Pe ogoarele altor patrii – două portrete de muncitori români din străinătate

0

Ce mai fac muncitorii români din străinătate? Întîmplarea m-a ajutat să trag puțin cu ochiul în viețile a doi dintre ei, un bărbat și o femeie, amîndoi sub 30 de ani, cu meserii diferite, una ancestrală, alta postmodernă dar amîndouă aflate la mare căutare. Pe D. nu l-am mai văzut de vreo 8 ani, de cînd învăța tîmplărie în Iași și locuia la un internat pentru surdo-muți, unde-l plasase o rudă din satul lui de lîngă Prut. În martie l-am regăsit în Alpi, în Dimaro, o localitate din nordul Italiei, la 800 de metri înălțime. Am urcat pînă acolo din Trento cu un tren plin de liceeni care se făceau din ce în ce mai puțini la fiecare stație.

 

de Dan Sociu

 

Satul unde Internetul vine cu trenul

Peisajul era amețitor, zeci de kilometri de vii înzăpezite, viaducte, prăpăstii, păduri, un lac dar liceenii nu-i dădeau nici o atenție, cred că li se acrise de mult de închisoarea aia maiestuoasă, cum mi s-ar fi părut și mie dacă aș fi plecat dimineața de pe munte la școală și aș fi fost obligat să mă întorc la cel tîrziu 7 seara acasă, cînd era ultimul tren. Dacă vrei să mai stai la o terasă sau să rămîi pînă la două noaptea, aiurea, prin oraș? Probabil abia așteptau să termine liceul, să meargă la o facultate, să se facă boemi și anarhiști, să-și ia diplomele de ingineri și să se întoarcă în regiunea Trentino, cea mai plictisitoare parte a Italiei dar, cum se întîmplă de obicei, ultima unde se mai găsesc joburi bune.

 

 

D. făcuse drumul invers, fusese un adolescent care venise aici să scape de sărăcie. Și a scăpat are o mașină de barosan și din cîte am prins din discuțiile lui telefonice, vrea să-și ia una și mai de barosan. Stă într-un apartament de hotel, o cameră și o bucătărie mare, balcon spațios, cu vedere spre munți. Muncește 12 ore pe zi, cu tot cu pauze, face mobilă. Seara se vede cu fosta lui soție, cu care s-a împăcat, tot româncă, șefă de sală la un restaurant din localitate; sau mănîncă la el, singur, bea bere și se uită la filme pe un site românesc, filme pe care trebuie să le lase la încărcat, pentru că după ora 11 Internetul are probleme. În regiunea Trentino e o rețea gratuită de wi-fi, care merge și pe trenuri. Cînd se termină pe la 10 și ceva activitatea în gară, se termină și netul. În week-enduri, D. și alți români din zonă merg împreună la schiat și sparg de fiecare cîte o sută, două de euro. În vacanțe pleacă unde are chef, pentru anul ăsta plănuiește să dea o fugă pînă în Australia.

Din cîte mi-a spus, nu-i mai place în România, i se pare prea urît iar oamenii din zona lui natală sînt cam lasă-mă să te las. N-are planuri de întoarcere, cum n-are planuri nici aici. Oricum, meseria de tîmplar te poate duce oriunde, fără griji, atîta doar că e o muncă grea. După ce l-am vizitat cred că i s-a făcut dor de casă, totuși, pentru că la vreo două zile, deși nu zisese nimic de așa ceva, a tras o fugă pînă în România.

 

Barcelona te vrea prietenos

A., cam de aceeași vîrstă cu D., lucrează ca IT-istă în Barcelona, probabil cel mai spectaculos oraș din Europa. Stă în centrul vechi, cum i s-ar putea zice districtului El Born, o zonă labirintică, cu străduțe înguste, pe care se calcă în picioare turiștii în căutarea muzeului Picasso, de parcă ar fi ceva de văzut acolo. De ce să dai atîția bani să vezi sinistroșeniile alea albastre cînd poți să-ți iei o bere ieftină sau un baton de haș de la pakistanezi și să stai pe plajă? Sau oriunde pe stradă pentru că oriunde în Barcelona e ca nicăieri.

 

 

A. împarte, din decembrie, de cînd s-a mutat aici, un apartament de 3 camere cu încă o româncă angajată în turism și își așteaptă partenera să vină din țară. Sînt împreună de aproape un an dar s-au separat în iarnă. Prietena ei a intrat recent în contact cu o firmă catalană, a comunicat cu ei, le-a trimis tot ce îi ceruseră dar cînd a ajuns aici i-au spus că nu pot s-o angajeze pentru că e româncă. Legea spaniolă spune că angajatorul trebuie să te înscrie la asigurări. Firma în care lucrează A. a făcut asta, firma în care se pregătea să lucreze prietena ei a asigurat-o că totul e ok, să vină iar cînd a venit, și-au dat seama că au o problemă și au trimis-o acasă, ceea ce se putea face și pe mail.

Jobul e bun și Barcelona e minunată, cum spuneam, dar e job pe stil corporatist contemporan, cu toate torturile rafinate pe care le presupune așa ceva. De exemplu, angajații trebuie să se evalueze unii pe alții permanent, deși ca IT-iști stau mai mult cu nasurile în monitoarele lor, n-au treabă unii cu alții. Dar cînd au treabă, în pauze, sînt obligați să fie extrem de sociabili și prietenoși, săracii, altfel se pot trezi cu evaluări negative unii de la alții. Și asta se întîmplă, oricît de bine ți-ai face jobul.

Nici A. nu s-ar mai întoarce prea curînd în România.


Leave A Reply