Pierdut în biserica din Zlatna. Lamentări pe marginea unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Se făcea că în vara anului 2012 plecam iarăşi în periegeză, adică preumblarea pe coclauri care vrea să împace cărţile din bibliotecă cu realitatea din teren. Anca era ca de obicei cu mine, suportându-mi nazurile academice. Şi pentru că niciunul dintre noi nu a fost până acum în stare să-şi ia permisul de conducere, ne ducea cu maşinuţa Ágó, o bună prietenă a ei, care s-a lăsat coruptă de ploaia de argumente.

 

Cnezul Duşa în vârf de par la intrarea în orăşelul Zlatna. În zare, difuz, coşul de fum chinuie peisajul

 

de Vladimir Agrigoroaei   Ăştia eram: un medievist român expatriat de foame, o arhitectă în curs de a-l urma din aceleaşi motive, colega ei unguroaică în vizită la monumente medievale româneşti şi un soldăţel de plastic, mascota grupului. Aşa am ajuns pe la prânz la Zlatna. Zlatna e un nume care nu spune nimic celor din guvern. E doar un punct pe hartă în inima Cadrilaterului aurifer. Prin ea vor să aducă camioanele RMGC cianuri și explozibil de la Brad și Crișcior, în drum spre Abrud și Roșia Montană. Când ești departe de orășel, vezi numai o coloană uriașă de ciment înfiptă în vârful unui deal. E coșul de fum al uzinei de cupru, ridicat de nea Nicu, dar care nu a funcţionat niciodată. O inutilitate a industrializării forţate, făcută doar de dragul de a fi făcută. Noroc cu nişte oameni deştepţi, care i-au găsit întrebuinţare acum câţiva ani: la cât e de înalt, e numai bun pentru releu de telefonie mobilă.

Ruine industriale la periferia Zlatnei. De coşul de ciment nu poţi scăpa nicicum. Poluează peisajul din oricare punct ai privi.

  Când ajungi în oraș, peisajul urban devine dezolant, în ciuda munţilor frumoşi pe care se lasă proiectat. În Cadrilaterul în cauză, Tovarăşul ne-a lăsat moştenire o mulţime de rugină pe care kapitaliştii noștri nu au apucat s-o vândă toată la fiare vechi. Umblând prin ţară, prin Zlatna, Brad, Călan sau alți munți industrializați, ai impresia că țara însăși este o chivuță. Dacă faci autostopul, oamenii îți spun toți același lucru; prinşi între răgălii, regretă vremurile lui Ceaușescu. Și nu te poți supăra pe ei. Degeaba le explici că Ceaușescu e de vină pentru ceea ce îndură astăzi, că a moșit o industrie mare, dar inutilă; sărmanii își regretă, de fapt, tinerețile. Zlatna e un oraş la fel de sărman. Clădirile vechi, frumuşele, tind către un centru care a încetat să mai fie istoric. În mijlocul lor, la fel ca la Roşia Montană, comunismul a împlântat blocuri, să omoare comunitatea. În jurul blocurilor, paragină, o rană deschisă. Numai periferia mai are case vechi și respiră aerul de altădată.

În vârf de deal, biserica gotică se conturează în vopseluri tari.

  Ne-am aştepta cumva să găsim aici o firicică de patrimoniu? La cum arată, evident nu. Dar pe dealul care a constituit cândva buricul târgului stau două biserici, una lângă alta. Cea din dreapta pare nouă. Cea din stânga pare mai degrabă veche. Aiurea. Lucrurile stau taman pe dos. Noroc cu pancartele care anunţă vizitatorii la ce să se aştepte. De fapt, cea din stânga, cu hramul Sf. Nicolae, a fost ridicată în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Pe ea am vizitat-o prima. Era ora prânzului şi nu dădusem de domnul cu cheia de la biserica veche. Cealaltă este biserica medievală, ridicată în vremuri pe care cercetătorii nu au reuşit să le desluşească prea bine. Ştim numai că datează cel puţin din secolul al XIV-lea. Aspectul actual se trage din prefacerile moderne și mai ales din decizia de a o vopsi în culori tari, ca blocurile lui Vanghelie. Bine măcar că nu au „termoizolat”-o cu polistiren.

De la stânga către dreapta, în ordinea numerelor de pe tricou: planul bisericii romanice, al celei gotice şi al bisericii din vremurile noastre (după I. Burnichioiu, doctorat 2011).

  Aşa cum arată astăzi, biserica are trei încăperi principale care ar putea intra ca matroştile una-ntr-alta. Cea mai mică este altarul, către răsărit, urmat de o încăpere intermediară şi de nava principală a bisericii, cea mai înaltă, din care se deschid două mici încăperi laterale. La apus are şi o clopotniţă, cea pe care o vezi de la poalele dealului. Până aici, toate bune şi frumoase. Numai că biserica nu a arătat la fel în vremurile vechi. Sărmana a fost făcută, desfăcută şi refăcută de nenumărate ori. Ultimele chinuri le-a îndurat în secolul XX. Dacă ar fi să comparăm stadiile prin care a trecut, am zice că a fost mai întâi un curcan mândru, apoi un vultur aerodinamic şi a sfârşit prin a deveni o simplă găină de curte. Prima schimbare radicală a fost cea din preajma anului 1400. Înainte de ea, era o biserică romanică cu trei nave spaţioase; de aceea vorbeam despre curcani. Prin 1400, jumătate din navele laterale i-au fost retezate, a primit o clopotniţă şi a fost lungită cu un nou altar. În fine, în vremurile mai noi, ceea ce rămăsese din navele laterale a fost amputat sub forma unor cioturi şi s-au format astfel cele două cămăruţe de pe laturi. Noroc cu săpăturile arheologice preventive, parţiale, făcute în grabă şi publicate în 1993. În lipsa lor, nu am fi putut spune această poveste. Dar cu toate că ele există, nu ducem lipsă de întrebări. Pentru că nu au existat niciodată cercetări arheologice sistematice. Dacă ar fi bani să se facă, atunci ele ar lămuri mai multe enigme. Dar nu sunt. Bani… nu enigme, se-nţelege.

Una dintre cele două ferestre gotice din peretele care separă altarul de încăperea mediană.

  În fine, să revenim la ceea ce ştim. Dacă urmele bisericii romanice nu mai pot fi depistate decât de arheologi, urmele edificiului gotic, care a înlocuit-o, se mai pot observa pe alocuri. Mai putem vedea, de exemplu, ferestrele foarte reuşite care separă încăperea din mijloc de cea a altarului. Sunt cele mai chipeşe ferestre gotice din Munţii Apuseni. Rivalizează cu cele ale bisericilor săseşti.

Pisania modernă, incluzând şi pisania medievală, recopiată probabil.

 

Bine-bine – m-aţi putea întreba – dar cine a făcut toate aceste prefaceri? Dacă aş vrea să scap repede de dumneavoastră, aş zice că le-au făcut românii şi că nu ştim nimic altceva despre ei. Aşa spune versiunea oficială, numai că ar fi o păcăleală. Medieviştii nu dispun de multe informaţii despre biserica de la Zlatna. Actele amintesc nişte preoţi catolici cu nume nemţesc sau unguresc (Conrad în 1357 şi Bartolomeu Thyess în 1524), dar biserica este astăzi ortodoxă, pictura din 1424 a fost la fel şi lăcaşul a fost legat mereu de o comunitate românească, cel puţin în studiile care păstrează ideile de odinioară ale lui Nicolae Iorga. La alte biserici, problemele de felul acesta sunt rezolvate cu ajutorul inscripţiilor. La Zlatna însă nu există pisanie medievală. Avem numai două calupuri de texte pictate pe pereţi. Unele par a fi recopiate şi adăugite în 1696, altele au fost transcrise în 1744, în vremea Mariei Tereza. E un haos total. Textului recopiat în 1696 îi lipseşte începutul, dar din el aflăm că „…s-au zidit această sfântă biserică dintâi cu tinda până la mijlocul zidului cu toată cheltuiala dumnealui jupânului Stanislav Hraboru şi jupâniţa ego Anca şi păntru acest lucru cătă arată mai sus s-au aflat cheltuială cinsprezece sute de florinţi şi murind au rămas neisprăvită”. Care va să zică ni se vorbeşte despre români. E adevărat că nu este datat, căci îi lipseşte prima parte. Noroc că un preot cu destulă minte l-a transcris în condica parohială în anul 1842. Un noroc chior, căci altmiteri nu am fi avut textul complet şi nu am fi ştiut că Stanislav şi Anca şi-au făcut fapta de bine în 1424.

Pictură medievală păstrată: Descoperirea Sfintei Cruci.

 

Ia să ne oprim puţin. Bănuiesc că, dacă la început cititorii respirau în pas de voie, gândindu-se la coşuri de furnale, uzine ruginite şi biserici pe dealuri, informaţiile încurcate din ultimele trei alineate i-au adus în prag de gâfâială. Cred şi eu. De ce ne alergi, măi nene? Nu se poate mai uşor? Păi, vedeţi dumneavoastră, nu se poate. E prea mult de zis ca să stăm degeaba. Şi, ca să mă joc iarăşi de-a una caldă-una rece, vă voi servi o nouă informaţie contradictorie. Aflaţi că unele dintre picturile medievale din biserică par să fie mai degrabă de inspiraţie catolică (scena cu Descoperirea Sfintei Cruci). Ele trebuie puse în legătură cu popii cu nume nemţesc. Păi cum aşa? Nu spuneai că picturile erau plătite de români? Ei bine, nu toate. Cele ilustrate mai sus datează cu siguranţă dintr-o perioadă în care în biserică se aflau nişte catolici. Dacă erau numai ei sau dacă o împărţeau cu ortodocşii, asta nu putem şti. Prezenţa catolicilor la Zlatna nu ar trebui să ne mire. Localitatea a fost plină de coloni germani aduşi de regii maghiari pentru a exploata minereurile preţioase. Aha – veţi exclama – deci o poveste asemănătoare Roşiei Montane! Exact. Că nu mai auzim mare lucru despre ei astăzi, iarăşi nu e de mirare. Nu se spune nici că prin biserică au trecut cândva şi reformaţii, necum că a fost până la persecuţiile comuniste a greco-catolicilor. Nu se spune nimic nici despre maghiarii de prin localitate. Ba chiar e periculos să vorbeşti despre toate aceste lucruri. Eşti luat la ochi.

 

Pictură medievală refăcută în vremurile noi: Răstignirea.

 

Dar să revenim la pictură. Cea plătită de Stanislav şi Anca este aşadar al doilea strat, datat în 1424. A fost şi el la fel de chinuit ca întreaga biserică. Mai marii locului au avut bunul simţ să păstreze puţine fragmente aşa cum erau. Pe cea mai mare parte au luat decizia să le repicteze, uneori în culori destul de tari, pentru a potrivi picturile medievale cu cele stridente pe care le-au făcut meşterii din timpurile noastre. Mai mult, nu au făcut nici măcar gestul de a delimita cumva picturile vechi de cele noi. Ceea ce contempli acum e o tragedie pentru istoria artei. Mai deosebeşti foarte puţin. Un fragment pe partea nordică păstrează capetele sfintelor Paraschiva şi Marina într-o reprezentare în care ultima îl bătea pe diavol cu ciocanul. Pe zidul răsăritean, între ferestrele gotice, vezi o Răstignire, acum repictată. Iar sub ea trei sfinţi. Noroc că picturile au fost descrise de cercetători înainte de a fi stricate, altminteri nu le-am mai găsi.

Piatră romană cu inscripţie refolosită în vremuri medievale în structura bolţii.

 

Şi asta nu e tot. Îmi spusese Ileana, o prietenă care şi-a dat doctoratul în bisericile din Alba şi Hunedoara, că trebuie să-mi ridic ochii şi să privesc pe bolta gotică. Acolo e înfiptă o piatră romană cu inscripţie. Pentru cine nu ştie, Zlatna şi Abrudul erau cândva la fel de pline de piese romane ca şi Roşia Montană. Zlatna e chiar localitatea antică Ampellum, al cărei nume a fost pus în legătură cu Ampoiul, râuşorul care o străbate. Pe aici şi-a făcut veacul în zorii Renaşterii Mezerzius, învățatul umanist de la Alba Iulia care a redactat prima lucrare despre inscripţiile antice din Dacia. Mezerzius bătea coclaurii şi punea localnicii să-i scoată din pământ antichităţi. Le studia pe toate feţele şi la urmă le copia în culegerea lui. De pietroiul de pe bolta bisericii nu a dat însă. Poate că nu s-a uitat pe boltă atunci când a ajuns în biserică, dar poate că era şi acoperit de tencuială, noi fiind primii care-l putem admira.

 

Pictură medievală refăcută în vremurile noi. Doi sfinţi doctori fără arginţi şi un sfânt militar. Prin anii ‘80, personajele din frescă nu erau păstrate decât de la brâu în sus. Pictorii cei noi au vrut să ajute cercetătorii, repictându-i în întregime.

 

În fine, să ne oprim înainte ca povestea să ajungă prea departe. Aş putea jeli la nesfârşit soarta sărmanului monument. Aş putea scrie sute de alte rânduri insistând pe faptul că, dacă am cerceta biserica de la Zlatna, atunci am pricepe mai bine cum au trăit românii cu celelalte neamuri venite în Ardeal. Că nu avem probe clare despre această conlocuire şi că edificiul de acolo este cel care ne poate da cele mai multe informaţii despre ea. Dacă am studia biserica de la Zlatna, am fi forţaţi să facem un exerciţiu de sinceritate şi să acceptăm istoria aşa cum a fost. Ne-am împăca între noi şi cu ceilalţi. Certurile vechi, istorice, sunt un măr al discordiei în România. Le percepi până şi în sânul comunităţii locale de la Zlatna, care e divizată, nefericită. Pe lângă râca dintre ortodocşi şi greco-catolicii care nu şi-au recuperat biserica, se adaugă şi „problema” ungurească. Fiind într-un mediu care nu agrea națiunile conlocuitoare, ne temeam pentru Ágó, nu care cumva să se observe că-i unguroaică. Nu erau oameni răi, dar riscau să facă scandal din obişnuinţă. Așa că am prezentat-o drept „Alexandra”. Cât despre noi, a trebuit să ne prefacem că nu cunoaştem povestea pe care v-am zis-o. Am dat din cap că biserica a fost ridicată şi pictată de Stanislav, că e din 1424, nu de dinainte, şi că nu a fost niciodată altceva decât ortodoxă. La fel ne-am făcut că nu vedem blazoanele de pe sfeşnicele greco-catolice. Asta e. Trist, dar adevărat. Dar dacă nu spunem lucrurilor pe nume, dacă nu luăm balaurul de gât, atunci nu vom putea niciodată trâmbiţa importanţa monumentului de la Zlatna. Lumea ar trece pe lângă el la fel ca mai înainte şi nu ar pricepe că trebuie să-l vadă, că trebuie să fie pus în valoare. Că ar trebui conservat şi cercetat arheologic. Că nu merită să stea în calea camioanelor cu explozibil şi cianură.

 

Foamea de la ceasul prânzului.

 

Acum, că aţi înţeles de ce este importantă acea biserică, închei cu un post-scriptum culinar, să vă stârnesc şi pofta fizică, nu doar pe cea de istorie. Plecaţi din Zlatna prin Metaliferi pe drumuri proaste de munte, ba chiar şi prin locuri în care era să cădem cu maşina în râpi, am poposit undeva după Almaşu Mare. Cumpărasem o pită excelentă de la faţa locului şi ne-am ospătat cum se cuvine. A păpat şi cnezul Duşa, mascota grupului. Îi vedeţi foamea homerică în poza de mai sus. Cât priveşte cârnaţii de la Almaşu Mare, produşi de familia doamnei care ţinea alimentara, pe aceia i-am păpat seara, după ce au trecut proba focului. Se topeau în gură de buni ce erau. Salivez şi acum după ei. De același autor puteți citi: Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior