am mai stat pe capul lui bunelta. La o casă distanţă stătea Ana cea coaptă la minte şi născută în ’87. Mă invita într-una din seri să facem un voiaj pe râul Bistriţa. Îmi întinde o hartă care arăta pârâul Corogea şi punctul de vărsare. N-am pus sub întrebare foaia ruptă dintr-un caiet dictando şi desenul făcut cu pix albastru. Peste toate astea era şi secretul acestui voiaj. Mă simţeam incapabil să le spun celor din familie că plec pe urmele lui Creangă cu uşa de la cerdac. Corogea e tipul de pârâu care nu se umflă primăvara. Firul de apă, învecinat cu imaşul comunal, oferă scăldătoare pentru gâştele şi raţele vecinilor. Lansarea plutei s-a făcut într-o zi caniculară de iulie şi s-a dovedit a fi un fiasco. Ne-a rămas doar să abandonăm epava sub podul turcului. Bunelta a făcut un comando special la câteva ore după dispariţie. După 48 de ore de căutări, se întorcea victorioasă cu uşa după ea. Măturând colbul uliţei şi liniştea unei alte zile caniculare. Şi-am aderat, ca membru în echipajul piraţilor, cu amintirea primului naufragiu. Şi se cuvine, pentru început, să prezint membrii fregatei Le Det an Dut.

Benjamin se îmbraca după moda caselor ocupate din Paris şi Clemont-Ferrand. Depune eforturi considerabile atunci când are grijă de răsadurile cu pătlăgele şi gogoşari româneşti. Întinde mâna primul când vede o nouă vecină care-i cumpăra legumele. E tipul de zarzavagiu care îşi vinde marfa în linişte. E complet străin de cultura precupeţului din Grecia sau Turcia.

Leo e băiatul rasta care îşi cultiva răsadurile cu ganja în propriul apartament. Cunoaşte sensul lui inshallah pentru că a făcut voluntariat în Senegal. Evită fetele catolice din Bretania şi prefera ateistele din casele ocupate.

Patrupedul Viotr e din rasa câinilor care locuiesc într-o casă ocupată din Clemont-Ferrand. Vine dintr-o familie cu mulţi descendenţi. Fin cunoscător al ZAD-ului şi altor adunări de acest fel. În ultima vreme se trage de şireturi cu căţeaua vecinului de palier.

Lili este marinar cu livret şi singurul din echipă care ştie să facă noduri. Călătoreşte pe mare atunci când se face vara în Caraibe. Înţelege noţiuni sănătoase de stabilitate şi flotabilitate. A aderat ca membru deplin când totul se punea sub semnul incertitudinii.

Mardi este un artist care îşi câştigă berea ca scenarist şi lucrător creativ prin teatrele din Franţa. Deţine în propietate o mândră cu mustaţă şi sâni fără valoare.

Prima zi. Leo şi Benjanim se gândesc să nu mai amâne prea mult construirea obiectului plutitor. Sâmbătă, după ora trei, se anunţă competiţia, iar mâine dimineaţă o altă zi de târg. Se întoarce în grădina cu gândul că vom strânge numărul de bidoane necesare. Umblatul cu pluguşorul prin vecini a fost distractiv. Vecinii au aflat că vrem să facem o fregată în doar 48 de ore. Fiecare o încercat să dea ce avea prin casă sau curte. Bidoane de 30 litri, sticle goale de la apă plată, ţevi de PVC, capace, sticle de lapte şi, peste toate astea, un ceas franţuzesc. Şi-am luat pauză doar după trei sau patru drumuri cu remorcuţa.

Ziua cu numărul doi. Presiunea zilei de sâmbătă nu se vedea prin atelier. Doar în viaţa lui Viotr se dădea o chinuitoare suferinţă. Târâtură şi-a luat tălpăşiţa fără să spună un ultim adio.

 

100_4939

Peste toată tristeţea asta mai era şi vecinul de sus care cernea ploaia. Aşa ca într-o iarnă din insula Cipru. Leo stătea în garaj şi izola bidoanele cu silicon. Se temea în orice moment că rămâne fără silicon. Nu concepea să cheltuim prea mult din fondul pentru bere. Şi o reuşit ca până seara să sigileze dopurile de la bidoane şi capetele de la ţevile PVC cu funduri de Coca Cola. Totul doar cu un tub de silicon. Îmi spune că-i mai uşor, pe vremea asta, să furi din magazin un pachet de unt. Doar când eşti îmbrăcat cu haine de iarnă poţi şterge praful din magazinele de bricolaj. Lili a venit odată cu soarele în atelierul nostru. Mi-a permis să o pup pe obrazul stâng. Cel drept era murdar. S-a prezentat în franceză şi şi-a cerut scuze. Împreună cu Benjamin, se gândesc la modul cum vor lega bidoanele. Se vorbeşte tot timpul în franceză şi îmi este greu să ţin concentrarea trează. Leo mă cheamă alături în misiunea lui. Îmi arată bambusul care se ridică din gardul viu şi ferăstrăul de care să mă ajut la nevoie. Fac cărare printre tufele cu urzici şi ajung în faţa murelor care cresc sălbatic. Cad toate că secerate peste mâinile neacoporite. După o luptă straşnică, sunt la rădăcina unui bambus. Întâmpin provocări serioase când vreau să eliberz vlăstarul proaspăt tăiat. Mă întorc în garaj cu mâinile urzicate pentru a arăta viitorul catarg. Seara se încheie în atelier cu legarea bidoanelor şi învăţarea unor noduri. Cina se întinde după ora 12 noaptea. Aveam de dumirit, fiecare în felul său, peştele fript pe grătar şi sticlele destupate de vin.

Ziua zero. Echipajul se trezeşte după ora zece pentru a trece direct în atelier. Se fumează şi se bea cafea pe bancul de lucru. Competiţia urma să înceapă la ora 15. Ritmul după care se lucra arată doar relaxare şi tensiune aproape spre zero. Trec la făcut noduri, aşezat pe un bidon copt la soare. Sub presiunea celor 73 de kilograme se năşteau câteva fisuri fără prea mult zgomot. Îl scoatem din joc şi ne continuăm asamblarea cu ce găsim prin maldăr. Lili anunţă ora unu şi timpul pentru a lua o pauză de prânz. Aproape de ora 15 ne mai rămân ultimele retuşuri. O frânghie de strâns pentru a testa catargul şi realizarea steagului sub forma unei perechi de chiloţi. Împreună cu Benjamin, Mardi şi Leo ne costumăm în mare grabă cu ce găsim într-o valiză.

M-am lăsat purtat de velo-mârţoagă până în portul Lesconil. Lumea stătea adunată grămadă pe linia ce despărţea trotuarul de luciul apei. Asemănător cu imaginea unor pescăruşi ce stau pe coama unei case. O şleahtă de cimpoieri şi-au oprit reprezentaţia când am început să mă acomodez cu înghesuiala. Observ că fregata noastră uimeşte mulţimea prin suprafaţa ei, cât o uşă de cerdac, şi noi prin costumaţia aleasă. Un nene cu o foaie albă ne scrie pe o listă în dreptul numărului patru. Şi apoi anunţă pe toată lumea adunată că vom asista la un concurs. Mă ţineam de o jumate de ramă când am înţeles că treaba-i serioasă.

 

2

Noroc cu unul dintre organizatori care a sărit cu două vâsle în ajutorul nostru. Sângele clocotea de fiecare dată când descopeream pe cei cu bărci acoperite cu placaj, polistiren, bidoane. Se aflau în afara regulamentului cei care aveau un cataraman sau o barcă adevărată. Doar doi sau trei concurenţi respectau înţelegerea iniţială. Cimpoierii se trezesc din reverie pentru a anunţa alinierea obiectelor plutitoare neindentificabile. Îmi descarc furia pe o trupă de puşti care şi-au acoperit barca pneumatică cu învelitoare din plastic şi câteva bidoane. De data aceasta aveam o vâslă cu care puteam să fac un val asemănător cu cel produs de un tsunami. Lucrurile s-au mai calmat doar când am observat poziţia necorespunzătoare a catargului.

Echipa era pregătită de ataca primul loc. Eu şi Mardi aveam în mână o vâslă adevărată, iar Leo se ţinea de o ramă şi jumătate. În spatele fregatei se afla Benjanim cu rolul de a compensa lipsa totală a motorului. Cimpoierii au dat startul concursului şi hărmălaia a început. Primesc o ghiulea cu apă şi sare în faţă. Scuip sarea care îmi ajunsese pe gâtlej în jos. Leo îmi spune că vâslesc prost şi reuşesc să revin în mare forţă. Propulsia noastră merge de minune şi luăm avans din primele minute.

Viotr se aruncă în apa murdară a portului şi depăşeşte în mare viteză pe toţi. Se aruncă în barca noastră, care începea să devină tot mai instabilă. Se urlă din toate părţile. Publicul stătea şi mai îngrămădit pe buza betonului din port. Fregata noastră a trecut de primul punct important, curba morţii.

 

4

 

Suntem prima barcă şi în spatele nostru se afla un cataraman condus de un prunc şi un tată căpitan. Topescu mai lipsea şi comentariul cursei ar fi putut rămâne în istoria TVR-ului. Urlu că un nebun pentru a putea avea şi mai multă energie. Mă gândesc la Ivan Patzaichin când îl văd pe Leo cum mângâie apă cu vâsla ruptă. Se produce în ultimul moment un sabotaj. Lumea strigă din toate părţile că suntem aproape de victorie. O gafă venită din partea unui organizator ne facem să atingem un alt punctul final. Confuzia şi epuizarea fizică mă face să-mi pierd echilibrul. Viotr sare după mine şi îşi arata neputinţă. Benjamin urcă în barca pentru a arunca animalul pe mal, dar Mardi a fost mai rapid.

Situaţia e atât de dramatică, încât termin competiţia în barca rivalilor. Tensiunea ţopăie ca nişte picături de apă pe plita încinsă. Nimeni nu ştie cine-i adevăratul câştigător. Organizatorii aduna lumea într-un punct şi anunţă o veste năucitoare. Echipa cu numărul patru e declarată invigatoare. Strigam ca nişte apucaţi când auzim o asemenea ispravă. Îl pupam pe primar şi apoi îl strângem în braţe. Fug apoi spre barcă pentru a face buchetele cu bambus. Ofer poliţistului local, primarului şi unor feţe apărute în cale. Doar ultimele au luat cadoul drept o cunună cu lauri. Restul s-au uitat la carile calului şi-au aruncat bambusul în barcă.

Primim şi din partea sponsorului o sticlă de cidru şi nişte pateu. Vântul bate tăios şi facem o ultimă poză cu trofeul venit din mâna primarului. Arătam că patru handralăi atunci când ne aflăm în fregată cât o uşă de cerdac. Se răstoarnă barcă şi ne vedem aruncaţi peste bord. Scap cu tigva întreagă şi râd, până mă stric la burtă.

 

5

Facem un tur al portului cu barca în remorcă. Arătăm trofeul şi bem bere pe gratis. Sunt oameni care ne invită la calm, dar parcă suntem prea entuziasmaţi. Vezi şi solidaritate în rândul celor care înţeleg fericirea noastră. Ce mai contează că am concurat cu nişte prunci de şcoală primară şi gimnaziu. Aşa-i viaţa pe maidan. Golanul smulge acadeaua din mâna copilului şi pleacă fluierând.

Victoria din portul Lesconil a răzbunat eşecul din prima clasă de închisoare primară. Premiul întâi vine după aproximativ 19 ani cu primul trofeu din înconjurul universului cu velo-mârţoaga.

Puteţi citi şi:

Rezistenţa prin subzistenţă


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger