“În weekend am fost la Valea Arsului. Aici s-a exploatat aur în subteran şi cupru la suprafaţă. Mai există şi o carieră de andezit care încă funcţionează. Apa e verzuie şi dealurile sunt portocalii. În zonă mai locuiesc 9 familii”. Descrierea scurtă însoţeşte câteva fotografii grăitoare, care nu mai au nevoie de alte explicaţii.
de Camelia Jula
Pentru Ioana şi Marin, imaginile sunt instrumentul de lucru. De anul trecut, cei doi fotografi au pornit un proiect inedit pentru România: documentarea, în stil fotoreportaj, a distrugerii fostelor zone monoindustriale sau puternic industrializate. Ce a rămas după ce totul s-a închis. Sau, mai bine spus, cum n-a mai rămas aproape nimic din giganţi industriali care s-au construit cu greu, au ţinut în viaţă comunităţi întregi şi care, acum, nu mai sunt altceva decât un motiv de ruşine colectivă pentru oamenii care trăiesc în zonele ce au fost, cândva, prospere.
Ioana Cîrlig şi Marin Raica sunt, amândoi, fotografi cu ani de experienţă în presa naţională (ziare, reviste, agenţii de presă). Din luna octombrie a anului trecut, s-au mutat din Bucureşti la Brad, în judeţul Hunedoara, prima „locuire” din cadrul proiectului lor intitulat Post-Industrial Stories. Planul este simplu, în esenţă: vor locui o bucată de timp în câte o zonă care a fost marcată de o anumită industrie (sau de anumite industrii) şi vor fotografia urmările închiderii fabricilor, uzinelor, minelor, încercând să afle, totodată, poveşti ale membrilor comunităţilor care au vieţuit prin prisma industriei şi, acum, trăiesc cu ruinele acelor vremuri. Proiectul Ioanei şi al lui Marin este unul independent, de fotografie documentară, o latură poate mai puţin cunoscută publicului din România (sunt puţini fotografi care realizează astfel de proiecte). „Am ajuns, ca şi fotograf în presă, în diverse locuri din ţară, semi-distruse sau distruse total, iar după ce am cunoscut-o pe Ioana am fost, împreună, la Anina, în Valea Jiului, la Copşa Mică, iniţial în plimbări, să facem poze cu implicaţie socială. Dar era ceva superficial, pentru că nu prea avem timp, trebuia să fim la muncă în Bucureşti, drumurile erau lungi”, rememorează Marin.
La un moment dat, însă, lucrurile au început să se contureze. Au plecat din presă, şi-au găsit slujbe pe internet (fac editare foto pentru o agenţie din Germania) şi aşa, pe banii lor, au stabilit să se mute dintr-un loc în altul, să locuiască efectiv în zonele pe care vor să le fotografieze şi să surprindă mai bine esenţa comunităţilor de acolo şi a fenomenului pe care îl documentează. „La început, recunoaştem că nu prea aveam o direcţie. Dar voiam să facem ceva nu atât de superficial cum se cerea la job, câteva poze dramatice şi gata. Ne-a interesat subiectul, ne-am documentat, am citit despre acest lucru şi am zis că, dacă tot putem să îl facem, având joburi care ne permit să fim mobili, să îl facem aşa cum vrem noi”, explică Ioana. Documentându-se, au găsit elementul comun al tuturor acestor locuri post-industriale („care sunt foarte multe în ţară, mai multe decât vom reuşi noi să cuprindem”): distrugerea extrem de rapidă. „Mie mi se pare absurd cât de repede au avansat lucrurile în direcţia asta a distrugerii. Nu pot să înţeleg cum se poate ca un loc mare, funcţional, plin de utilaje, o întreagă micro-lume, să se ducă în 4 – 5 ani, chiar un an? Nu cred că voi înţelege vreodată, oricâte explicaţii aş auzi. Cum se întâmplă atât de repede o prăduială din asta, o decădere totală? Toată lumea spune că se fură totul din fostele uzine sau mine, vin unii şi iau fierul, că tinerii pleacă din ţară… Când ajungi într-un loc din acesta şi vezi distrugerea masivă, vezi amploarea distrugerii, este ca un vis absurd: cum s-a putut strica atât de repede un lucru atât de mare?”, este senzaţia Ioanei.
Pentru Marin, dincolo de această impresie, mai există şi un alt aspect în experienţa pe care o trăieşte de câteva luni, documentând post-industrializarea românească: „Când treci pe lângă locuri din acestea, cum ar fi Călan sau Gura Barza, te gândeşti, superficial, că acolo trăiesc nişte oameni ca în Africa, asta crezi dacă te uiţi din maşină, că aici este un capăt de lume. Dar vorbind cu oamenii am rămas cu senzaţia că s-au format nişte civilizaţii în locurile respective, în fostele zone de boom industrial. Spre exemplu, am întâlnit un om care fusese miner toată viaţa şi avea integrala Beethoven. Oameni ca el nu sunt doar câţiva şi m-au surprins. Pentru că ai tendinţa să judeci şi oamenii după loc, te aştepţi să găseşti sărăcie şi la nivel intelectual, îţi formezi nişte idei, nişte prejudecăţi. Şi poţi avea surprize”, mărturiseşte fotograful. Un alt detaliu interesant, remarcat de Ioana, după aceste prime luni de muncă documentară, este ruşinea oamenilor. „Am simţit că le este jenă, ruşine de situaţia în sine, nu că ar avea ei ceva de ascuns, dar este un sentiment ca şi acela când vine cineva la tine acasă şi ţi-e ruşine să îl pofteşti în casă pentru că nu ai făcut curat sau nu ţi-ai făcut patul. Cumva, chiar dacă uzinele şi minele au aparţinut statului, oamenii se simt acum responsabili pentru ce se întâmplă în ograda comunităţii lor. Parcă se aşteaptă să îi dojeneşti că au lăsat lucrurile să ajungă aici. Da, cred că multor oameni le este ruşine pentru cum au ajuns să arate lucrurile care odată le aduceau prosperitatea. Cred că, pentru cei mai mulţi dintre ei, mai ales care au lucrat sau au locuit o viaţă lângă un astfel de simbol industrial, este deprimant ca în jumătate de an totul să fie o ruină, după ce 40 de ani te-ai trezit dimineaţa şi te-ai uitat la fabrică sau ai mers să lucrezi acolo”, conchide Ioana.
Scopul celor doi fotografi este de a crea o „monografie vizuală a României post-industriale. Nu căutăm extreme, contraste sau evenimente neobişnuite, redăm România post-industrială aşa cum arată ea. Lucrurile aşa cum sunt”. Iniţial, îşi propuseseră să stea câte trei luni în fiecare zonă de interes, dar planurile s-au mai schimbat pe parcurs. „Am prelungit perioada, pentru că nu ne ajung trei luni, lucrăm mult, sunt multe deplasări şi e complicat administrativ, mult mai complicat decât credeam, să te tot muţi. De aici, de la Brad, ne mutăm la Petrila, din august – septembrie (sau la Petroşani). Cât suntem aici, am pus pe lista de documentare şi partea cu Roşia Montană – Zlatna – Roşia Poieni – Abrud. De la Petrila ne vom deplasa şi spre alte zone. Practic, ne stabilim în locuri din care putem ajunge relativ uşor la puncte de interes. Până la urmă, planul este dictat de ceea ce găsim la faţa locului, de poze, de idei, de contacte, totul se schimbă în funcţie de ele, uneori chiar de multe ori, dar noi încercăm să ne urmărim ideea de bază, să nu ne abatem foarte mult de la drumul stabilit”, spun cei doi. Pe lista lor se află, deja, Anina, Oraviţa, Ştei, Valea Jiului, Călan, Moldova Nouă, dar pot apărea şi peisaje noi. Ioana şi Marin şi-au calculat, iniţial, traseul la 12.000 de kilometri, dar, în final, ar putea să fie mai mulţi. În cei doi ani dedicaţi acestei activităţi, vor realiza expoziţii, în cadrul unor evenimente, iar la urmă toate poveştile găsite, toate fotografiile făcute, îşi vor găsi locul într-un album pe care vor să îl poată publica.
Judeţul Hunedoara nu este o alegere întâmplătoare pentru acest proiect: a fost cel mai puternic industrializat judeţ din România din perioada comunistă. Minerit, preparare, siderurgie, combinate chimice, confecţii, baraje, industria alimentară, exploatarea forestieră, aur şi alte metale, construcţii de utilaje grele – sunt doar câteva exemple de ramuri industriale care au „înflorit” în acest judeţ în perioada de după război. Dezvoltarea acestor industrii a adus o migraţie a populaţiei extrem de puternică în interiorul judeţului şi dinspre alte judeţe către Hunedoara şi o implicare foarte ridicată, procentual, a populaţiei în ramurile industriale: în anul 1979, 51% din populaţia judeţului lucra în sectoarele industriale. Anii socialismului au creat, pentru judeţ, peste 125.000 de locuri de muncă (sursa). Potenţialul turistic al judeţului a fost lăsat deoparte, accentul căzând pe dezvoltarea industrială (de fapt, în perioada comunistă se practica un fel de turism al industrializării, oamenii fiind aduşi să viziteze minele din Valea Jiului sau combinatul siderurgic de la Hunedoara, spre exemplu). Drept urmare, în prezent, cu industria terminată, judeţul are dificultăţi în a-şi valorifica resursele puse generos la dispoziţie de natură.
„Studiem proiecte de acelaşi tip ale unor fotografi din alte ţări şi încercăm să ne inspirăm de acolo la capitolul marketing, promovare, pentru că noi acum facem totul pe banii noştri, dar ar fi ideal să găsim alte surse de finanţare. Spre exemplu, în alte ţări se practică publicarea albumelor cu pre-comandă, la noi treaba asta este foarte nouă. Suntem pe un teritoriu puţin virgin, da, dar lucrurile au început să se mişte şi în România. Adevărul este că îţi trebuie public pentru proiecte din acestea de lungă durată şi de anvergură. Deocamdată, vom face expoziţii, avem site-ul pe care prezentăm ce facem, scriem pe unde mergem. Încercăm stilul „photostory”, avem oameni în fotografii, încercăm să le aflăm poveştile. Marin se întâlneşte acum cu foşti mineri, eu am o serie cu veterani, facem portrete, pozăm şi locuri, şi oameni, ca să arătăm, cumva, legătura lor, legătura cu mediul, cu comunitatea. Unii oameni cu care interacţionăm sunt dispuşi să stea mai puţin la poză şi la discuţii, alţii sunt dispuşi să ne acorde mai mult din timpul lor, să îi putem urmări în mai multe situaţii”, explică Ioana şi Marin. În fiecare săptămână, cel puţin 2 – 3 zile sunt dedicate muncii pentru proiect, restul, joburilor care îi ajută să se întreţină şi să locuiască în zonele unde au nevoie de timp pentru documentare. La Brad, i-am găsit într-o casă cochetă cu curte şi grădină, cu linişte şi verdeaţă, unde amândoi mărturisesc că se simt foarte bine. Se pregătesc pentru două expoziţii chiar în perioada următoare: la Bucureşti (Dianei 4), pe 28 aprilie (aici, de fapt, este vorba de o proiecţie) şi la Cluj-Napoca, în cadrul Zilelor Arhitecturii (15 – 18 mai, unde expoziţia va fi clasică, pe hârtie).
Proiectul lor a ajuns şi pe platforma de crowdfunding CrestemIdei, unde îi puteţi vedea şi auzi direct vorbind despre ce vor să facă, ce şi-au propus prin acest proiect şi care sunt finalitatea şi importanţa lui. Drumurile pe care le fac sunt descrise în imagini şi cuvinte pe site-ul dedicat proiectului, Post-Industrial Stories. Fondurile de care au nevoie sunt menite să susţină achiziţionarea de materiale fotografice şi benzina pentru deplasări. Au ales să fotografieze pe peliculă, spun cei doi, pentru că „estetic, se potriveşte cel mai bine cu stilul pe care îl dorim pentru acest proiect. În ţările cu tradiţie în fotografie, majoritatea fotografilor documentarişti folosesc în continuare filmul, pentru caracteristicile tehnice, pentru atmosfera pe care o păstrează şi pentru stilul de lucru mai personal”. Orice donaţie, oricât de mică, este un sprijin binevenit pentru proiectul Ioanei şi al lui Marin. Fiecare dintre noi poate participa, de fapt, printr-o donaţie, la realizarea acestei „colecţii de realităţi” din România, cum o numesc cei doi fotografi porniţi pe urmele unui fenomen a cărui complexitate pare să depăşească puterea de înţelegere a oamenilor prinşi în el, a celor care privesc de la distanţă, dar şi a celor care încearcă să îl analizeze. Întrebarea Ioanei rămâne definitorie: „Cum poate ceva atât de mare să decadă atât de mult şi atât de repede?”.
Fotografii: Ioana Cîrlig, Marin Raica / Mai multe imagini puteţi găsi aici.
3 comentarii
“Când ajungi într-un loc din acesta şi vezi distrugerea masivă, vezi amploarea distrugerii, este ca un vis absurd: cum s-a putut strica atât de repede un lucru atât de mare?”
Uite-aşa: http://www.riscograma.ro/3862/de-ce-a-crescut-economia-in-anii-70-si-de-ce-a-cazut-la-loc/
Buna seara! Initiativa este excelenta, desi din anumite puncte de vedere vine…tarziu. Adica multe foste obiective industriale au ajuns intr-o stare de distrugere prea avansata pentru ca documentarea lor fotografica sa mai fie relevanta. Dar e mai bine mai tarziu decat niciodata!!! Ceea ce faceti dvs. are si va avea implicatii importante pentru arheologia industriala romaneasca, domeniu (inca) slab dezvoltat. Pe viitor insa aceste documente fotografice vor fi extrem de pretioase pentru ca distrugerea obiectivelor va continua pana la final. De aceea este foarte posibil ca proiectul dvs. sa aiba de castigat si sa fie si mai folositor in viitor daca veti incerca si o abordare metodologica inspirata din publicatii de referinta in domeniul arheologiei industriale. Doar un exemplu: daca tot ajungeti in zonele respective, ar fi utila si fotografierea planurilor obiectivelor sau a oricarei alte documentatii originale pastrate la fostii angajati, planuri pe baza carora sa incercati sa evidentiati pe teren si sa fotografiati respectivele elemente componente ale obiectivului industrial, nu doar din exterior ci si in interior, pe cat e posibil si rational. De asemenea, nu doar aspectele dramatice sau iconice merita pastrate ci si altele mult mai banale, urmele unor ziduri, cladiri, sine de tren, furnale daramate, depozite de zgura, etc. etc. (cu acestea puteti face o arhiva separata, sunt convins ca va fi extrem de utila pentru studii de detaliu). De ajutor v-ar putea fi si vol. I al lucrarii publicate in 2011, PATRIMONIU PREINDUSTRIAL SI INDUSTRIAL IN ROMANIA, autor Volker Vollmann. De asemenea puteti lua legatura cu specialisti in arheologie industriala care v-ar putea, cred, oferi unele sugestii sau ajutor. Mult succes si felicitari pentru initiativa!!
titlu vadit tendentios;
industriile romanesti despre care se vorbeste aici erau deja depasite moral (adica invechite) si necompetitive; se pompau in ele aiurea si artificial bani de la buget, doar ca sa se evite miscarile sociale
slava Domnului ca le-au inchis.