PHOTO SHORT STORY: Furtuna

La mine încă e soare, la tine?, m-a întrebat la telefon și abia atunci am văzut ce toarnă afară. Am ieșit pe balcon și mi-am udat puțin țeasta. Ne răsesem amîndoi în cap cu o zi înainte, cu mașina de tuns a lui Radu. Ne chelise Radu pe podea, pe ziare întinse. Își rădea toți prietenii, de cîțiva ani. Începuse ca o glumă la o băută și se transformase în tradiție. Cine se tundea în altă parte risca să-l supere. Îi plăcea să stăm cu bărbia în piept și să ne lăsăm pe mîinile lui.

Text de Dan Sociu

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Îi plăcea să ne atingă și, în afara strîngerilor de mînă, ciocnirilor din mijloacele de transport în comun și felațiilor pe care le cumpăra de la fetele din Romană în zilele de salariu, tunsul era singura ocazie cînd făcea contact fizic cu altcineva. Diana a fost cea mai tăcută și mai docilă dintre toți. Radu îi ținea o palmă pe umărul dezgolit, lîngă breteaua maioului și cu mîna cealaltă îi dezvăluia fîșii din ce în ce mai mari de țeastă albă. Cînd cădeau pe ziare, smocurile de păr roșu își pierdeau sensul, se făceau gunoi.

M-am întors la laptop și am început să ne certăm. Voiam să vină ea la mine, voia să vin eu în Voluntari, la mama dracului. Era o joacă de-a puterea dar o luam de fiecare dată foarte în serios. Cînd eram încordați, eram de-a dreptul meschini. Ne impuneam să nu zîmbim la glumele celuilalt, să nu ne înmuiem la încercările celuilalt de împăcare.

– Tu ai de mers doar cinci minute pînă la tramvai.

– Cinci plus alte cine știe cîte pînă vine. Și a început furtuna.

– Ești leneș.

– Cee? Și tu nu ești? Poate nu-ți dai seama dar pe aici începe dezastrul. Ți-ar fi mai ușor să ajungi, că pleci pe vreme bună. O să prinzi numai cîteva minute de ploaie aici, cînd ajungi. Te iau din stație, te bag la cald, te dezbrac și te usuc.

– Vreau să fim numai noi doi.

– Radu stă în camera lui, e ca și cum am fi singuri. Data trecută ți-a plăcut.

Data trecută fusese oribil. Am fumat toți trei prea mult cannabis și ne-am ciudățit. Eram în bucătărie și mi se părea că aștept de o oră să fiarbă apa pentru ceai. Am lăsat ibricul pe foc și m-am întors în camera lui. Radu stătea pe fotoliu și fuma. Diana îi vorbea, din picioare, de la un pas, monoton, cu privirea fixată pe boxerii umflați de erecție. Pe fața lui Radu se vedea un fel de curiozitate perversă și încîntare de sine, pe fața ei se vedea fascinație. Gîtul țeapăn și capul perfect nemișcat, ca la radiologie dentară, și nici cînd m-am făcut simțit pe lîngă ea nu și-a schimbat poziția. Cînd cădea în ceva, nimic n-o scotea de acolo. Mergeam într-o seară pe un trotuar și în fața noastră doi adolescenți beți trăgeau cu sete șuturi într-un coș de gunoi și urlau. A trecut pe lîngă ei ca pe lîngă doi copaci. I-ai văzut pe ăia?, am întrebat-o; retoric, credeam. Nu, pe cine, mi-a răspuns, după o vreme. Dar se întîmpla și să nu-mi răspundă deloc, la nimic, oricît aș fi dat din mîini și aș fi tremurat de uimire și frustrare.

– Da, nu-mi amintesc mare lucru. Doar că eram foarte obosită și tu făceai jointuri întruna.

– O să fim curați în seara asta. Oricum n-am nimic de fumat.

– Nu vin, îmi pare rău. Dacă vrei, hai încoa.

M-am îmbrăcat furios și am continuat să fiu furios și cînd am ieșit pe ușa blocului, în ploaie. Cum știam, începuse furtuna și era una serioasă, cu crengi luate de vînt, ferestre trîntite și ușile de tablă ale blocurilor izbindu-se de pereți, pachete goale de țigări care se ciocneau de parbrizele mașinilor parcate, rămîneau lipite de geam clipe bune și se zbăteau pe loc pînă le smulgea iar vîntul. Hainele mi s-au îngreunat de apă de la primul pas și mi s-au lipit de piele, o forță nevăzută mi-a sucit mîna în care țineam umbrela, a tras-o în sus și cupola ei neagră de pînză s-a răsucit în sine ca la comandă, spițele i-au ieșit în afară și s-au destructurat. Am aruncat-o nervos și am început să alerg spre gangul dintre blocuri, cel care dă în strada principală.

Cum am ajuns la capătul gangului, între o casă de amanet și o agenție de pariuri sportive, a cărei firmă roșie îmi folosește uneori ca punct de reper cînd mă întorc acasă noaptea cu taxiul, a început să plouă cu gheață și am văzut dezastrul. Strada era scufundată, o băltoacă imensă îmi bloca drumul pînă la stația de tramvai. Sub cerul negru, mașinile alunecau încet prin apă și o aprindeau cu farurile. Panourile de tablă cu reclamă se zguduiau, cîțiva pierduți ca mine alergau cît mai aproape de vitrinele magazinelor, încercau inutil să se ferească de urgie. Venisem pînă acolo doar pentru asta, să-mi confirm și să-mi întrețin mînia.

Sigur, la o adică aș fi putut să trec prin apă, dacă aș fi reușit să-mi depășesc frica de zbîrnîitul panourilor de tablă, trosnetul crengilor și păcănitul bucățelelor de gheață pe toate suprafețele din jur, care creștea alarmant de repede în intensitate. Stăteam în ieșirea din gang și mă gîndeam că aș fi mers pînă la ea în Voluntari sau oriunde numai dacă n-ar fi fost lacul ăla în stradă. Așteptarea tramvaiului în grindină, drumul lung, de jumătate de oră, pînă la Carrefour și sfertul de oră, cel puțin, de pînă la venirea microbuzului spre Voluntari ar fi fost acte minore de supunere dar să-mi bag șosetele în băltoacă pentru ea era sclavie, era disperare. Băltoaca aia reprezenta prăpastia dintre sufletele noastre.

Cînd m-am întors în casă și am sunat-o, eram pregătit să o fac responsabilă pentru eșec. Ca și cum, pentru că îmi ceruse să vin, ea era vinovată că nu ajunsesem; și că eram ud și tremuram de frig. Vezi, i-aș fi zis cu dușmănie, ce se întîmplă dacă mă iau după capul tău? Ești nebună și mă tragi în nebunia ta. Dar n-am mai avut cui să-mi trîmbițez victoria, furtuna suspendase semnalul telefonic și căzuse și internetul.