Paul Dicu, un maratonist care știe să trăiască intens, dar și cu folos

4

E greu să-l cuprinzi pe Paul Dicu (42) în câteva cuvinte. Şi totuşi, pe scurt: scrie poezii, practică şi predă de ani buni Aiki-Budo, o formă veche de Aikido, înoată cu delfinii, cântă la bass şi, mai ales, aleargă la maratoane. Este primul român care a trecut pentru România linia de sosire a celui mai greu maraton mondial – Marathon des Sables (Maratonul Nisipurilor), în aprilie 2011. O experienţă “crăcănătoare”, cum spune el, o cursă unde oamenii mai şi mor.

 

Interviu de Camelia Moga

Dacă la ediţia de anul trecut a Maratonului Nisipurilor şi-a depăşit limitele într-o provocare cu sine însuşi, la cea de anul acesta va alerga pentru Inima Copiilor. Are o poveste de dragoste cu deşertul şi vrea ca la un moment dat să străbată unul de la un capăt la altul, singur. Până atunci, se antrenează intens pentru cursa care îl aşteaptă peste aproape 2 luni.

De ce s-ar băga cineva într-o cursă ca Maratonul Nisipurilor – 243 de km, in 7 zile?

Dacă-ţi zic că a plecat de la o beţie, mă crezi? Am plecat într-o dimineaţă, în zori, de la o cârciumă, cu un prieten foarte bun, şi pe la 5 (a.m), m-am trezit pe un site în care se vorbea despre Marathon des Sables. Poţi să mă tai acum că nu ştiu ce am căutat acolo. Am nimerit pur şi simplu. Aşa a fost să fie. Înainte de asta am fost la Sahara Marathon, aşa ca încălzire.

Eu am o poveste de dragoste cu deşertul. Unii se duc din cauze umanitare, aşa cum am onoarea să mă duc eu anul ăsta, pentru Inima Copiilor. Alţii se duc să-şi dovedească sieşi ceva. M-am trezit cu unii pe acolo pe care nu-i mai primeau părinţii acasă, până nu terminau cursa. Da, am stat cu un austriac de vreo 35 de ani care, înainte de ediţia de anul trecut, mai fusese de 3 ori şi de 3 ori abandonase. Şi i-a zis ta-su: “tu acasă nu mai ai ce cauta până nu termini cursa!”. Iată încă o motivaţie! Alţii sunt alergători foarte buni şi vor să aibă cursa în palmares, pentru că nu e tocmai cea mai uşoară cursă. Mai mult decât o cursă este o experienţă absolut năucitoare, crăcănătoare. După ce o faci p-asta, lucrurile sunt complet altfel. Ajungi acasă şi preţuieşti faptul că poţi să mergi în două picioare, după ce ai văzut oameni luaţi de-acolo cu elicopterul, în comă, în perfuzii, din faţa ta, la 50 m, din cauza diverselor accidente, a deshidratării. Oamenii au murit acolo, şi-au rupt picioare, mâini, au avut blocaje renale, au avut rupturi musculare. O căruţă de lucruri se întâmplă acolo, pentru că nu eşti în mediul tău. Este unul dintre cele mai ostile medii în care poţi sta la umbră, darămite să şi alergi 6 zile. Sunt nişte etape în fiecare zi – între 35 şi 85 de km pe zi, etape pe care trebuie să le faci într-un anumit timp, fiindcă sunt comisarii de traseu care te monitorizează. Trebuie să alergi cu echipamentul, cu mâncarea ta în cârcă, cu tot ce îţi trebuie. Apa ţi-o dau ei, dar şi aia raţionalizată.

Pare o cursă de supravieţuire…

Chiar este o cursă de supravieţuire. Te opreşti să-ţi faci de mâncare. Asta se întâmplă mai ales în etapele de noapte. Startul să zicem că se dă la ora 9 dimineaţa, unii termină etapa la 3 după-amiaza, alţii la 3 dimineaţa. Şi tu peste 6 ore, respectiv la 9 dimineaţa trebuie să pleci în următoarea etapă. Aşa că dacă mie mi-a rămas toată noaptea de dormit, altuia i-au rămas 5 ore.

Nu ştii niciodată ce se întâmplă acolo, fiindcă sunt dune, creste muntoase, sunt câmpuri de bolovani, sunt câmpuri de crevase – foste albii de râuri sau de lacuri care acum sunt secate. Într-una din aia era să-mi rup un picior într-o noapte. Sunt capcane peste tot. E foarte bine monitorizat, numai că în momentul în care ceri ajutorul, pleci acasă. E simplu: abandonezi sau nu, dacă nu este suficient de grav încât medicii de cursă să nu te lase să pleci mai departe. Dacă ei consideră că te pui singur în pericol, nu te mai lasă. Te-au urcat în elicopter, la spital şi acasă cu tine. Dacă stabilitatea ta nu e pusă în pericol foarte mult, atunci ei te lasă să continui cursa, te bandajezi…Când ajungi seara la cortul medicilor să-ţi mai oblojeşti din răni, aia îţi pun într-o mână lama de bisturiu, în alta pansamentul şi îţi spun “îţi tai singur rănile, ţi le curăţăm noi sau tu?”. În prima zi faci pe şmecherul şi zici că ţi le cureţi singur, după care, când toate picioarele tale sunt pline de sânge, parcă nu-ţi mai vine să tai tu şi atunci vine el, şi să vezi acolo distracţie!

Arta marţială tocmai asta te învaţă, că lucrurile vin destul de greu, că trebuie să ai răbdare şi că trebuie să faci buba ca să le obţii. Că dacă nu faci buba nu preţuieşti. Nu sunt un masochist, Doamne fereşte! Nu-mi place durerea. Unii spun că sunt idiot şi că îmi place durerea. Nu, nu-mi place durerea, doar că înţeleg faptul că ea face parte din pregătire. Nu merge altfel. La cursă, 95% din alergători la Maratonul Nisipurilor sunt nu răniţi, sunt distruşi. După o săptămână zici că e tabăra de război, dacă-i vezi. Plini de pansamente din cap până în picioare, abia merg toţi. Unii nu pot merge o lună-două după cursă.

Ce te împinge de-acolo, dinăuntru, să continui să alergi, în pofida pericolelor, rănilor care dor?

În momentele alea nici nu prea te gândeşti la chestiile astea. Dacă te gândeşti prea mult, ajungi să-ţi pui mai multe întrebări decât ar trebui. De obicei întrebările astea vin ori înainte, ori după. Acolo zici: “sunt la start, au venit oamenii ăştia aici, ce facem, plecăm acasă?”. Şi-ţi cam trece de morcov. În schimb, înainte să plec, cu 2 zile, eram acasă la un prieten, şi în momentul ăla am realizat că “gata, hai, mâine plec, ce fac?” M-am căcat pe mine de frică. Ce caut eu acolo?

Şi ai găsit un răspuns?

Înainte de a pleca la Sahara Marathon, acum 2 ani, aveam un răspuns arogant şi ziceam “eh, mă duc, alerg, mă întorc”. Lucrurile nu stau chiar aşa. În teorie, da, te duci, alergi, te întorci. Te duci e simplu, te întorci e relativ simplu, partea cu alerg e ce rămâne. Şi, ce să zic, fiecare dintre noi avem păcate de spălat. Şi le spălăm într-un fel sau altul. Asta cred a fost felul în care îmi plătesc eu păcatele, oarecum.

Mai ai de curăţat, din moment ce te pregăteşti pentru al doilea Maraton al Nisipurilor?

Speram să nu mă întrebi asta. În ziua în care o să simt că mă curăţ, n-am să mă mai duc acolo. E ca balaurul ăla din poveste. Îi tai un cap şi cresc şapte la loc. Când eşti cu genunchiul jos, atunci ies “prietenii”.

E un război cu mizeriile, cu neputinţele, cu mediocrităţile, pe care le avem cu toţii. Asta e una dintre fricile mele, să nu cumva să fiu mediocru, un mediocru cu pretenţii. Mi-a trecut prin cap asta acum ceva vreme. Şi n-o zic că dă bine pe sticlă. Chiar despre asta vorbim. Ajungi să nu-ţi mai permiţi lucrurile pe care şi le permit ceilalţi şi rămâi pe loc.

Şi ce faci în astfel de momente?

Dacă mă întrebai alaltăieri, îţi spuneam că îmi vine să mă opresc.

Şi ce te mână înainte?

Să mor dacă ştiu. Se întâmplă, nu ştiu. Ori o discuţie cu cineva, ori un telefon, ori altceva şi mă trezesc că am plecat înainte fără să îmi dau seama. Nu-ţi ascund – şi cine zice că nu-i aşa minte – sunt momente multe în care zici “băi, ia gata, hai pa! Nu sunt eu nici rezolvatorul de probleme, nici…şi ne oprim aici. Ne oprim aici, şi?” Şi înainte să mă întreb de prea multe ori ce-mi rămâne de făcut, mă opresc. Cred că e o inerţie până la urmă.

Ai fost vreodată pe punctul de a renunţa, de a lăsa lucrurile baltă?

Se întâmplă ceva – în momentele alea să mor dacă îmi vine să renunţ, oricât de greu ar fi. Se întâmplă că ajung acasă şi dau peste diverse momente care m-ar împinge să renunţ. Nu greutatea cursei te face să renunţi, cât nişte mici mizerii care se întâmplă şi pe care le vezi în jurul tău, după ce ai terminat cursa.

Despre ce mizerii vobeşti?

Mizeria asta de societate în care trăim şi în care ne încăpăţânam să construim. Să nu mă întrebi de ce, pentru că habar nu am. Acum jumătate de an eram foarte convins că are rost şi că trebuie să construim. Uite că şi acum spun aceeaşi chestie, pentru că alerg pentru Inima Copiilor şi copilaşii ăştia chiar merită, şi nu numai că merită, dar ei sunt aia pentru care facem lucruri. Numai că în momentul în care vezi în jurul tău idei de genul – nu ne trebuie asta, noi trebuie să facem bani, nu avem nevoie de proiectele astea, noi trebuie să… Şi o auzi o dată, de două ori, o auzi de la cei mai apropiaţi ţie, până la autorităţi.

Nu-ţi ascund că dacă până la 40 de ani nu mi-a ars să plec afară, încep să mă gândesc la asta. Am navigat vreo 9 ani, am văzut şi ce-i p-afara. Nu sunt câini cu covrigi în coadă, în niciun caz. Îşi au şi ăia miticii lor cu siguranţă, dar sunt mai puţini, mă, mult mai puţini.

Ce te ţine în Constanţa, în ţară?

În Constanţa mă mai ţine sala asta în care mă întâlnesc cu copiii, care se uită la mine şi care aşteaptă să le dau. E o sală pe care o am de 16-17 ani. E ca un copil pe care l-am crescut şi nu renunţ aşa uşor la ea. Am băieţi care stau lângă mine de 15-16 ani. Nu ţineam sala atâta vreme. E o chestie pe care nu o fac pentru bani. Antrenam vedete dacă mi-ar fi ars de altceva. Dar tocmai pentru că am lângă mine nişte băieţi cu care sunt foarte bun prieten, sigur că nu mă opresc aici, sigur că văd rostul. Mă opresc şi…mă apuc de goblen? Cred că nici nu mi se permite să aleg să fac altfel. Eu am spus mereu că nu eu am ales căile astea, ci ele m-au ales pe mine. M-au luat cu japca, mai mult sau mai puţin.
Ce mă ţine în ţară? Acum m-au prins copiii de la Inima Copiilor.

Cum îi ajuţi concret?

Încercăm să strângem fonduri. Cei de la asociaţia Inima Copiilor mi-au subvenţionat o parte din taxele de participare, urmând ca eu să încerc să strâng fonduri împreună cu ei. Au făcut multe, fără discuţie. Vorbeam şi cu ei: “de ce nu facem mă asta în Tanzania, în Burkina Faso, că sunt şi acolo copii? Aici se pare că n-avem nevoie…”

Toţi oamenii care au făcut ceva, mai devreme sau mai târziu, dacă nu s-au oprit sau nu li s-a dat la picioare, au plecat afară. Acum un an pe vremea asta eram distrus. Nu găseam bani pentru cursă. Mai erau 5 zile şi oamenii nu se uitau la mine. Şi când spun oameni nu vorbesc de prietenii din jurul meu care de fapt ei mi-au dat o mare parte din bani, ci de autorităţi – de la nici nu mă primeau să vorbească, până la bătăi pe umăr că n-avem bani la buget. Să fim serioşi! Avem nevoie de aer condiţionat, de plasmă… După care veneau să facă poze cu mine, după ce am venit din cursă.

Cum arată antrenamentul tău pentru Maratonul Nisipurilor?

Pregătirea specifică începe cam cu un an jumate înainte. Se presupune că deja ai ceva curse alergate în spate şi zici – hai să o încerc şi pe asta! Cu vreo 6 luni înainte începi să faci un antrenament în sensul strict al cuvântului care cuprinde 5-6 zile de alergare pe săptămână, totalizând undeva la 100 de km pe săptămână. Încă vreo 2-3 antrenamente de forţă şi antrenamente de alergat cu un rucsac în cârcă, pe nisip. Cât poţi să nu pierzi nopţi… Asta e pregătirea, foarte pe scurt.

Ce ai face altfel în a doua cursă la Maratonul Nisipurilor?

Cred că n-aş mai pleca foarte tare de la început, aşa cum am făcut anul trecut, când era să clachez exact în prima zi. Te iei după ceilalţi, n-ai cum să nu te iei după meseriaşi, şi faci vreo prostie, deşi ştii că nu se face asta. Toţi alergătorii ştiu că de alergat alergi în ritmul tău, dar când îi vezi pe profesionişti p-acolo încerci şi tu să ţii ritmul şi după trei ore cazi în fund pe dune şi te uiţi în jurul tău şi zici: “ce dracu caut eu p-aici, cât de nepregătit sunt de am căzut din prima zi?”.
Mi s-a părut anul trecut că s-a terminat prea repede cursa, deşi acolo erai rănit în toate părţile şi nu era centimetru care să nu te doară, îţi părea rău că se termina cursa. Nu ştiu cum să fac anul ăsta să alerg mai bine, dar în acelaşi timp să dureze mai mult. Nu ştiu, o fi masochism, dracu ştie?!

Care a fost cea mai grea experienţă şi cea mai intensă bucurie, din timpul maratonului?

Cea mai nasoală experienţă a fost noaptea din tura lungă, de 83 de km. O să zicem doar că noaptea singur prin deşert nu e tocmai o experienţă, o canapea confortabilă în care să stai. Sigur că la o cafea spui “hai mă, cât poate să fie de înfricoşător?”. Stimaţi telespectatori, haideţi cu mine acolo şi o să vedeţi cât e de confortabil noaptea, singur prin deşert, mai ales că uneori mai pierzi şi drumul, aşa cum mi s-a întâmplat. Era noapte, eram singur, eram plin de sânge, mă dureau toate, nu ştiam dacă ajung la finiş, pierdusem drumul, aş fi renunţat la rucsacul din spate ca la ultimele bube, etc. Ştiam că trebuie să-mi fac de mâncare, fiindcă altfel n-ajung până la capăt, şi-mi era lene organic să fac asta, pentru că la fiecare 12 km unde mă aşezam trebuia să treacă 15-20 de minute să mă pot ridica şi să încep din nou să merg. Toate astea se adună. Şi toate astea le păţesc toţi, nu numai eu. Am văzut campion mondial care a abandonat în penultima zi. Şi-a rupt ceva şi a rams acolo. Chiar nu aveam de gând să îmi fac de mâncare. Era undeva pe la ora 1-2 noaptea, făcusem vreo 50 de km şi mai aveam vreo 30 şi ceva şi, când mi-am dat seama că cel mai târziu la ora 5 dimineaţă o să fiu la finişul etapei, îmi venea să îmi dau singur cu bolovanul în cap, şi în acelaşi timp îmi dădeam seama că trebuie să-mi fac de mâncare, că deja începusem să mă ia frigul, pierdusem calorii, şi noaptea în deşert e foarte frig. Mi-era lene să-mi scot hainele din rucsac, pentru că ştiam că dacă îmi dau jos rucsacul o să-mi ia jumătate de oră să-l pun înapoi, şi toate astea. Până la urmă, m-am întâlnit cu un marocan care făcuse deja focul, am profitat de el şi mi-am făcut mâncare la focul făcut de el.

Cel mai frumos moment – aş fi tentat să spun momentul de la sfârşit, când mi s-a pus medalia de gât. Ar trebui să fie ăsta şi este momentul când mi-a atârnat fierul de gât. Dar cred că momentul cel mai frumos a fost cel în care am terminat etapa de 83 de km, fiindcă atunci am văzut că răsare soarele la 5 jumate, şi exact în momentul în care răsărea soarele am ajuns la finiş, La ora şase se dă deşteptarea. A avenit un marocan sau iordanian, nu mai ştiu ce era, era desculţ, a avenit la mine înfăşurat într-un sac de dormit, m-a luat în braţe, m-a pupat, şi mi-a zis “good job, good job”. Şi m-a buşit plânsul atunci. Care mai de care erau întinşi pe jos, cu perfuzii băgate în ei, abandonuri… La mine din cort abandonaseră vreo 3. Să zicem că n-a fost tocmai o piesă de teatru acolo. În noaptea aia te întâlneşti cam cu tot, cu toţi diavolii ăia cărora le dai să bea în timpul vieţii.

Am văzut oameni care au renunţat nu pentru că au avut probleme fizice, ci pentru că nu au mai putut psihic. Şi crede-mă că dacă era cineva să-i ţină, acolo, o bucată în braţe şi să meargă cu ei alături, ăia nu renunţau. Au pierdut suportul.

Pe tine cine “te-a ţinut în braţe”?

M-a ţinut Bărbosul în braţe. M-a ţinut repertoriul de înjurături pe care mi le-am administrat, cântecele, horcăielile alea pe care mi le ziceam. Nu cântam, zbieram, încercam să fac timpul să treacă altfel. În acelaşi timp îmi pierdeam energia ca prostul. Faci orice. Orice acum ar părea iraţional şi lipsit de sens, faci acolo. Vorbeam cu picioarele mele, cu genunchii mei, mă rugam de ei să nu mă lase. Am o problemă la un genunchi. Mi-am accentuat-o anul trecut în mai, când am avut un accident de motor, aşa că sper să mă ţină genunchiul anul ăsta. Fiindcă dacă anul trecut mă făceam de râs doar pe mine, anul ăsta se uită copilaşii ăştia şi-mi arată obrazul.

Crezi în Dumnezeu?

Da, cred în Dumnezeu, deşi m-am bătut mult cu el până acum ceva vreme. I-am spart la pahare în cap! Cred că-i plăcea, că mai venea şi a doua oară. Dacă m-a ajutat să termin cursa, cred că i-a plăcut. Ne cam batem noi, dar una peste alta, ne luăm de mână la sfârşitul zilei. Nu sunt un bisericos, nu mă interesează popii. N-am nicio treabă cu ei. Legătura între mine şi Bărbosul e una nemijlocită.

În afară de Maratonul Nisipurilor te mai tentează vreo provocare?

Mă tentează orice provocare. Am să spun în premieră – peste 2 ani, peste 5, peste 15, nu ştiu, aş vrea să traversez un deşert, de la un cap la altul, singur, lucru care e incomparabil mai greu decât Maratonul Nisipurilor, pentru că dacă la Marathon des Sables îmi dau organizatorii apă, măsurată aşa cum e ea şi raţionalizată, dincoace ţi-o cam găseşti singur. Oi găsi suficiente motive pentru care să fac şi asta.

Eşti fericit cu ce ai făcut până acum?

Sunt cel mai norocos om din lume. Nici nu-mi trece prin cap să nu recunosc asta. Am avut aproape tot ce mi-am dorit. Cam 95% din ce mi-am dorit, s-a îndeplinit. Doar că trebuie să ne uităm în faţă, mai mult decât în spate. Mi-a spus cineva: “Când realizezi că îmbătrâneşti? Când te uiţi mai mult în spate decât în faţă”. Dacă m-aş uita acum în spate, nu mi-ar cădea tocmai bine. Cine dracu n-are regrete?! Sunt o căruţă de lucruri pe care aş fi vrut să le fac mai bine. Aş fi vrut să fiu mai bun. Nu să termin cu 200 de locuri mai sus, nu 7 Dan, nu mai bun în ce fac, mai bun eu aşa, cu cei de lângă mine, să le fac mai mult bine. Aş fi vrut să construiesc mai mult. Am obsesia asta, ce vrei?!

Soră-mea cea mare are o vorbă – numai morţii sunt liniştiţi. Nu ştiu dacă sunt liniştit. Nici nu ştiu dacă îmi doresc asta. Îmi doresc să-mi fie bine şi să pot construi lucruri. Liniştit am timp să fiu. Nu contează destinaţia, contează drumul, călătoria. Care-i destinaţia vieţii? Moartea, toţi crăpam. Şi ce facem, uitam să mai trăim, stând numai cu gândul c-o să crăpăm? O să crăpăm, aşa şi, asta e! Călătoria e importantă, nu finişul. La sfârşit îţi pune fierul de gât, dar cu ce rămâi? Rămâi cu toată cursa, cu tot.

Simţi că te-ai fi valorificat mai bine în afara ţării?

Eu chiar nu contez aici. Mie îmi place mereu să spun şi aşa mă şi simt, că sunt doar o umbră. Sunt în jurul meu atâţia alţii care fac lucruri. Dacă aş fi vrut să fiu un model, aş fi făcut pe dracu în patru să reuşesc asta. Dar nu sunt un model, şi ştiu de ce spun asta.

Unii devin modele fără să-şi propună asta…

Aş fi ipocrit dacă aş spune că oamenii nu mă iubesc. Vorbesc de oamenii care mă cunosc mai mult sau mai puţin. Mai mult de jumătate din cursa asta, din paşii pe care i-am făcut eu acolo, sunt paşii lor. Ei m-au ajutat financiar, ei m-au susţinut moral, ei îmi trimiteau mailurile din timpul cursei pentru care plângeam noaptea când le citeam, ei au fost acolo cu mine şi sunt în continuare cu mine. Ei sunt cei care ciocănesc la uşă şi spun: ”hai că avem treabă, dă-i înainte!”. Ce mă roade pe mine este nu atât faptul că suntem priviţi aşa, atipici, cât nefolositori. Au fost etape în care m-am simţit nefolositor. Ciudat, nu?

Oamenii s-au învăţat să li se dea, şi când vine cineva şi spune: “puneţi mâna şi faceţi, nu mai fiţi proşti, nu mai urâţi, nu mai distrugeţi, nu mai dărâmaţi, nu mai minţiţi, nu mai fiţi leneşi, cum vrei să te iubească?!”. Numai că apar la un moment dat un Alex Popa şi Enona de la Inima Copiilor care spun: “băi, Costel, noi suntem aici”.

Înoţi cu delfinii. Eşti scafandru voluntar la Delfinariul din Constanţa. Cum îi iubeşti tu şi cum te iubesc ei?

Mulţi mă invidiază, îmi pare rău. În momentul în care vine un delfin la tine şi te lasă să-l pupi şi te pupă şi el, ce să-ţi mai spun?! Aşa te iubeşte, dacă nu te-ar plăcea n-ar veni la tine. Delfinul nu e tigrul sau leul pe care să-l ameninţi cu biciul şi ăla să stea în coadă de frică. Nu, e foarte simplu. Delfinul este extrem de inteligent, cel puţin la fel de inteligent ca omul. Şi spun asta pentru că i-am văzut în ani de zile, nu pentru că am citit în cărţi. Dacă simte o uşoară urmă de agresivitate, nici nu se uită la tine. Pleacă de lângă tine, instantaneu.

Au fost dăţi în care chiar m-am dus supărat, aveam probleme, intram în bazin şi nu mă lăsau în pace, veneau la mine. Mă trezeam uşor muşcat, să-i bag în seamă. Asta-i cu delfinii.

De ce iubeşti aşa de mult deşertul?

Mă nu prea poţi să-l minţi şi nu prea poţi să te minţi nici pe tine când eşti acolo. N-ai cum! Cu deşertul treburile sunt simple. Ori eşti cinstit şi nu faci pe deşteptul, ori ţi-o iei. Cel puţin aşa simt eu lucrurile. Sunt oamenii ăia din deşert pe care dacă-i cunoşti şi vezi cum se poartă, cum gândesc şi cum trăiesc, te gândeşti de două ori înainte de a spune – mi s-a învechit telefonul, trebuie să-mi iau altul. Acolo sunt oameni care nu au apă de băut. Şi atunci nu prea poţi să te duci arogant în deşert. A, poţi să te duci arogant, dar să vedem cum ieşi. S-ar putea să ieşi cu picioarele înainte. Asta e cu deşertul. E greu de povestit.

Au fost câteva momente în care ţi-a suflat moartea în ceafă. Cum e să trăieşti asta?

Lucrul de care m-am temut cel mai rău şi de care mă tem şi acum este că există posibilitatea de a nu termina cursa, nu de a crăpa. Crăpi, crăpi, asta e, nicio problemă. Dar nu termini cursa. Şi atunci faci ce poţi tu mai bine s-o termini. Ca să nu-i dezamăgeşti pe ceilalţi.

Şi eşecul face parte din joc. Eşti luptător, ştii cum e. Ce s-ar întâmpla dacă i-ai dezamăgi?

M-au mai întrebat alţii: “ce, nu te mai aşteptau la aeroport, dacă nu terminai?” Ba da, şi m-ar fi iubit la fel de mult pentru că sunt generoşi. Dar tu te vezi altfel.

Am avut norocul să întâlnesc nişte oameni deosebiţi – profesorii mei care mi-au dat lucrul ăsta absolut minunat – să vezi, să primeşti altfel situaţiile cu care te întâlneşti. Normal că un om care îşi petrece timpul într-un birou şi a cărui singură mişcare este deplasarea până la Mc Donalds şi înapoi va privi altfel o tăietură în talpă. Se va duce la primul medic să se oblojească şi nu va mai merge 3 zile, să nu se infecteze. E un exemplu arogant poate, dar aşa stau lucrurile. Şi atunci te apuci să promovezi o altă stare de spirit. Şi ciutanilor la sală le zic, “băi, lumea nu e nici aia de la televizor pe care o vedeţi, nici aia de la scara blocului în care unii de seama voastră mănâncă seminţe şi beau peturi de bere, e şi aia o parte din lume, dar lumea adevărată e alta”. Şi atunci sigur că te căzneşti să faci lucrurle cât poţi de bine.

Ne e frică să “eşecuim”. Eşecuim şi ce? Nu putem să o mai luăm încă o dată de la capăt? Care e problema? Acum, sigur, la masă fiind şi cu o cursă în spate sunt şmecher şi arogant şi spun că da, dar mai întreabă-mă o dată înainte să plec, cu trei luni, şi îţi spun atunci dacă tot aşa de arogant o să fiu.

Unul dintre lucrurile importante pe care ţi le doreşti cel mai mult…

Mi-aş dori ca în urma acestui material să te sune cineva şi să spună “vreau să dau 5 lei pentru Inima Copiilor”. Atunci aş simţi că nu e degeaba. Pentru că despre asta vorbim – de ce pleacă Paul a doua oară la Marathon des Sables. Nu mai pleacă să se împace cu părinţii, ca prima dată. M-am împăcat cu ai mei, sau cel puţin aşa cred. Pleacă să spună ceva depre doi oameni, despre o asociaţie care are grijă de copiii cardiaci mai mult decât ar trebui să o facă statul român, care se uită în altă parte când e vorba de altceva.

Am strâns banii de cursă. Anul ăsta mi-a mers mai bine decât anul trecut. Tot ce vreau să strâng acum se duce la Inima Copiilor. Nu am nevoie de nici un leu. Eu deja am început să prezint nişte materiale la organizatorii francezi despre asociaţia Inima Copiilor şi despre lupta pe care ei o duc. Anul trecut ştiu că s-au asociat cu violonistul Alexandru Tomescu. Şi Alex e un om care face lucruri. A făcut ceva extraordinar.

Trăim în România din păcate. Aş fi vrut să spun din fericire. Anul trecut am vrut să nici nu mai trec cu drapelul. Un prieten mi-a zis “dar drapelul nu-i al guvernanţilor, nu-i al politicienilor, e al nostru, mă!”. Anul trecut mai aveam nevoie de 2000 de euro, cu 5 zile înainte să se termine data de înscriere. Nici nu s-au uitat la mine, nici Mazăre, nici Consiliul local, nici Autoritatea Naţională de Sport. Eu nu mă vait acum, nici nu-mi bat capul. Spun doar că ăsta e un fenomen. Eu sunt o mică parte din ce se întâmplă. Acum vreo patru luni, o fetiţă, campioană europeană de tenis, avea nevoie de vreo mie de euro, biletul de avion să se ducă în State, şi a reuşit să-i strângă cu o campanie pe Facebook. Pe mine m-a sunat un cvasinecunoscut la 12 noaptea să-mi spună: ”hai bă, ne întâlnim mâine să-ţi dau 2000 de euro, cum adică, singurul roman care se duce n-are bani?”.

Suedezii, norvegienii, japonezii de ce nu sunt aşa, mă? Românii sunt aşa de când s-au născut şi până acum. Hai să ne uităm un pic în spate şi să vedem că am fost leneşi mereu, am fost mămăligari, am fost un popor mioritic..

Adică?

Un popor care abandonează foarte repede. Urăsc Mioriţa şi Meşterul Manole din tot sufletul. Nu ne învaţă decât să ne aşezăm în fund şi să ne plângem nimicnicia. Aş “dezinventa” Mioriţa – “o să mă omoare, da’ tu să te duci şi să spui…”. Ridică-te frate şi fă ceva, îţi iei un câine, îţi iei un par în mână şi îi aştepţi p-ăia să vină să-ţi dea în cap şi le dai şi tu!
Am 4 băieţi care mi-au plecat acum în vară de la sală, care sunt studenţi prin Anglia, Danemarca. Le-am zis: “dacă mai veniţi înapoi, vă rup picioarele”. Sunt băieţi extraordinari. Indienii au o vorbă: “nu te băga sub elefant când cade, poţi să-l ajuţi când se ridică”. Noi încă nu am ajuns la fundul prăpastiei. Nu sunt un pesimist, repet. Dacă eram pesimist, plecam până acum, dar încă mai cred prosteşte că pot să fac ceva. Încă mă mai zbat.

Dacă ar fi să pleci din ţară, unde te-ai duce?

Dacă ar fi să o iau aşa romantic, aş pleca în Maroc. Marocul îmi place de multă vreme. E ceva acolo, nu ştiu foarte concret de ce aş pleca. Mă fascinează lumea arabă veche. Dacă ţi-aş spune că aş vrea să-mi cumpăr o barcă de pescuit, m-ai crede? Ei asta aş face în Maroc. Nu vreau să pozez într-un neînţeles care se duce acolo să…nu frate! Pur şi simplu m-aş simţi bine acolo. S-ar putea să predau sport la o şcoală de acolo. Dracu ştie!! Faci ceea ce simţi că e nevoie să faci. Unde găseşti rostul, acolo te duci.

Oamenii care m-au ajutat să fac cursa asta sunt exact ăia care au alergat şi au făcut lucruri în viaţa lor. Ştiu ce înseamnă. Nu sunt oamenii care s-au mulţumit să se uite la televizor şi doar să spere că vor face ceva. Eu n-am fost niciodată tolerant cu oamenii care doar speră. Cum spuneam – Mioriţa – cum să nu facem lucruri, cum să ne resemnăm. Atunci rămâneţi resemnaţi băieţi, învăţaţi Mioriţa pe derost şi o să vă fie bine! Ne bazăm istoria pe două asasinate – pe Mioriţa şi pe Meşterul Manole.

Una este să construieşti şi să sacrifici ceva, şi alta este să spui: am să mor şi mă aşez în cur şi am încheiat discuţia. Hai că la Meşteru Manole a rămas mănăstirea aia acolo, nu s-a omorât el, a murit Ana. Dar Mioriţa? A stat o noapte cu mâna sub cap, a stat de vorbă cu oaia – da, da o să mă omoare ăia, tu să mă duci şi să-mi pui flori la cap. Şi gata, ne-am oprit aici! Asta avem! Şi când vin ei, eventual să le deschizi şi poarta să-mi dea în cap. Abandon, punct. Ăsta-i cuvântul. Suntem un popor de oameni care abandonează.

În final, ce a însemnat pentru tine Maratonul Nisipurilor?

Marathon des Sables te violează pe tot traseul ăla, timp de 7-8 zile, te posedă cum vrea el şi, la sfârşit, dacă eşti norocos, renaşti. Asta îţi dă cursa asta.

 


4 comentarii

  1. Pingback: La 48 de ani a alergat de la Polul Nord la Polul Sud in 9 luni | Despre sport, sanatate si literatura

  2. Respect pentru Paul Dicu. El nu stie, dar eu il respect de anu’ trecut, din primavara, cred, de cand am aflat prima data de ispravile lui.
    Ce norocosi trebuie sa fie prietenii lui!
    Iar interviul asta… o sa fie la bookmarks, fiindca stiu eu c-o sa am nevoie sa-mi iau putere recintindu-l si recitindu-l… 🙂
    Multumesc.

  3. Draga Paul, succes si a doua oara! Eu ‘sar’participarea de anul asta din pacate, circumstantele nu mi-au fost favorabile.
    Ai grija la picioare- ca de cap nu trebuie, stii drumul tau si esti tare. Dar stii ca picioarele trebuie sa duca la capat ce vrea mintea, daca nu picioarele atunci si mainile 🙂
    Sanatate, si sa ne revedem cu bine prin vreun desert!

    • Hey, sa traiesti, coane, imi pare bine sa te aud! Pacat ca nu vii, mi-ai cam fi prins bine, ca sa fiu sincer. Sa fiti bine si tu si familia! Si sa ne traiasca deserturile 🙂

Leave A Reply