“Un bilet spre Auschwitz”, i-am zis doamnei de la ghişeu. “Dus-întors?”, m-a întreabat ea. A urmat o pauză de câteva secunde. Am zâmbit crispat şi i-am răspuns scurt: “Da, dus-întors”. Am plătit biletul, am îndopat un aparat cu fise mici aurii, am luat o cafea cu lapte şi m-am îndreptat spre peronul doi. Era un tren personal, colorat în galben şi albastru , în care turiştii se înghesuiau în linişte şi fără prea multă grabă. M-am aşezat la geam, sorbindu-mi cafeaua şi urmărindu-i pe cei din jurul meu.
de Ionuţ Sociu
În faţa mea stă o fată care scrie de zor într-un caiet roşu . Presupun că e vorba de un jurnal. Îmi imaginez că sună cam aşa: “17 august. Cracovia. Sunt în drum spre Auschwitz. Trenul tocmai a ieşit din gară. Cerul este cenuşiu şi vremea ploioasă. Ce trist e totul! Mă gândesc la trenurile ticsite cu oameni care goneau nemilos spre lagăr. Ce oroare! Şi totusi sunt fericită că mă aflu aici, că trăiesc un moment istoric. A început să picure. M-a sunat mama şi mi-a spus că m-a căutat Ricky. Nesimţitul! Nu ştiu cum mai are curajul ăsta, după tot ce a făcut.” În dreapta mea se află un american cu dantura perfectă, care-i citeşte soţiei dintr-un ghid turistic. Ea ascultă atent, dar adoarme odată ce soţul insistă pe cifre şi statistici. Câţiva japonezi fotografiază. Spaniolii vorbesc tare. A trecut o oră şi suntem la jumătatea drumului.
Încep să foşnescă pungile cu chipsuri şi pachetele cu biscuiţi. Trenul opreşte des în localităţi obscure, a căror faimă nefastă e tocmai aceea că sunt aproape de Auschwitz. Lumea începe să devină agitată şi nerăbdătoare. Japonezii fotografiază. Toţi suntem gata să suferim şi ne pregătim pentru întalnirea cu Auschwitz în aceeaşi stare în care aşteptăm sfârşitul unui film lacrimogen. Fiecare are propriul scenariu. Unii ar vrea ca trenul să intre direct în lagăr, să pufăie asurzitor, alţii se aşteaptă ca totul să decurgă ca în “Lista lui Schindler”, iar alţii nu vor nimic altceva decât să-şi facă nişte poze lângă “Poarta morţii” şi în crematorii, cu care să-şi oftice prietenii care n-au avut şansa istorică de a fi acolo.
În Polonia există un astfel de turism depresiv, în camerele de hotel poţi găsi pe noptiere broşuri colorate cu oferte turistice pentru Auschwitz şi Birkenau, alături de oferte pentru staţiuni montane şi litoral. Trenul înaintează greu, urcând printr-o pădure deasă şi din ce în ce mai apăsătoare. O perdea de ploaie se -ntinde pe geam. Începe să mi se facă foame. Iată un aspect la care nu m-am gândit. Mi-e greu să mă imaginez mâncând în lagăr. Înţeleg de la un tip, care tot drumul a dormit cu capul sprijinit pe o geantă mare roşie, că vom ajunge în 15 minute. Are cam aceeaşi vârstă cu mine, e student şi merge acasă. “Unde acasă?” “La Auschwitz”, îmi răspunde în timp ce-şi dezmorţeşte braţele. “Acolo locuieşti?” ”Da, acolo m-am şi născut.” E auschwitzian, cum ar veni.
Abia acum îmi dau seama cât de naiv privesc eu toată povestea asta. Bineînţeles că trenul nu va intra direct în lagăr, ci va ajunge în oraşul Oswiecim (denumirea poloneză). Un fel de Botoşani, mă gândesc. Un orăşel tihnit, unde oamenii trăiesc pur şi simplu, muncesc şi trec pe lângă sârmele ghimpate fără ca ceva să le mai atragă atenţia. Într-adevar, după câteva minute, ieşim din pădure şi începem să ne apropiem de gară. Se văd deja câteva blocuri şi o mulţime de case cu acoperişuri roşii. Cobor din tren, îmi trag gluga puloverului pe cap şi-i urmez aprope inconştient pe ceilalţi turişti. Plouă mărunt şi e o linişte deplină. Trecem prin gară, ieşim la strada principală şi urcăm într-un autobuz galben. Mă aşez undeva în faţă. Autobuzul porneşte şi abia acum îl văd pe tipul somnoros care târâie după el o geantă roşie.
“Se duce acasă, îşi va îmbrăţişa părinţii, va mânca o porţie de pierogi şi se va culca la loc”. Îl aud în spatele meu pe americanul cu dantura perfectă, care tocmai îi spune soţiei că în oraş trăiesc 43.000 de locuitori. Spaniolii vorbesc tare. Japonezii par să fi obosit. Sau se păstrează pentru mai târziu. Trecem de prima intersecţie, facem stânga şi, cam după un km, autobuzul frânează brusc. Şoferul, un tip gras şi mustăcios, se ridică în picioare, îşi ridică un pic pantalonii cu ambele mâini, întinde o mână spre dreapta, face o scurtă pauză de respiraţie şi strigă cu impostaţie: AUSCHWITZ!