Pe drum, în Țara Hațegului

0

În clipa în care ne-am dat jos din mașină, unul dintre zimbri a întors capul și, deși eram la o distanță destul de mare, ne-a fixat cu privirea. „Ea e Roxana”, zice Sandu. „Comportamentul este cel corect. Femela dominantă ne urmărește, vrea să să vadă ce e cu noi, vrea să știe  dacă reprezentăm o amenințare”.

(citește prima parte a articolului aici)

Era a patra zi în Țara Hațegului și vizitam rezervația de zimbri din pădurea Silvuț. I-am prins chiar  în timpul orei de odihnă, toți zimbrii stăteau nemișcați, în afară de Roxana care continua să ne urmărească. În lumina iernatică a dimineții și în liniștea aia deplină, imaginea asta încremenită avea un efect aproape hipnotic. „Mai mult de o oră nu stau așa”, spune Alexandru Bulacu, însoțitorul nostru (căruia toată lumea îi zice Sandu). „Asta e așezarea normală. Femela dominantă este cea care stă în față, în mijloc stă vițelul și ultimul este masculul reproducător, care are viziunea de ansamblu. Toți îl protejează pe Roland, care e cel mic din mijloc și a cărui mamă e Spiderwoman.”

01

Sandu a lucrat în trecut ca salvamontist, asistent medical și a fost și lider de sindicat la spitalul din Hațeg. Tatăl lui a fost tehnician la Ocolul Silvic Hațeg și avea în subordine rezervația de aici. „Am crescut în zonă, dar nu m-am gândit niciodată că o să lucrez cu zimbri”, zice el.  „Întâmplarea face că atunci când mi-am făcut adresa de email, prin 2000, toate alea cu Sandu erau luate, așa că am găsit ceva cu <<zimbruhațeg>>”. 12 ani mai târziu începea să lucreze ca project officer la  WWF.

Rezervația a fost înființată în anul 1958 odată cu sosirea celor două exemplare de zimbri din Polonia: Polanka și Podarek. În prezent se află 6 zimbri în rezervația Silvuț și toți, în afară de Spiderwoman (care a venit din Germania), au nume care încep cu „Ro”: Roxana, Roland, Roibu, Roman, Romulus. În ultimii ani, au avut loc mai multe relocări în mediul natural în zona Armeniş, acest proiect de eliberare a zimbrilor în sălbăticie fiind parte din programul Rewilding Europe, coordonat de WWF.

03

Sandu ține să precizeze că masculii nu stau cu turma în mediul natural. „Masculii trebuie să trăiască solitar, doar masculii tineri își fac grupuri mici, dar nu mai mult de trei-patru.  Dar, în general, femela conduce turma, ea hotărâște locurile de odihnă, tipurile de hrană și tot așa.”

În timp ce vorbește, își fac apariția câțiva pui de cerbi lopătari. Pășesc silențios și se opresc chiar lângă zimbri. Sunt albi și au pete cafenii. Zimbrii îi ignoră și nu reacționează în niciun fel, deoarece nu văd în lopătari o amenințare, nu se bat pe aceeași hrană.  Zimbrii primesc mâncare în rezervație, dar în mediul natural își schimbă în fiecare lună dieta, în funcție de sezon: iarbă, frunze, lăstari, coajă de copac.  Există camere de filmat în pădure, și astfel pot fi urmăriți cum se comportă în mediul natural. „Am pus GPS pe Romanița, care se află în libertate, și așa putem să monitorizăm mișcare a turmei. Unde e ea, e și restul turmei fără doar și poate. E spectaculos să vezi cum o urmează toți.”

02

Înainte să plecăm, Sandu își dă seama că Roland, puiul lui Spiderwoman, urmează să împlinească un an în ziua următoare. „Păi atunci tre’ să anunțăm și pe Facebook că avem un sărbătorit”, zice el râzând cu poftă.  Când ne-am urcat în mașină, Roxana era încă cu ochii pe noi.

D

e la pădurea Silvuț am plecat spre Sântămăria Orlea, ca să vedem Casa Tradițiilor și s-o cunoaștem pe  Silvia Szokacs-Mikes, care e una dintre fondatoarele Asociaţiei Femeilor din localitate (grup care se implică constant în proiectele educaționale ale Geoparcului Dinozaurilor). Ne-am întâlnit cu ea la școala din sat, acolo unde lucrează ca profesoară de istorie, și apoi am intrat în Casa Tradițiilor. E o clădire cu câteva camere în care se află costume populare, obiecte tradiționale, vase de lut, fotografii vechi ș.a. Îmi atrag atenția panourile cu poveștile de  familie scrise (de mână) de copii și de săteni din Sântămaria Orlea, povești care alcătuiesc un fel de hartă a memoriei comunitare.

05

„Toate proiectele făcute în colaboare în Geoparcul Dinozaurilor și în care i-am implicat pe elevii de la școală au avut un impact puternic asupra localității”, spune doamna Silvia. „Erau oportunități pentru ei să învețe, să descopere oameni și lucruri noi. Un proiect de suflet și care ne-am rămas cel mai drag a fost <<Sântămaria Orlea – Autoportret european>>, realizat în 2007, în colaborare cu Muzeul Țăranului Român și Universitatea București. Multe din obiectele aflate în expoziție ne-au rămas de atunci.”  Un aspect pe care ea îl consideră esențial în orice proiect în care se implică este acela că Sântămaria Orlea este „un model de comunitate  interetnică, în care trăiesc  români, italieni, germani, maghiari, romi. Și care  au conviețuit de-a lungul timpului fără să existe probleme sau neînțelegeri.”

Pe unul dintre pereți se află desene cu arborii genealogici ale unor familii de italieni din Sântămaria Orlea.  E fascinant să vezi într-o casă a tradițiilor din Țara Hațegului nume precum  Corradini alături de nume românești.  Mulți dintre ei, proveniți din nordul Italiei, au fost aduși aici la sfârșitul secolului 19 de către Imperiul Austro-Ungar pentru a prelucra lemnul, fiind considerați foarte pricepuți la așa ceva. S-au stabilit în bazinul Țării Hațegului, în Sânpetru, în Râu de Mori, Clopotiva, și în alte locuri. În Sântămăria Orlea mai mult de jumătate erau italieni. Mulți au plecat de-a lungul secolului XX, dar alții au rămas și așa au apărut familiile mixte.

07

Ieșim din Casa Tradițiilor și ne oprim în fața școlii. E pauză și se aud strigătele copiilor dinspre coridor. Doamna Silvia ne strânge în brațe: „Să știți că aici la noi, în sat și la școală, chiar încercăm să fim o comunitate. Ne vizităm unii pe alții, lucrăm împreună, încercăm să ne cunoaștem. Și dacă pui suflet, îți ies și lucrurile bine.”

U

rmătoarea destinație a fost Muzeul Țării Hațegului, despre care îmi vorbise Anca Rusu, managerul destinației ecoturistice Țara Hațegului-Retezat. Muzeul e, de fapt, creația unui singur om – Grec  Sîmu – , cel care a adunat de unul singur exponatele de aici. Domnul Sîmu are în jur de 70 de ani, e un bărbat înalt și are o voce puternică:

08

„Să știți că pe mine m-a cunoscut multă lume. Și atunci când mergeam la târguri, la zilele orașului, vorbeam cu oamenii de pe la sate și-i întrebam <<Ai ceva pentru muzeu? Îmi trebă oale, izmene de pânză, cămăși, poale, cutare, cutare. >> Oamenii aveau, dar nu puteau să vină să le aducă, așa că m-am dus eu și le-am luat. Eu, de unul singur. Gândiți-vă că la alte muzee etnografice sunt zeci de oameni și abia adună exponatele.”

Se oprește în dreptul fiecărui obiect și îl descrie în detalii. O roată a olarului din 1897, o râșniță de grâu de la 1800 (cel mai vechi obiect din muzeu), un țăst pentru copt pâine, o vârtelniță pentru lână, o jintiță pentru urdă, un război de țesut, un pârlău („nici un detergent nu se compară cu hainele spălate cu cenușă în pârlău”), un știubei, care e un fel de stup primitiv, împletit cu nuiele și cu aerisire pentru albine. „Și asta e o meliță”, zice el arătând spre o ustensilă mare din lemn. „Melița e întrebuințată pentru a melița cânepa. Cânepa e o plantă de doi metri și atunci când e matură, ea se taie, se leagă snopi și se pune undeva la uscat. Când s-a uscat, se pune în apă. Se numește la topit. Se lasă două trei săptămâni, se scoate afară și se pune din nou la uscat. După care o iei la meliță. Și dăi, și dăi până fibra aia zboară, apoi intră la fuior, până rămâne firul fir și uite așa se țese cămașa asta din pânză.”

06 010

Unul dintre cele mai ingenioase obiecte este bâta cu scaun, specifică zonei. „Nu toți țăranii au așa ceva, există doar aici, la Retezatu’. Dacă pe ciobanul care stă cu oile îl dor picioarele și vrea sa șadă, împlântă bâta în pământ, ridică scaunul și șade pe ea.” Un alt exponat special e îmblăciul, care seamănă cu un nunceag ninja, și care e folosit pentru a bate grâul din spic. „Pe ăsta l-au împrumutat dacii și la japonezi și a devenit sculă de bătaie. Ce să-i faci, țăranul era inventiv,  n-avea la colț magazine trebuia să-și  facă singur tot. Și uite că a făcut.”

Îl întreb pe domnul Sîmu câte ceva despre tradițiile de azi și îl pufnește râsul. „Păi ce tradiții să mai fie? Nu vedeți că și eu port blugi.” Încheiem turul și ne ducem  în camera din spate, unde se află cărți, vrafuri de reviste vechi și lucrări făcute de el: tablouri, sculpturi din lemn, dar și o tablă de șah cu piese care îi reprezintă pe daci și pe romani. Apoi ne conduce spre ieșire și spune: „auzi ce zic ăștia din Europa, că noi suntem hoți. Eu mă supăr tare când aud asta. Păi ei n-au furat atâta pe unde au fost, prin toate coloniile lor? Nemții, englezii, ei n-au furat?”

Undeva, chiar lângă ușă, stă agățată o poză veche cu zimbrul Podarek, pe care e scris „1958”.

„Poză cu Polonka n-am”, zice el. „Doar cu Podarek”.

011

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Țara Hațegului găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.


Descoperă Eco-Romania este o inițiativă a Asociației de Ecoturism din România de dezvoltare și promovare a ecoturismului.
Fundația Friends For Friends și Think Outside the Box în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România prezintă proiectul editorial #descoperaecoRomania, din cadrul programului Policlinica de Marketing si Comunicare pentru ONG-uri (un proiect marca FFFF finanțat de Romanian American Foundation).
Identitate vizuală de Tudor Prodan.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger