Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit “ca fraierii” la Revoluție

Erou Dan Adrian Urucu. O căutare pe Google arata 29.000 de rezultate. Primele două pagini sunt numai site-uri de străzi. Cu cine se intersectează Erou Dan Adrian Urucu. Ce firme sunt pe Erou Dan Adrian Urucu. Ce numere sau coduri poştale. E o stradă. În Berceni. Pe ea locuiesc oameni.

de Traian Despoiu (Make A Point)

Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câţiva ani când au fost nevoiţi să-şi schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii. Dan Adrian Urucu a fost un erou, poate,în actele de protocol ale oficialităţilor, veşnic recunoscătoare celor care şi-au dat viaţa pentru idealurile Revoluţiei din 1989, pentru libertate …

În viaţa reală, Dan a fost un tânăr pasionat de avioane.  A murit împuscat probabil la Televiziune, deşi faptele de atunci sunt incerte şi azi. Singurul lucru cert e că părinţii lui l-au găsit la morga Spitalului de urgenţă printre alte cadavre. Şi ca azi e îngropat undeva în Cimitirul eroilor din Bucureşti, cum intri, undeva pe dreapta. Şi că familia lui a făcut o fundaţie care-i poartă numele, prin care acordă premii la concursuri de planorism. Că sora lui a emigrat demult în Franţa, unde e medic. Şi ca dincolo de toate astea el trăieşte în amintirea prietenilor lui, aşa cum a fost în cei 22 de ani pe care i-a trăit.

Într-o discuţie recentă cu o amică mai tânără, mi-am dat seama că în privinţa Revoluţiei din 89 românii se împart în două categorii: cei care consideră că cine a murit atunci a fost fraier/ghinionist, aflat la locul nepotrivit, în calea glonţului; şi cei mai tineri pe care la drept vorbind nici nu prea îi interesează ce a fost, atâta vreme cât nu ştiu cum era înainte. Când îi povesteam tinerei ca atunci s-au împărţit arme pe străzi şi că se trăgea prosteşte, nu m-a crezut. Cum adică să se împartă arme? Civililor? Da, un astfel de episod absurd am rememorat zilele astea cu Oana Lohan, una dintre prietenele lui Dan. A fost foarte uşor să ne înţelegem pentru că avem aceeaşi vârsta şi atunci, în 1989, am perceput lucrurile cam la fel.

***

Puteam trece drept terorişti, dar cine naiba ştia atunci ce sunt aia?

Oana Lohan este probabil genul acela de om care nu se lasa desparaita de prieteni nici măcar după moarte. 12 ani din cei 22 ai lui Dan i-a fost prietena. De stradă (pe Grigore Alexandrescu, în preajmă Guvernului), de şcoala generală şi de Liceul Caragiale. După asta el a intrat la Facultatea de Aeronave iar ea a tot bătut la porţile Arhitecturii. Erau decreţei, crescuţi în comunism, cu idealuri care acum par desuete. Ea voia să înveţe să construiască case. El învaţa să facă avioane. „Îi plăcea ce se întâmpla pe cer, dar nu poetiza chestia asta. El pur şi simplu iubea avioanele, tot ce ţinea de ele. Îşi luase şi brevet de planor, zbura”, povesteşte Oana. Povestea Oanei, a lui Dan şi a prietenilor lor arată de fapt cum am trăit noi, majoritatea, evenimentele alea despre care e posibil să nu ştim niciodată ce au fost cu adevărat.

„Au ieşit aproape toţi băieţii din grupul nostru în stradă, atunci. Deşi aveam un prieten în trupele speciale care ne spusese să nu ieşim că vom muri ca proştii. Dan a ieşit poate din dorinţa lui de a-i învăţa pe alţii cum să folosească un Kalaşnikov, pentru că el făcuse armata şi ştia. S-a simţit responsabil într-o mod ciudat, pentru că se dăduseră arme şi copiilor. Pe 23 decembrie am aflat că el ar fi rănit în Spitalul de urgenţă. Am încercat să intrăm acolo dar ne-au respins, toţi erau isterizaţi, de la poartă, de terorişti. Credeau că toată lumea vine cu gânduri teroriste în spital. Umblau zvonuri că fuseseră împuşcaţi oameni şi în spital. Era o nebunie”, povesteşte Oana. Dan era de fapt mort, dar ei nu ştiau, pentru că cineva îi văzuse cadavrul în spital, din întâmplare, şi-l anunţase pe tatăl lui. Dar tatăl n-a putut să le spună din prima vestea asta cumplită şi mamei şi surorii lui, le-a spus doar că e rănit. Aşa că prietenii lui Dan au pornit de nebuni pe străzile Capitalei ca să găsească ajutor să intre în spital. „Ştiam nişte doctori în Pantelimon, care ne-ar fi putut ajuta să intrăm în spital. Împreuna cu Tudoricp şi cu Mircea am pornit cu o Dacie pe străzi, să ajungem în Pantelimon. Aveam la noi o poză de-a lui Dan de la BAC şi la fiecare filtru de stradă spuneam povestea.

Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama ce ridicoli eram, ne îmbrăcasem în negru, ca să nu atragem atenţia, dar Dacia era albă şi curată ca zăpada, iar Tudorica, prietenul nostru, avea doi metri înălţime. Practic puteam trece drept terorişti, că eram îmbrăcaţi în negru, dar cine naiba ştia atunci ce sunt aia terorişti?” La unul dintre filtre au dat peste un puşti care a rezonat cu povestea lor şi le-a „divulgat” parola valabilă pentru Pantelimon şi care i-ar fi ajutat să treacă mai departe fără să fie bănuiţi de terorism: „Parola era PARĂ. Ne gândeam că ăla face mişto de noi şi cine ştie cum ajungem să fim împuşcaţi tocmai din cauza asta. Şi da, puştiul ăla era înarmat.” La destinaţie au ajuns degeaba, pentru că medicii le-au spus că nu au cum să-i ajute, iar ulterior au aflat că Dan era de fapt mort. A fost înmormântat de Crăciun.

***

Povestea lui Dan, povestea turnului

Oana a plecat din ţară în 1991, imediat după mineriaiade. Arhitectura româneasca o refuzase sistematic, aşa că a învăţat-o pe aia franauzeasca. A făcut doi ani de arhitectura la  Strasbourg, apoi scoala de artă superioară şi decorativa de la Paris, unde a stat până în 1998. A mai colindat vreo doi ani şi Londra, apoi prin 2002 a avut prima tentativă de a se restabili în România. „Am stat şase luni şi am plecat din nou. Nu prea ştiam ce să facem aici. Venisem cu prietena mea, era cam la un an după ce se dezincriminase homosexualitatea prin lege, dar oamenii se uitau ciudat încă. Ne-am întors în Franţa”, povesteşte Oana. Zice că ce face ea nu e arta, e doar „ce a învăţat să facă”  La Paris a făcut diverse munci, de la paznic de muzee la vânzători de kebap. Îi place să deseneze în creion (a scos o carte cu desenele ei), să facă poze şi să lucreze lemnul. Asta a învăţat în şcolile de artă şi acum se considera mai aproape de un meseriaş decât de un artist. Din 2005, s-a stabilit dintr-o întâmplare în România, din nou, dar pendulează încă între Bucureşti şi Paris. Trăieşte într-o casă amenajata după gustul ei, în Vatră Luminoasă, cu pisica Renette, care merge ca un cowboy cu picioarele din spate, pentru că a fost victima unui accident auto din care niciun veterinar nu credea că scapă. Acum priveşte lumea, curioasă, cu doi ochi verzi mari şi minunaţi.

Oana spune că îi place Bucureştiul ca niciun alt oraş, poate de asta toate desenele ei îl arată în cele mai mărunte detalii. „Pentru Dan” se numeşte lucrarea grafică cu care Oana a participat la concursul organizat de Make a Point pentru pictarea Turnul de Apă din Pantelimon. Ea a propus desenarea pe turn a unor avioane de hârtie, în amintirea lui Dan. Pentru că probabil Turnul de Apă din Pantelimon era singurul martor tăcut al zbaterii lor de acum 22 de ani, când încercau să găsească o cale să intre la el în spital.

De fapt, avioanele de hârtie au mai spus o dată povestea lui Dan. În Berceni, pe strada care-i poartă numele. În 2009, când s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui, Oana şi alţi opt prieteni s-au dus acolo ca să arunce avioane de hârtie de pe blocuri, în memoria lui Dan. A fost o ocazie şi pentru locuitori să afle cine a fost cel care le-a numit stradă. Doamna în vârsta din imagine şi-a chemat nepotul şi l-a pus să asculte povestea lui Dan – „ca asta e istoria, mamaie!” – apoi au aruncat toţi, din balcon, avioanele colorate. Dan a înviat pentru câteva minute, în zbor, aşa cum îi plăcea, în aerul rece de iarnă din Bucureşti. Acum, cu Turnul de Apă din Pantelimon, a mai ajuns o dată în atenţia oamenilor. Oana spune că nu contează cine câştigă locul pe turn, contează doar ca turnul ăla să le spună oamenilor o poveste şi să-i facă să vină acolo cu plăcere.
Să nu-i lase indiferenţi când trec pe lângă el. „Pentru că pe oameni în general nu-i întreabă nimeni nimic, aici, în România.”

Mai multe, pe site-ul Oanei Lohan.

Acest articol a fost preluat de pe site-ul Make A Point.

Puteți citi și:

Victimele de pe strada mea