Pe urmele civilizaţiei din Ţara Codrului: muzeul distribuit, o şansă la neuitare

5

O idee inedită a prins viaţă într-o regiune a României cunoscută sub numele de Ţara Codrului: crearea unui muzeu distribuit, menit să păstreze obiecte vechi (ce duc cu ele poveşti ale unor tradiţii sau obiceiuri pe cale de dispariţie), în locurile de care aceste obiecte aparţin. Proiectul se numeşte “Luminile Codrului” şi a cuprins mai multe etape, fiind, acum aproape de finalizare.Mai concret, pe data de 3 noiembrie, trei puncte de informare culturală (componente ale muzeului distribuit) vor fi inaugurate.

 

 

de Camelia Jula

 

Ţara Codrului este o zonă etnografică întinsă pe teritoriul judeţelor Sălaj, Satu-Mare şi Maramureş. Locuitorii zonei s-au considerat întotdeauna “codreni” şi, de-a lungul secolelor, şi-au făurit o civilizaţie proprie, cu trăsături distincte, care i-a diferenţiat mereu de celelalte ţinuturi transilvănene. Despre acest proiect şi cum ar putea el să devină un model pentru întreaga Românie am stat de vorbă cu doi oameni direct implicaţi în realizarea lui: etnograful Pîrvu Ionică şi fotograful Camelia Popescu.

“Luminile Codrului” este un proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) şi pus în practică de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, în parteneriat cu Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş şi Asociaţia de Dezvoltare „Pro Maja” din Bogdand, judeţul Satu Mare. AFCN a acordat 60.650 de lei proiectului, iar beneficiarul (Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj) asigură o cofinanţare de 20.000 de lei (proiectul a fost scris, depus şi aprobat în sesiunea de primăvară 2014). Iniţiatorii lui şi-au propus să studieze un spaţiu etno-folcloric ce nu prea este abordat ca întreg şi să îl pună în valoare prin implementarea unui concept atipic – muzeul distribuit. Ce înseamnă un muzeu distribuit: existenţa mai multor spaţii ce pot adăposti bunuri cu semnificaţie culturală, istorică, documentară, spaţii aflate în regiunea de unde provin bunurile, distribuite în teritoriu (şi administrate fie independent, fie la comun, dar sub un concept unitar). Avantajul acestui tip de muzeu este că permite păstrarea mărturiilor în zona lor de provenienţă, în loc să rupă obiectele, cu poveştile lor, de locul de baştină şi să le ducă într-un spaţiu aflat la mare distanţă (cum se întâmplă în abordarea “clasică” în etnografie).

 

 

Ţara Codrului este străjuită de trei ape curgătoare: Someşul, la nord, Sălajul, la est, Crasna, la vest – acestea fiind frontierele naturale ale ţinutului, plus latura sudică, închisă de mai multe sate cu populaţie maghiară (Lelei, Hodod, Nadişu Hododului, Ser, Bogdand). La fel ca în alte regiuni ale României, valorile şi tradiţiile zonei sunt supuse “atacului” modernităţii (marcat de factori variaţi, precum urbanizarea, lipsa fondurilor, lipsa interacţiunii între autorităţi, schimbări la nivel de opţiune confesională etc.). Proiectul “Luminile Codrului” şi-a propus să redescopere obiceiuri, practici şi informaţii despre istoria locală, arta, meşteşugurile zonei sau mutaţiile socio-economice, care să acopere, cu aproximaţie, ultimii 70 de ani. În teren, etnografii au remarcat pericolul de dispariţie care pândeşte civilizaţia tradiţională a Ţării Codrului: obiceiurile vechi sunt uitate, mor, sunt înlocuite cu surogate moderne, iar meşteşugurile ies din practică. Pentru a realiza muzeul distribuit, una din activităţile lor a fost achiziţia unor bunuri culturale cu o vechime mai mare de 50-80 de ani, care să reflecte cultura tradiţională a zonei. Cu aceste obiecte, sunt organizate acum cele trei puncte de informare culturală cu caracter muzeal, în cele trei judeţe pe care se întinde Ţara Codrului. Cel puţin 30 de persoane au fost instruite, în cadrul proiectului, pentru a face faţă activităţilor specifice derulate de muzeul distribuit.

 

Adunând obiecte pentru muzeul distribuit

 

Însă misiunea nu a fost una uşoară: zona este sărăcită de multe obiecte care, altădată, formau inventarul gospodăresc obligatoriu, decorau locuinţele sau reprezentau elemente de port. Unele dintre aceste obiecte au luat calea unor muzee de departe, altele, pe cea a unor colecţii private; unele au fost vândute în străinătate, altele, distruse. Singurii meşteşugari activi în zonă sunt tâmplarii şi fierarii (potcovarii) şi o împletitoare de nuiele. Prelucrarea fibrelor animale şi vegetale (lână, cânepă, in) a ieşit din practica oamenilor: nu mai există nici materie primă (in şi cânepă), nu mai sunt nici războaie de ţesut. Singura practică activă, comună în zonă, este producerea pălincii, realizată atât în pălincării comunitare, cât şi în unităţi de producţie individuale sau utilizate de câteva gospodării. A fost dificilă şi găsirea imobilelor vechi care să devină puncte muzeale, pentru că multe case au fost distruse şi înlocuite cu construcţii noi, în a doua jumătate a secolului trecut, iar cele rămase sunt într-o avansată stare de degradare.

 

În Ţara Codrului mai este o singură împletitoare de nuiele

 

“Puţin, foarte puţin a mai rămas din satul tradiţional…”

 

“Proiectul este, într-un fel, o continuare a unui proiect de anul trecut, finanţat tot de către AFCN, numit “Acasă, ca demult”, explică etnograful Pîrvu Ionică. Dar ideea de pornire este diferită. “Dacă anul trecut accentul a fost pus pe patrimoniul cultural tradiţional sălăjean, „Luminile Codrului” se concentrează pe valorile culturale tradiţionale ale Ţării Codrului. În urma mai multor discuţii cu domnul Daniel Săuca, directorul Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, care este şi organizaţia care implementează proiectul, am aflat că Ţara Codrului este un areal etno-folcloric oarecum special. Este una dintre “ţările” transilvane care nu a cunoscut o asimilare cvasi-administrativă sau istorică precum Ţara Oaşului sau Ţara Bârsei. Pe de altă parte, diferite cercetări monografice sau etnografice au evidenţiat o anumită unitate de expresie culturală a „codrenilor”, relevată prin cântecul codrenesc, portul codrenesc etc. Din punct de vedere administrativ, Ţara Codrului are o situaţie specială deoarece se întinde pe teritoriul a trei judeţe actuale (Sălaj, Maramureş, Satu-Mare). Această realitate, născută la reoganizarea administrativă din 1968, a modificat geografia administrativă a Sălajului istoric, care, altfel, cuprindea în întregime zona Codrului. Practic, proiectul, care acoperă cele trei judeţe, urmăreşte să fie începutul unui demers mai amplu, de abordare a Ţării Codrului ca entitate etnografică şi folclorică distinctă”, spune Pîrvu Ionică.

Care este stadiul proiectului, în acest moment?

Acum ne aflăm în faza finală a proiectului, din durata aprobată mai având doar o lună. Până acum am realizat cercetarea de teren, identificarea şi amenajarea celor trei spaţii de informare culturală cu caracter muzeal (în Băseşti – MM, Cehu Silvaniei – SJ şi Corund – SM), am achiziţionat, respectiv primit cu titlu de donaţie, diferite bunuri care exprimă unitatea tradiţională a Ţării Codrului, am realizat cele trei sesiuni de instruire planificate. În timpul rămas se va finaliza amenajarea celor trei puncte de informare culturală şi vor fi produse materialele promoţionale tipărite. Evenimentul de inaugurare a celor trei puncte de informare culturală este planificat pe data de 3 noiembrie.

 

O cameră dintr-o clădire veche care devine muzeu

 

Care au fost cele mai dificile sarcini de realizat, în cadrul proiectului?

Dificultatea cea mai mare a constat în identificarea şi obţinerea de bunuri. Ne aşteptam să întâmpinăm reticenţa oamenilor, dar nu ne aşteptam să ne confruntăm cu un teritoriu “golit”. Am constatat că, în realitate, expresia materială a folclorului este pierdută. Oamenii nu au mai păstrat războaie de ţesut, haine, instrumentar gospodăresc divers. În unele cazuri, fericite, există colecţionari care, din pasiune, au strâns câte ceva în propriile case şi păstrează, aşa cum se pricep, mărturiile trecutului. În alte cazuri, obiectele vechi au fost pur şi simplu distruse (dacă erau din lemn, puse pe foc, altele aruncate) sau vândute ori date la schimb unor samsari, care declarau că vor să ducă obiectele în străinătate. La asta se adaugă şi acţiunile de colectare realizate de unul sau altul dintre muzeele judeţene. Ţinta iniţială, de 60 de obiecte care să fie achiziţionate sau colectate, părea modestă. În teren, situaţia a fost cu totul alta, mai ales că aceste obiecte trebuie să aibă o vechime mai mare de 80 de ani. Puţin, foarte puţin a mai rămas din satul tradiţional…

O situaţie oarecum similară am întâlnit în cazul folclorului (cântece, dansuri, obiceiuri, ritualuri, meşteşuguri etc.). Oamenii în vârstă de peste 70 de ani abia îşi mai amintesc câte ceva. Cei mai tineri povestesc poveştile părinţilor, iar cei de 40-50 de ani sunt, în majoritate, colportori de folclor, cu “amintiri” falsificate de interacţiunea cu televiziunea şi radioul. Mai mult, am constatat că patrimoniul imaterial este continuu ameninţat de lipsa utilizării. Atâta timp cât nunta se face la restaurant, iar invitaţia e trimisă cu poşta sau prin e-mail, dispare şi starostele, dispar şi cuvintele glumeţe ale acestuia, dispare şi obiceiul de ajutorare în comunitate. Foarte repede, cercetarea de teren a început să semene cu o misiune de salvare de urgenţă.

Cum va funcţiona muzeul distribuit – mai exact, facilităţile care vor face parte din el: în regim muzeal pe anumite zile şi ore sau vor fi deschise tot timpul? Cu sau fără taxă de vizitare?

Proiectul “Luminile Codrului” oferă un concept, un cadru comun de organizare. După finalizarea oficială a proiectului, va rămâne în sarcina comunităţilor locale să decidă cât de bine vor continua ce am început noi. Există protocoale încheiate cu fiecare proprietar de spaţiu, prin care acesta se obligă să păstreze funcţiunea spaţiului şi modul de amenajare încă cinci ani de la terminarea proiectului, dar noi nu putem obliga să aibă un salariat care să se ocupe de aceste puncte de informare culturală. Noi am instruit oameni din fiecare comunitate, astfel încât să poată fi cineva care să ştie cum se primesc vizitatorii, dar misiunea noastră se termină aici. În ceea ce priveşte conceptul de muzeu distribuit, acesta trebuie privit şi înţeles în contrapunere cu muzeul de etnografie “clasic”. Nu ne-am dorit muzee propriu-zise, ci spaţii în care să se regăsească comunităţile locale. De aceea, toate bunurile achiziţionate sau colectate vor fi păstrate în interiorul comunităţii respective sau în comunitate imediat învecinată. Obiectele nu pleacă la un muzeu aflat la mare distanţă, pentru a se pierde în colecţiile muzeale. Mizăm foarte mult pe patriotismul local, pe sentimentul de apartenenţă, iar această miză are şanse să fie una câştigătoare.

 

Patine de pe vremea bunicilor

 

Ce obiecte aţi adunat până acum pentru acest muzeu distribuit? Care sunt preţurile de achiziţie (câteva exemple) pentru obiectele care fac parte din muzeu?

Prefer să evidenţiez câteva obiecte: foale de fierărie şi ilău (nicovală) care au o vechime de 100 -120 de ani (acestea pot fi văzute în punctul de informare culturală din Băseşti); mobilierul unei camere de locuit şi instrumentar gospodăresc aproape complet, tot în Băseşti; o cadă (putină) cu cercuri forostite (lipite la forjă) de peste 100 de ani (aceasta poate fi văzută în Cehu Silvaniei); piese ceramice foarte vechi şi foarte bine păstrate în Corund. În ce priveşte preţurile, atunci când proprietarul nu a dorit să doneze (cum, de exemplu, a făcut familia preotului Papariga din Băseşti, care a donat obiecte), am negociat un preţ, fie unitar, fie global. Unele piese au costat 5 lei, altele 200 de lei.

Cum aţi găsit aceste obiecte păstrate de către proprietarii lor – ascunse în pod, puse la păstrare, aruncate undeva?

Situaţiile au fost relativ unitare. În majoritatea cazurilor, obiectele erau scoase din folosinţă. Uneori erau puse la păstrare în condiţii relativ bune, alteori le-am găsit aruncate în câte o şură.

 

 

Cum au reacţionat oamenii cu care aţi interacţionat când le-aţi spus despre proiect şi finalitatea lui?

Reacţiile au fost destul de variate. În unele cazuri, ne-am confruntat cu refuzuri ferme fie de a sta de vorbă, fie de a vinde sau dona. Nu pot spune că există o reacţie unitară. Fiecare caz a fost unic, fiecare interacţiune a fost unică. Uneori, acelaşi om avea reacţii diferite de la o întâlnire la alta. Da, în general, oamenii ne-au primit, chiar şi atunci când pur şi simplu le-am bătut la poartă, fără să fi “pregătit terenul” cu sprijinul unor localnici. Uneori, unii bătrâni ne primeau şi povesteau foarte multe, cu regretul exprimat că ceea ce ştiu ei se pierde, fiindcă tinerii, chiar şi copiii lor, nu sunt interesaţi să ştie cum se făcea “oarecând”. Fiecare întâlnire are propria ei poveste, propria ei istorie… Din fericire, nimeni nu ne-a alungat cu vorbe grele! Iar susţinători am avut destul de mulţi: ne-au ajutat profesori, învăţători, preoţi, primari şi consilieri locali, oameni simpli care ne-au dat din timpul lor atât de preţios pentru ca ideea noastră să capete viaţă.

Crezi că acest gen de proiect – muzeul distribuit – se poate realiza şi în alte zone ale ţării, ar fi o idee viabilă pentru conservarea unei moşteniri pe cale de dispariţie? Ar putea exista o reţea naţională?

Conceptul proiectului este, cu siguranţă, unul replicabil, mai ales în acele zone care nu mai au alte resurse. Mă gândesc la aproape întreaga Oltenie, la mare parte din Moldova (în special sudul), la Dobrogea… Finanţarea AFCN ne-a permis să validăm o idee. De altfel, o iniţiativă oarecum asemănătoare există în judeţul Alba, unde se derulează programe ample de salvare şi păstrare a patrimoniului cultural tradiţional. Un lucru pe care noi încercăm să îl facem este să promovăm puţinii meşteri activi pe care i-am găsit în zonă, iar aceasta s-ar putea să fie o mică şansă pentru un turism durabil. Realismul unei reţele naţionale… mai degrabă aş zice că nu. Am trecut prin experimentul naţional numit Cântarea României şi s-a dovedit suficient de negativ ca să nu mai merite efortul. În schimb, punerea în practică a legislaţiei în domeniul patrimoniului imaterial ar putea însemna ceva bun. România are caracteristica unei uriaşe diversităţi a unui patrimoniu, altfel, unitar. De aceea, orice demers uniformizant este periculos.

Totuşi, dacă politicienii şi decidenţii administrativi de nivel naţional ar înţelege că, de multe ori, nu este necesar să dea bani, ci este suficient să lase oamenii să-şi facă treaba, valorile culturale pe care şi le pun la rever, dar pe care  nu le cunosc, ar avea o şansă bună să supravieţuiască şi să trăiască. În timpul acestui proiect am putut vedea o dată în plus că, de multe ori, oamenii nu au nevoie de bani, ci au nevoie să fie lăsaţi să îşi facă treaba. Cum să facă şi să ţină un muzeu, cât de mic, o primărie de comună, dacă cineva, de la Bucureşti sau de la Zalău, decide în locul primarului ce are şi ce nu are nevoie?! Sau un muzeu privat, o colecţie sătească… Am văzut aşa ceva şi în Bogdand, şi în Oarţa de Sus, şi în Băseşti. Lucruri extraordinare care există şi nu au primit niciun ban pentru a exista! Am discutat cu cei care îngrijesc aceste minunăţii şi spuneau că bine ar fi dacă s-ar găsi o soluţie să nu mai plătească impozite ca pentru orice clădire sau afacere. Un buget local câştigă câteva sute de euro pe an din aceste impozite, dar pierde mii sau zeci de mii prin simplul fapt al neîncasării banilor pe care îi pot aduce vizitatorii.

 

Cârjă veche, expusă în Muzeul Satului Oarţa de Sus

 

“Toţi îs mândri de originea lor!”

 

Pe Camelia Popescu, fotograf, v-am prezentat-o pe TOTB anul trecut, prin prisma câtorva dintre lucrările sale. Am regăsit-o în proiectul “Luminile Codrului” în postura omului care se ocupă de imagine, dar cu o istorie mai veche în ceea ce priveşte colaborări cu domeniul cultural, educaţional: “Am scris, am implementat şi am colaborat în mai multe proiecte AFCN în ultimii cinci ani şi, având deja o colaborare cu Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, în proiectul de anul trecut (“Acasă, ca demult”), mi-am arătat interesul şi am fost cooptată în echipă. Eu m-am ocupat de tot ce înseamnă aducerea în atenţia publicului a activităţilor şi rezultatelor proiectului: documentare foto a activităţilor din proiect, design de materiale promoţionale, pagină web, promovare on-line şi prin alte canale”, explică ea. Materialele tipărite care promovează proiectul (pliante, hărţi turistice cu Ţara Codrului, cu peste 20 de obiective turistice marcate, monografii) vor ajunge la diverse organizaţii care activează în domeniul cultural, cel educaţional, dar mai cu seamă cel turistic. Iar în mediul online au fost şi vor fi distribuite fotografii, materiale video (care pot fi găsite şi pe pagina de Facebook a proiectului).

 

Zestre

 

Pentru a înţelege cât mai bine proiectul, Camelia a luat parte, alături de colegii ei, la cercetarea realizată pe teren şi mărturiseşte că a fost impresionată de patriotismul local şi de “plăcerea cu care oamenii ne-au povestit despre vremurile trecute, grele, dar frumoase”. “Toţi îs mândri de originea lor!”, spune ea, citându-l pe unul dintre oamenii locului.

Cum reacţionează oamenii când obiectele lor care erau folosite pentru diverse tradiţii, ritualuri, sunt achiziţionate de către voi, pentru a fi parte din muzeu?

Reacţiile sunt diverse. Toţi au în comun dragostea faţă de obiectul respectiv, şi nu mă refer aici la aspectul utilitar, ci la sentimentele şi experienţele pe care le-au trăit prin intermediul obiectelor respective. Obiectele fac parte deja din familie, unele chiar de mai multe generaţii. Unii dintre localnici au donat cu inima deschisă obiectele găsite prin poduri, pentru că au înţeles demersul nostru, cu alţii a fost nevoie să ducem muncă de lămurire şi să achiziţionam cu bani respectivele obiecte.

Din tot ce ai văzut şi fotografiat până acum, ce obiecte ţi se par cele mai interesante, care au o poveste de spus şi generaţiilor viitoare, chiar dacă acestea nu le vor mai folosi?

În Ţara Codrului mai sunt doar doi fierari, iar în ţară fierarii activi probabil că îi putem număra pe degetele de la mâini. Întregul atelier de fierărie şi întregul meştesug au un farmec aparte. Nu aş putea spune dacă nicovala este mai importantă, sau foalele, sau cleştii de diferite forme şi mărimi. Cel mai interesant lucru mi s-a părut metoda prin care nea Vasile, fierarul, îşi făcea cărbunele.

 

 

Au fost obiecte pe care le-ai văzut şi nu ai putut să îţi imaginezi la ce erau folosite? Iar dezvăluirea rolului lor să te surprindă?

În acest proiect a fost prima dată când am văzut şi mi s-a explicat ce sunt acelea pante. În unele locuri, mai ales unde terenul este pietros, vacile şi boii care trag carul primesc “pante”. După ce se pune panta la vacă, rănile copitei sunt mai rare şi mai uşoare. Tot cu această ocazie am aflat că fierarul tratează rănile din copitele animalelor cu un anume amestec.

 

Pantele

 

Ai vedea un astfel de proiect realizat la nivel de România – un muzeu distribuit care să cuprindă case din toate zonele ţării, unde să fie păstrate obiecte vechi şi poveştile lor? Crezi că ar fi posibil?

Da, cu siguranţă proiectul este replicabil. Da, cu siguranţă este nevoie de un asemenea demers, dar pentru punerea în practică este nevoie de sprijinul autorităţilor locale, care să înţeleagă că investiţia în domeniul culturii este la fel de importantă ca investiţia în infrastructură.

 

 

Fotografii: Camelia Popescu / Pîrvu IonicăLuminile Codrului


5 comentarii

  1. Excelent! Memoria curată a treutului. Lacrima timpului. Totul este cuptinsul emoţiilor mele. Strămoşesc şi dulce. Bine că textul e scris în română, respectând semnele discrete. Deseori se scrie cu litere englezeşti şi se pierde scrisul nostru.
    Bravă autorului!!!
    Prof., dr. Teo-Teodor Marşalcovschi
    Bălţi (stţnga râului care ne desparte de duşmanii noştri dintotdeauna).
    Apropo, de ce în engleză? Nu avem limba noastră? Ne este ruşine să comunicăm în scumpa ei haină? De ce nu o plângem? E mereu cu noi! Vrem s-a uităm, pre cum dacica? Getodacica? Tracica?
    ttm

Leave A Reply