Picturile de la Strei. Sau cum a sorbit Grozie din apa vieţii

1

Sir Ernst Gombrich afirma răspicat acum mai mult de jumătate de secol că nu există artă, ci numai artiști. Având pretenția de a-l fi înțeles măcar pe jumătate, iată-mă dezarmat și lipsit de cuvinte: de ce v-aș ține o poliloghie despre artă sau arte? despre canoanele epocilor trecute? La urma urmei, nu folosește la nimic.

 

unnamed

„I’m with stupid” (titlu dat în glumă de un amic). De fapt, doi apostoli dând din mâini în picturile de la Strei.

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

Ar fi poate cazul să fac un salt și mai dramatic, afirmând la rândul meu că nu există nici măcar artiști, ci numai opere de artă. Una dintre ele, cea pe care o socotesc, cu subiectivitatea proprie, cea mai frumoasă din epocile vechi de pe la noi, este bisericuța de la Strei. E unica operă a unui artist despre care nu știm decât cum se numea, anume Grozie. Și nici măcar numele acesta nu e sigur.

***

În vara aceea era arşiţă mare. Iarba din jurul bisericii zumzăia de muşte. Dintr-un fir într-altul săreau cosaşii. De dimineaţă fuseseră nişte ţărani să-şi ascută briştile pe gresiile de la umărul bisericii, apoi rămăseseră numai ţâncii care nu erau buni de praşilă. Se aruncau după câte-o bâzdâganie, se tăvăleau şi ţipau ca din gură de şarpe.

Înăuntru, la răcoare, un sârb pricăjit se chinuia chircit pe vine să-l picteze pe sfântul Nicolae. Grozie era sfârşit. Îi tremura mâna dreaptă, dar nici că s-ar fi oprit înainte de a termina faţa sfântului.

Îl lăsase de izbelişte cel de al doilea meşter. Se certase cu popa şi trebuise să fugă repede din sat. Ar mai fi stat şi el locului o vreme, că-i era greu să dovedească toată pictura, dar îi veneau în minte ochii pruncului de-acasă şi cei îngrijoraţi ai nevestei care-l petrecuse la drum: „Vezi să-ţi dea vlahul toţi banii câţi ţi-au fost promiși. Şi să nu-ţi scape ochii la muieri, că te aflu eu când te-ntorci”.

Lui Grozie îi era dor de nevastă. Dor și frică totodată. Nici c-ar fi putut-o minți. O femeie strașnică, mică și iute la gură, cu părul negru, drept și lung. Și c-o pereche de sâni moi pe sub cămașă. Cu gândul la ea, zugravul scăpă cu glas tare.

– Iartă-mă sfinte. Iartă-mă… c-am păcătuit cu gândul.

Și tot dădea cu pensula pe nasul aceluia. Dar cum îşi cerea el iertare, în juru-i se făcu liniște. Copiii nici că mai țipau pe-afară.

– Or fi la scăldat, mormăi Grozie în barbă.

Deodată – jart! – îl păli ceva la spate. Un chiot. Hăhăituri. Se uită meșterul: un hoit de câine. Iar prichindeii se zgâiau din ușă.

– Mama ta de Vlase cópil… Jebem ti sve živo i mrtvo!

Așa ieși Grozie din biserică. Val-vârtej. Suduia de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Iar copiii de vlah fugeau care încotro: unul într-un prun, altul printre cruci, câțiva dădeau fuga jos în sat. Meșterul după ei, amenințător, striga cât îl țineau bojocii.

Jebo te Sveti Nikola!

– Ce-ai zis? se-aude-o voce mâniată. Nu ți-ar mai fi rușine!

De după deal urca opintindu-se popa. În cămașă, lac de sudoare, se întorcea de la prășit. Venea să iscodească, să vadă cum merge pictura, să aibă din ce se lua la harță, căci nu-l iubea deloc pe sârb.

– …Destul m-ai îmbrobodit cu prostiile tale! Că sfântul Ioan Damaschinul vă cheamă să sorbiţi voi primii din apa vieţii! Că voi ne arătaţi nouă lucrarea Domnului îndulcită. Ni măi la el! Că şi sfântul Vasile tot pe voi v-ar chema mai întâi! Auzi tu? Să cheme sfinţii pe nişte zugravi păcătoşi şi spurcaţi la gură…

Se ciondăniseră săptămâni întregi pe cele sfinte. Popa zicea una, sârbul alta. Se dădea meșter în ale preoției și popa nu i-o putea îngădui. Acum, că-l prinsese cu spurcăciunea, părintele era foarte mulțumit.

– …Nu scrie în Carte să nu iei numele Domnului în deşert? Sau la Apocalipsă că Fiara îţi deschide gura când huleşti numele lui Dumnezeu? Ce-ai făcut, Grozie? L-ai spurcat pe Cel de Sus? L-ai spurcat pe sfântul Nicolae? Cum să-ţi îngăduim să ne mai zugrăveşti biserica? Vrei să ne laşi pe veci păcatul tău?

Grozie căuta să-i răspundă, dar nu-şi găsea cuvintele. Popa turuia ca o meliţă şi-avea în felul lui dreptate. Încercă să cadă la pace cu dânsul, dar nu era cu putinţă.

Pe seară îi adusese şi pe cei patru cnezi la biserică, să se certe cu sârbul. Grozie se făcea mic, din ce în ce mai mic. Trebuia să cedeze la un moment dat. Şi a cedat.

Nu putea să le ia mai puţini bani. L-ar fi strâns de gât nevasta. Căci asta-i cereau de fapt cnezii, prefăcându-se ca vor să-i ierte lui păcatul. Grozie le zicea că păcatul nu-i făcut către cnezi, ci faţă de Cel de Sus. Că va ţine post toată zugrăveala, iar vinerea post negru, că se va ruga pentru sufletele celor din sat şi o să facă tot ce e cu putinţă pentru mântuirea lor.

Atât i-a trebuit, să-i mântuiască care va să zică. Popa îi ceru să-i facă şi pe ei pe pereţi. Pe el, pe cei patru cnezi, aşa auzise că se făcea prin alte părţi. Să se roage pe pereţi, să nu uite Domnul că au pus să se zugrăvească biserica.

Se gândi puţintel Grozie, dar degeaba răspunse că nu e loc să îi adune laolaltă. Ctitorii nu se făceau decât în şir, strânşi unii lângă alţii. Pentru asta trebuia loc, iar locul era de-acum ocupat. Nu mai erau decât petice pe pereţi şi sub turn. Dar acolo voia să picteze flori şi pietre preţioase.

– Pe mine ai să mă faci sub turn, zise cnezul cel mai mare, şi mă pui în genunchi, rugându-mă la Maica Domnului.

– Dar nu e loc acolo decât pentru domnia ta!

– Nu-i bai, zise alt cnez. Eu… uite-aici, în faţă, chiar sub sfânta Ecaterina.

– Pe mine mă faci în latul uşii, mare, în picioare.

– Şi pe mine tot acolo, sub el, cum oi încăpea.

Se uita zugravul mirat la toţi patru. Nu mai auzise de aşa ceva în viaţa lui. Dar nu vorbise popa, de popă se temea cel mai mult. Oare ce-i cocea aceluia mintea?

– Pe mine mă pui sus, uite-acolo, între arhangheli. Să ştie de mine la Judecata de Apoi.

A trebuit meşterul să le promită că o să-i facă. Dacă nu le promitea, poate că-l alungau și pe el la fel ca pe celălalt zugrav. Dar când a fost a doua zi să se apuce de treabă, nu s-a dus să-i picteze nici pe cnezi şi nici pe părinte. S-a dus întins în altar, tot la sfântul Nicolae, şi-a tras lângă sfinţia sa un cu totul alt chip.

– Ce faci, Grozie? Aşa ne-a fost învoiala? îl prinse popa.

– Păi întâi mă zugrăvesc pe mine. Să fiu sigur că mă iartă sfântul.

Şi s-a pictat în altar, rugându-se pentru păcatul blasfemiei. Iar pe ceilalţi i-a pictat pe unde au vrut ei.

La urmă, la plecare, a intrat pentru ultima oară în biserică să se uite la chipul din altar. Nu-i venea să creadă că putuse să se zugrăvească acolo. Nimeni n-o mai făcuse înaintea lui. Ştia că fusese primul, se simţea chiar bine, dar trebuia să-şi lase şi numele. Să ştie lumea cine-a fost. Aşa că trase repede cu pensula câteva vorbe. Anume că „Grozie, fiul meşterului Ivaniş, a pictat biserica şi se roagă sfântului Nicolae pentru iertare de păcatul cel spurcat”.

 

***

Strei este biserica cea mai colorată dintre monumentele Hațegului. Numai că nu se află în Hațeg. Dacă ne-am ține cu dinții de geografia istorică a Transilvaniei, Streiul ar trebui să intre într-o altă regiune, laolaltă cu monumentele din Valea Mureșului sau cu cele de pe Cerna. Pentru că localitatea aceasta se află taman în culoarul de intrare în Hațeg, mai jos de Simeria, imediat după ruinele industriale de la Călan.

Poartă numele râului Strei, care o străbate. Un râu vechi, căruia îi ziceau în vremuri îndepărtate Sargeția. În albia lui umblă vorba că și-ar fi ascuns Decebal comorile atunci când au fost să intre romanii peste el. Aceeași romani care au ridicat și o villa în apropiere. Din care villa și-au luat românii piatră atunci când au ridicat biserica în jurul anului 1300.

 

SONY DSC

Biserica de la Strei, vedere dinspre sud-vest.

 

Bisericuța e ascunsă bine. Nu sare în ochi de la drumul mare. Trebuie să cotești niște ulicioare, să ceri o cheie de la o bătrânică îngândurată de greutățile vieții, apoi să urci dealul printre pomi și să o vezi de îndată ce ai ajuns în vârf.

O recunoști după zidurile cu pietre amestecate: piatră de râu, piatră de carieră, sculpturi romane înfipte în biserică (cea mai chipoasă la baza turnului, pe latura de sud). Are o a doua intrare prin clopotniță. E închisă astăzi, dar merită să o vezi. În timpanul portalului e un Vir dolorum, Hristos arătându-și rănile. Iar pe latura de nord se mai văd ruinele capelei calvine, cu o piatră de mormânt modernă sprijinită de peretele bisericii.

 

unnamed (2)

Apostoli gesticulând nevoie mare în picturile din altarul bisericuței de la Strei.

 

Când intri, te izbesc culorile tari. Albastrul, roșul, ocrul. Întinse generos cu pensula între contururi de personaje care par desprinse din benzile desenate. Unii sunt chiompi, alții sunt strâmbi. Veșmintele le stau sucite, în falduri ireale. În altar, apostolii, Maica Domnului și sfinții doctori fără arginți stau cuminți între arcade sub un Hristos în glorie reprezentat în boltă. Parcă ar vrea însă să se desprindă din picturi. Dau din mâini în dialog surdo-muțesc. Îți vine să zâmbești, dacă te uiți mult te umflă râsul, dar simți o duioșie, nu râzi din răutate, ai senzația că ești dinaintea artei populare. Și totuși, nu a fost deloc așa.

Stilul în care au fost făcute picturile este unul răspândit prin mai toată Europa secolului al XIII-lea. Este meșteșugul vechi, de dinainte de măiestriile picturii italiene sau de cele ajunse de prin Bizanț. La Strei a ajuns o variantă a lui mai naivă, meșteri nu foarte talentați, dar care au pictat din suflet, cu mare drag. Există voci care spun că meșterii ar fi putut veni de pe coasta Adriaticii, din orașul Kotor, dar acestea sunt numai presupuneri. Cel mai probabil au venit de la sud de Dunăre și atât. De-aceea am inventat o poveste cu un pictor sârb. Numai că nația meșterului rămâne bineînțeles de discutat.

 

unnamed (3)

Pictorul Grozie se roagă sfântului Nicolae. Deasupra capului său mai poate fi citită inscripția care-i amintește numele. Interpretarea ei a fost o vreme un mic măr al discordiei între specialiști.

 

Știm că au fost cel puțin doi pictori: unul anonim, care a pictat scenele de pe peretele de sud, iar un altul care a lucrat în rest. Cel din urmă și-a lăsat portretul și numele. E Grozie, sau Ambrozie (textul inscripției care-l însoțește fiind pricina unor dispute academice). Ține palmele adunate în rugăciune, lângă Sfântul Nicolae, în altar.

Un alt personaj s-a cățărat sus de tot, pe arcul triumfal, în scena de Bunavestire. Despre el s-a presupus că ar fi tatăl lui Grozie, Ivaniș, dar interpretarea nu e sigură nici ea. Cert este că s-a pus îngenuncheat între arhanghelii Mihail și Gavril. Se gândea probabil să se pună bine cu dânșii la Judecata de Apoi. Și mai sunt și alții. Unul alt laic pe peretele de est al navei, sub niște sfinte. Un altul în vecinătatea lui, ba chiar încă doi în intradosul intrării de sud. Despre ei s-a crezut că ar fi pictori sau constructori, dar cine poate fi sigur că nu au fost altceva? E adevărat că unii par a ține în mâini unelte de lucrat pietrele, dar e posibil să fi fost și oameni importanți de prin partea locului, așa cum am preferat să-i potrivim noi în poveste. Trăiau cu toții către mijlocul secolului al XIV-lea, atunci când au fost duse la capăt picturile. Și rămân, cu excepția lui Grozie, niște necunoscuți.

La fel de necunoscuți sunt și cei care și-au ascuțit armele sau uneltele pe gresiile portalului sau ale colțurilor bisericii. Sunt pline pietrele acestea de urme de lame. Să fi fost niște țărani care și-au ascuțit cuțitele și coasele? Niște viteji care și-au „sfințit” săbiile înainte de bătălie? Cine știe? Suntem iarăși în imperiul ipotezelor.

 

unnamed (4)

Exhibiționisme moderne, jocuri de medieviști. Brișcă franțuzească din Thiers, orașul cuțitelor, ascuțită pe gresiile de la Strei.

 

Așa că mergeți la Strei. Admirați picturile fie și numai pentru faptul că sunt naive și colorate. Dați ocol bisericii și închipuiți-vă ce vi se pare dumneavoastră mai potrivit. Dacă veți prinde drag de monument, vă veți întoarce să-l mai vedeți și altă dată. Spun asta pentru că taman acolo, la Strei, m-am îndrăgostit și eu de monumentele românilor medievali.

 

Puteţi citi şi:

Managerul, medievistul şi picturile din biserica dispărută a Devei. O poveste despre politizarea patrimoniului românesc

Monumentul-manea. Despre moartea recentă a cetăţii de la Mălăieşti

Necazurile fratelui Mihăilă. Despre dezastrul de “restaurare” de la Mânăstirea Colţ

Mântuirea prin muncă. O poveste despre Sălaşu de Sus

Păcatul cel mai mic. O poveste cu biserica romanică de la Cricău

Cum a cunoscut-o Ferenţ pe Maria. O poveste despre Chimindia

Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici. Povestea bisericii de la Bârsău (în aval de iazul de decantare de la Certej)

Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe marginea unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior


Un comentariu

  1. Faina povestea, ca de obicei. Am fost acu vreo luna la Strei, exista indicator spre biserica, iar pe usa asteapta vreo doua numere de telefon. Suni dupa cheie si astepti un pic. Nu este parcare. Biserica arata rau, fresca e intr-o stare aproape jalnica. Merita vazuta, te simti de parca treci in alta lume si alt timp.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger