Pescaturist pentru o zi în Delta Dunării

2

Dimineața, când căldura n-a apucat încă să pârjolească, șalupa taie apele dinspre Tulcea spre Mila 23, prin labirintul de canale căptușite cu sălcii și stuf. Când motorul se oprește din uruit, nu se mai aud decât păsările și clipocitul apei. Din liniștea grindurilor unde pescarii fixează ca hipnotizați vârful lansetelor, habar n-ai că într-un lac din apropiere, poliția capturează jumătate de tonă de pește proaspăt de pe barca unor braconieri. Cei pe care îi văd în fața corturilor, pe malurile temporar transformate în ”acasă”, sau cei care vâslesc tihnit la caiace ușoare sunt la adăpost de știri, fiindcă semnalul GSM își are aici propriile ritmuri. După două ore de plutit pe canale, printre cârduri de păsări și pânze de nuferi, am ajuns în sat, unde voi da șalupa pe lotcă și voi lăsa și mai în urmă reflexele de orășean ”de uscat,” ca să prind puțin din ce înseamnă gustul vieții de pescar. Măcar printr-o ciorbă.

La ponton, stau legănate două bărci nou-nouțe de lemn – două din singurele trei lotci construite în Deltă, în ultimii 12 ani, la inițiativa Asociației Ivan Patzaichin, care a lansat la Mila 23 primul program de pescaturism din România. Patzaichin, de altfel, și-a făcut brațele una cu vâslele într-o astfel de barcă, înainte să ia drumul campionatelor mondiale de caiac și canoe. La fel canoistul Serghei Covaliov și caiacistele Agafia Buhaev și Culina Popov, pentru care bărcile de lemn, folosite sute de ani de lipoveni ca să străbată apele, au devenit aproape o extensie a propriului corp. Începând de la mijlocul anilor 2000 însă, lemnul a pierdut teren în fața fibrei de sticlă, iar ramele au devenit desuete în fața cailor putere ai motoarelor. Azi, Paul Vasiliu este aproape ultimul marangod care împiedică lotcile să intre pe drumul fără întoarcere al ”speciilor” dispărute. Către el s-a îndreptat organizația condusă de Ivan Patzaichin, pentru a readuce la viață bărci tradiționale, în care turiștii să pornească pe ape alături de câțiva pescari din Mila 23, pentru a fi mai aproape de spiritul locului.

Pescari din programul de pescaturism, alături de lotca tradițională (stânga) și bărcile cu motor, pe care le folosesc în munca de zi cu zi (dreapta)

Pescari din programul de pescaturism, alături de lotca tradițională (stânga) și bărcile cu motor, pe care le folosesc în munca de zi cu zi (dreapta)

Pentru un obișnuit cu soliditatea asfaltului, primul pas în lotcă e un exercițiu de echilibristică și de înțelegere a legilor care guvernează drumurile de zi cu zi ale oamenilor Deltei. De altfel, doar citind expresiile de pe fețele celor care pun piciorul în barcă, poți distinge între turiști – care arborează un zâmbet timid, încercând să scoată din prim-plan ezitarea – și pescari. Înfofolită în vesta de salvare și impulsionată mai degrabă de siguranța pe care o citeam în fiecare dintre mișcările pescarilor, am pornit din nou pe canale, în căutarea plaselor scufundate de cu dimineață în locuri bine știute. Fiindcă tocmai asta e miza acestui proiect-pilot de pescaturism: să înțelegi, preț de o fracțiune de vacanță, care sunt firele încurcate ale vieții de pescar într-una din cele mai izolate comunități din România, printr-un drum pe baltă culminat într-un ceaun de ciorbă. Cei cinci pescari acreditați, ghizii pescaturismului în Mila 23, au strecurat barca ușoară prin desișuri, cotind după însemne nevăzute ochiului pierdut în verdeața nesfârșită.

13

În miezul Deltei, consemnez lumea din jur cu alte unități de măsură decât Like-uri și share-uri la studii despre soarta biordiversității: uimiri tăcute în fața stolurilor de păsări care-și văd de rutina lor înaripată, bucurii de copil la întâlnirea cu cârdurile de lebede, câte o poză grăbită la vederea unui șarpe care unduiește la suprafața apei. Nimic din nesfârșitele emisiuni care rulează pe Animal Planet și National Geographic nu te poate pregăti pentru întâlnirea față-n față cu natura care, sub aparentul ei echilibru, traversează o adaptare continuă la intervențiile oamenilor. Bărci motorizate care străbat în viteză canalele, alungând păsările și lăsând în urmă dâre de carburanți, braconaj pe bază de curent electric, care, pe lângă captură, lasă în urmă nenumărați pești cu sistemul reproducător distrus, legi încurcate, care sună bine pe hârtie, dar care nu-și găsesc aplicarea în teren.

3

M-am trezit din reveria asta explorator-birocratică în mijlocul unei perdele de nuferi, sub care pescarii își căutau plasele, marcate cu prăjini. Fiecare dintre ei își știe aproape cu ochii-nchiși locurile și vadurile, iar la prima oprire varsă în barcă un somn, câțiva carași, roșioară și două știuci. După alte câteva cotituri, din cea de-a doua plasă urcă doi crapi, o știucă și un lin – ”păstrăvu’ bălții,” după cum îi spun pescarii. În cazul în care captura ar fi fost mai mare, i-aș fi însoțit pe ghizi la cherhana, să vândă peștele, așa cum fac în fiecare zi, indiferent dacă soarele arde la intensitate maximă sau apele sunt înghețate bocnă. Cum însă plasele n-au fost azi extrem de generoase, tragem încet la vâsle spre mal, unde aceiași pescari de-abia terminaseră cu câteva zile înainte să construiască un foișor din stuf. Odată acostați, lemnele au fost tăiate, ceaunele atârnate în flacără, iar ghizii-pescari au început să pregătească ciorba de pește lipovenească, care de ani buni nu-și găsește rivali în memoria mea afectiv-gustativă.

Pescuitul a ajuns numai cât să trăiești”

În timp ce despica ”o știucuță de toată frumusețea,” Dorin Barbăneagră, pescar de când se știe, la fel ca ceilalți patru ghizi de pescaturism din Mila 23, îmi taie avântul de gospodină amatoare, gata ”să fure” rețeta ciorbei perfecte: ”Niciodată n-o să vă iasă  ca aici. Sunt oameni care iau de aici și peștele și chiar și apa, dar niciodată nu o fac la fel de bună.” Chiar dacă cei mai mulți dintre turiștii care ajung în Deltă vor imediat să testeze alchimia ciorbei tradiționale, în spatele unei bucurii atât de simple se află resorturi birocratice care-o transformă într-o ilegalitate. ”Toată lumea ne spune să lăsăm pescuitul, să ne facem o pensiune și să facem o ciorbă pentru turiști,” explică Barbăneagră. ”Dar nu e deloc așa simplu, fiindcă n-ai voie să gătești pentru turiști așa cum gătim noi acum. Dacă te iei după legile europene, ca să faci o ciorbă, ai nevoie de condiții de cinci stele. Chiar dacă în filmele de promovare a Deltei, vezi oameni făcând ciorbă la ceaun, fiartă afară la foc, legal nu se poate face acest lucru.”

 

În ”ciorba subversivă” au intrat, pe rând, legumele crescute în curțile localnicilor din Mila 23. ”Aici n-ai cum să crești mare lucru, că doar e spațiul foarte restrâns. E o insulă și peste tot numai apă, așa că toți avem câte o bucățică de pământ,” spune un alt pescar, care din când în când ia acordeonul în primire și improvizează ritmuri lipovenești ori ”Drumurile noastre toate.” Trăiește de când se știe în satul cu aproape 500 de locuitori și cunoaște Delta ca-n palmă, i-a prins vremurile de abundență și a fost martor, spune el, la degradarea treptată. ”E poluare puternică aici în zonă, de la ambarcațiuni și de la toate combinatele care deversează mizeriile în Dunăre. Cam din 70 încoace a început să scadă peștele,” spune bărbatul spătos, care n-a mai văzut demult în baltă caracude, plătici sau babuști, ”un pește de nimic,” de altfel.

 

”Pescuitul a ajuns numai cât să trăiești,” spun toți pescarii cu care am stat la povești, dar care au explicații diferite pentru precarizarea acestei meserii. Unii spun că de vină ar fi neregulile din spatele concesionării deloc transparente ale unor zone din Deltă, venite la pachet cu decizii arbitrare, evaziune și imposibilitatea de monitorizare a capturilor de pește. Alții spun că cele mai mari pierderi le aduce pescuitul sportiv, care nu este strict monitorizat, sau că problemele intervin în lipsa unor mecanisme care să reglementeze prețurile la pește. Pentru mulți dintre localnici, nu braconierii sunt cei mai temuți ”prădători ” – ”Cât să fure un braconier? Ia și el treij’de kile de pește, cât să trăiască,” spune unul dintre pescari. Pericolul, sunt de părere oamenii, vine din spatele unor interese, dublate de legi care nu se potrivesc situației din teren și care, pe de o parte, favorizează protecția naturii în fața siguranței sociale a oamenilor locului.

”În Deltă nu trebuie să se facă turism în masă”

Pe fundalul tuturor acestor discuții, ciorba continua să sfârâie în ceaun, sub atenta supraveghere a pescarilor bucătari. Fără doar și poate, pescuitul e în Deltă un teritoriu exlcusiv al bărbaților; nu-și amintesc de nicio pescăriță în istoria satului lor, poate doar de ”câte o babă care mai dă la pește.” ”Până nu demult, femeile aveau doar grijă de casă și așteptau s-aducă moșu’ ceva bani. Acum, de când cu pensiunile, multe din ele lucrează acolo,” spun pescarii, ale căror soții se numără printre cele mai premiate bucătărese din Deltă, recunoscute pentru arta de a transforma peștele în mâncăruri legendare. Lucica Buhaev este una dintre gospodinele renumite pentru plachii, saramuri, știuci umplute și alte rețete din ”patrimoniul gastronomic” al Deltei. Tot femeile sunt cele care păstrează viu repertoriul de folclor al zonei, iar corul Sinicika din Mila 23 plimbă pe hartă cântecele ba energice, ba melancolice ale lipovenilor. De altfel, la inaugurarea programului de pescaturism, doamna Lucica a însoțit plăcinta de mere cu cântece de-ale locului, intonate cu naturalețea unei respirații prelungite.

Copiii din ansamblul de dansuri tradiționale de la Căminul Cultural Mila 23

Copiii din ansamblul de dansuri tradiționale de la Căminul Cultural Mila 23

Porția de ciorbă a suspendat, pentru o vreme, gândurile la hibe legislative, ridicând odată cu aburul speranța oamenilor în reușita unei specii de turism care să ”înacapsuleze” specificul Deltei, fără să-l distrugă în același timp. Ivan Patzaichin crede că pescaturismul, o formă de turism ecologic, ar putea fi o soluție pentru a împăca pofta nou-veniților și nevoile localnicilor: presiunea pe resursele pisicole ar putea scădea, dacă pescarii le-ar putea oferi turiștilor mâncăruri din pește, chiar dacă nu au posibilitățile să-și facă o pensiune de cinci stele sau un restaurant. Programul proaspăt lansat, despre care puteți afla mai multe de pe site-ul oficial, e doar un pas spre găsirea unei formule inspirate de turism pentru Delta Dunării, din ce în ce mai populată de pensiuni care nu țin cont de specificul arhitectural și cultural al zonei. ”În Deltă nu trebuie să se facă turism în masă și asta trebuie să înțeleagă toți,” spune Mihai Giurgiuveanu, care organizează excursii turistice în zonă. ”Oamenii ar trebui plimbați în grupuri mici, cu bărcuțe pe măsură, ca să poată vedea toate coclaurile. Când aduci un vapor cu 200 de inși, cărora le vorbește un ghid în viteză, ăla nu se numește turism.” De ani buni, de când îi conduce pe turiști pe canale, Giurgiuveanu a observat că, treptat, prima lor întrebare nu mai este ”Unde mă duci?”, ci ”Cât costă?”. ”Nu-i mai interesează nici siguranța, nici oferta, ci prețul cel mai mic,” iar asta se traduce în servicii proaste și într-o deformare a percepției despre Deltă, care ar trebui cunoscută mai degrabă într-un ritm de slow tourism.

Două dintre cele trei lotci construite de Paul Vasiliu pentru programul de pescaturism, finanțat de Agenția Germană de Cooperare Internațională (GIZ), prin Danube Competence Center

Două dintre cele trei lotci construite de Paul Vasiliu pentru programul de pescaturism, finanțat de Agenția Germană de Cooperare Internațională (GIZ), prin Danube Competence Center

După ce am lăsat în urmă aromele de ciorbă – întotdeauna acrită cu oțet, niciodată cu borș, după cum m-au atenționat pescarii și, pe cât posibil, gătită cu șapte specii de pește – și gusturile subtile de pește stropit cu mujdei, m-am întors în lotcile care așteptau cuminți la mal să reia drumul spre Mila 23. De pe mal, Paul Vasiliu le privea aproape patern, așa cum privește toate ambarcațiunile pe care le construiește în atelierul său, alături de fiul lui și de un ucenic. Aceste bărci tradiționale, realizate fără cuie, sunt făcute din lemn de stejar și de brad, specii autohtone Dobrogei, iar pentru construcția fiecăreia dintre ele a fost nevoie de o lună de muncă.  Deși a tras la rame alături de tatăl său de când se știe, Paul Vasiliu nu a fost constructor de bărci dintotdeauna; a studiat la Academia Navală și Revoluția l-a prins în Forțele Navale Române.

”Dacă nu vom face ceva, lotca va dispărea”

”Istoria pleacă din liceu, când am găsit cărți despre oameni care au călătorit pe ape și au făcut descoperiri. Mi-a plăcut mult să aflu cum se desfășura viața la bordul unei nave și cum arătau navele din perioada marilor explorări geografice,” povestește visător Vasiliu. După liceu, am studiat construcția navelor la Academie, iar apoi s-a născut apoi ideea de a-și construi singur un velier, ambarcațiune care îl fascina și pentru independența ei energetică, spre deosebire de ambarcațiunile cu motoare. A conspectat, a studiat, a desenat și ușor-ușor a pătruns și tainele proiectării. După ’90, a înființat o societate cu care, din ‘99, a deschis un atelier de construit bărci pescărești. ”Dacă în primii ani nu am construit eu bărcile, ci aveam angajați, au urmat destule lovituri puternice – momente în care, de pildă, au plecat toți muncitorii -, în urma cărora am început să lucrez singur. Deși mi-a fost extrem de greu, cred că ceva din exploratorii aceia temerari despre care tot citisem mi s-a transmis și mie și am continuat. Treptat, pe lângă bărci pescărești, am construit veliere, o navă de 12 metri, bărci în sistem suprapus și alte tipuri de ambarcațiuni,” spune Paul, unul dintre ultimii marangozi. Una dintre cele mai mari mulțumiri ale lui este să primească telefoane de la cei cărora le-a construit bărci și care, odată ajunși pe apă, îl sună să-mi spună cât de bine și ușor se navighează bărcile lui.

Paul Vasiliu. Foto: Ziarul Delta

Paul Vasiliu. Foto: Ziarul Delta

”Această lotcă din Delta Dunării,” spune Vasiliu, ”o barcă simbol cu care localnicii din Deltă au conviețuit și lucrat sute de ani, dispare acum, sub ochii noștri. Până în ‘90, în Delta Dunării erau peste 6.000 de lotci din lemn, iar acum, din 2003 încoace, nu s-a mai construit niciuna. În afara acestora trei, pentru proiectul de pescaturism, toate lotcile pe care le-am construit au fost pentru oameni din alte regiuni ale țării. Dar dacă nu vom face ceva, această barcă și meseria de a le construi vor dispărea de pe pământ,” explică Paul, care crede că autoritățile joacă și ele un rol important în dispariția lor. Unii factori de decizie, spune constructorul de bărci, susțin că ar trebui interzisă din Deltă sau chiar de pe mare navigarea cu bărci de lemn, iar asta denotă interese din partea producătorilor de bărci din fibră de sticlă.

Un al factor care duce la exlcuderea lor din viața de zi cu zi e confortul. Oamenii și-au pierdut legătura cu natura, spune el, motiv pentru care refuză să mai facă efort pentru a se reapropia de el. ”Când e așa comod să mergi mereu cu motorul, de ce să mai dai la rame?”. Confortul cotidian însă are, pentru ecosistemele din Deltă, efecte devastatoare, atâta vreme cât pe toate canalele se merge cu viteză maximă. ”Un canal cu apă care cuprinde atâta viață în el este tulburat profund de atâtea motoare și elice. Prin urmare, aceste specii caută alt mediu în care să fie liniștite, iar Delta va ajunge un loc cu multă apă moartă, în care nu trăiește nimic. E nevoie ca turismul din rezervațiile naturale să se facă pe principii foarte responsabile,” e de părere Vasiliu.

Până când se va crea cadrul legal care să asigure localnicilor din Deltă condițiile necesare pentru ecoturism la scară mică și care să protejeze sutele de specii din zonă de horcăitul grăbit al motoarelor, de braconieri și de cei care exploatează breșele actualului sistem, programul de pescaturism lansat de Asociația Ivan e gândit să testeze terenul. Reușita lui va depinde, în primă instanță, de numărul celor dispuși să dea oferta all-inclusive a pensiunilor pe experiența directă a vieții à la Delta Dunării, alături de oamenii care sunt gata să-și împărtășească știința de a trăi într-un paradis în perpeută amenințare.


2 comentarii

    • Captain Planet on

      Îmi pare tare rău să aud asta – de altfel, aceeași ”captură” am avut-o în alte ocazii pe Dunăre (spre Oltenița) și pe Argeș, unde n-am mai văzut pește de nu mai țin minte. Peștele din Deltă l-am văzut cu ochii mei, însă, e drept, la vadul pescarilor din Zonă. Dacă e să mă iau după ei, balta încă are pește. Nu se știe încă până când. A.M.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger