Pata Rât. Sau cum au ajuns ecologiștii de nevoie mizeria orașului lor

Pata Rât, din apropierea Clujului, este cel mai mare ghetou din Europa din jurul unei rampe de gunoi. 1.500 de oameni trăiesc în patru comunități distincte, pe dealul de lângă groapă, în Dallas, la Colină și pe strada Cantonului Fără Număr. O parte au fost evacuați de autorități, alții au venit în căutarea unui loc de muncă pe rampă. „Am parcurs o nouă etapă care ne apropie de momentul implementării efective a noului sistem de management al deşeurilor. Avem convingerea că vom reuşi, până la momentul iulie 2010, să finalizăm lucrările, iar clujenii să beneficieze de acest serviciu”, afirma optimist preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Alin Tişe, în septembrie 2009.

de Adi Dohotaru

 

Însă de atunci groapa de deșeuri funcționează ilegal, peste capacitatea admisă de lege, după cum recunosc autoritățile. Iar până la deschiderea noului depozit de colectare selectivă, gunoaiele vor fi descărcate la Pata Rât. Finalizarea depozitului nou a depășit cu mult termenul inițial din cauza contestării licitației, apoi a intrării în insolvență a uneia dintre firmele contractate, iar alegerea unui teren mlăștinos mărește prețul și durata estimate pentru construcție. Apoi, puțini clujeni știu că spațiul noului depozit a fost ales în imediata vecinătate a pădurii Tufele Roșii, arie naturală propusă pentru protecție încă din 2011 în Planul Urbanistic General și care ar fi putut să devină una dintre atracțiile zonei de sud-est a orașului.

În rampă lucrează câteva sute de romi, fără contracte de muncă și într-un mediu insalubru. În condițiile în care autoritățile nu au reușit să implementeze un sistem modern de gestiune a deșeurilor, ei fac sortarea prin muncă manuală. Este cea mai mare și mai vizibilă piață neagră a Clujului. În ciuda știrilor săptămânale despre Pata Rât din ultimii zece ani, situația celor evacuați la marginea orașului sau veniți de la țară în căutare de lucru s-a menținut și pentru destui s-a agravat din cauza crizei economice.

Din totalul sumei de 76 de milioane de euro contractată pentru realizarea unui sistem de management integrat al deșeurilor la nivelul județului, nici un ban nu a fost planificat în sprijinul celor 1.500 de oameni care trăiesc în jurul rampei și care, în bună măsură, au făcut colectarea selectivă a orașului până acum. În ciuda amânărilor succesive, se preconizează că rampa va fi închisă definitiv în cursul anului viitor.

„La Pata Rât ce fac oamenii în rampă este o muncă importantă pentru Cluj, din păcate în condiții mizerabile când ei ar putea fi implicați altfel. În situația dată, ar putea fi angajați în lanțul de colectare de la populație. Nu e normal să ajungă în situația de a lucra în rampă”, spune Mihaela Beu, inginer chimist și fost comisar șef regional la Garda de Mediu în perioada 2005-2009. Potrivit fostului comisar, din ce este adus la Pata Rât, între 20-30% se colectează selectiv datorită muncii lor. Asta în condițiile în care statisticile oficiale arată că în România se reciclează 1% dintre deșeuri, față de media de 24% a Uniunii Europene.

Pata Râtul îl simți uneori după miros chiar din aeroportul de la câțiva kilometri de rampă. Alteori te izbește din tren sărăcia sutelor de cocioabe deformate și a containerelor înghesuite. Nasul se încrețește a dezgust, ochiul refuză dezordinea locului. În percepția clujenilor, mizeria gropii de gunoi din Pata Rât s-a imprimat și asupra locuitorilor ei care, de fapt, curăță resturile organismului urban. Dallas-ul este cea mai veche comunitate din Pata Rât și s-a format la începutul anilor ‘90. Cum autoritățile au tolerat prezența oamenilor în rampă, iar firmele de colectare au profitat de pe urma muncii lor și a creșterii consumului în oraș, Dallas-ul a tot crescut, acum fiind vreo 130 de familii.

Majoritatea celor veniți sunt primele victime ale tranziției post-comuniste. Și-au pierdut slujbele din CAP-uri sau din industrie. Cum statul nu mai avea nevoie de proletari, s-a descurcat fiecare pe cont propriu și cu ajutorul familiei. Cu toții sunt îngrijorați de închiderea rampei. „Va fi suferință, chinuri și foamete, vă spun eu”, povestește Mihaela care câștigă în rampă între 20 și 50 de lei pe zi. Are 28 de ani, un soț pe rampă, un copil și este în clasa a noua la fără frecvență. „Noi dacă merem să lucrăm, ne resping când vede că noi suntem țigani. Zice voi, sunteți țigani, și nu știu ce. Și te ia și peste picior, când te întreabă câte clase ai, dacă aude că ai numai 2 sau 4 clase”. Ea recunoaște totuși că nu doar romii au probleme, pentru că „dacă ai 8 clase, nici așa nu te primește, că sunt alții care au liceu, și nu-i primește”. Colectează pet-uri, cartoane, din orice poate ieși un bănuț. Dar se bucură când găsesc metale: fier, cupru, aluminiu, deși asta se întâmplă din ce în ce mai rar. „Mai apuci să ieși în oraș?”, o întreb. Spune râzând că „astăzi mai merem, duminică merem după sucuri. Se dă sucuri pe dopuri din astea cu premii pe care le găsim în rampă”.

Nu apucă să stea la povești, vin mașinile la amiază să descarce. Câteva sute de oameni muncesc constant în rampă, în schimburi de zi și de noapte. Printre ei, ocazional și câteva zeci de copii. În muntele de gunoaie, cu toții aleargă când ajung mașinile ca să ocupe cel mai bun loc pentru colectare. În aglomerația generală unii se accidentează, mai ales adolescenții care se joacă sărind pe basculante.

Marian are 35 de ani, brațe vânjoase, dar crestate de la automutilările din închisoare. Este deja bunic. Are 3 copii și provine dintr-o familie cu 12 copii. „N-am cu nimeni nimic, dar dacă se mută rampa de aici, ce facem, ajungem să ne dăm în cap? Ascultă-mă, așa se întâmplă. Că nu am nimic, îs flămând, și mă duc pe stradă și dau în cap și omor. Și aduc mâncare la copii mei”, spune el cu franchețea pe care ți-o dă beția. Nu știe ce va face când se va închide rampa și nu vrea să se mute din Dallas pentru că aici s-a născut și a crescut. Speră să își cumpere o căruță și un cal pentru că ar fi auzit el de o altă rampă la câteva zeci de kilometri de Cluj și poate că va munci acolo.

Când a venit prima dată aici, Dana a crezut că așezările pipernicite sunt cotețele de porci ale unor țărani. Situația s-a mai schimbat treptat prin intermediul Fundației olandeze ProRoma care a cumpărat o bucată de teren și a construit barăci din lemn și vată sticlată care izolează mai bine locuințele semi-improvizate. Stă în Dallas de 15 ani și a ajuns lângă rampă pentru că nu își găsea de lucru. Are 11 clase și șase copii. Nu îi place munca în groapă pentru că oamenii se ceartă pentru deșeuri și în învălmășeală au loc accidente, așa cum i s-a întâmplat și ei când buldozerul i-a prins piciorul și a trebuit să fie spitalizată. „Chiar nu știu ce se va întâmpla când se va închide rampa și mi-e frică, că am copii mulți și n-am unde să mă duc. Dar o să fie greu cu locuri de muncă, că n-avem unde să muncim, să facem un ban. Ce facem? Să mă duc să mă angajez, aș putea, pot să mă duc, dar ce fac cu copii? Să meargă soțul, el n-are școală. Și unde îl primește fără școală?”, oftează Dana. Deocamdată se descurcă, mai ales că în rampă se poate câștiga de la 300 de lei la 1.000 pe lună, însă doar dacă se muncește toată ziua, indiferent de vreme. Mai are noroc și de cantina socială pentru copii.

Tocmai intervine un bărbat, vecin al Danei, care îmi zice că și-ar spune și el păsul, dar nu are rost, pentru că nu am cum să îl ajut, iar autoritățile tot n-or să facă nimic.

 Notă 1: Interviurile sunt realizate în cadrul proiectului de cercetare SPAȚIALIZAREA ȘI RASIALIZAREA EXCLUZIUNII SOCIALE (http://sparex-ro.eu/). Proiectul își propune descrierea și interpretarea fenomenului constituirii sociale și culturale a „ghetourilor țigănești” urbane din România în context European, mai precis a spațiilor rezidențiale marcate de sărăcie acută și stigmatizare rasială în care locuiesc persoane (auto)identificate de etnie romă. Proiectul a fost inițiat de Enikő Vincze, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, România, este implementat de o echipă multi-disciplinară compusă din cercetători din România și din străinătate, și este finanțat prin programul IDEI al Planului Național de Cercetare II din România în perioada octombrie 2011 și septembrie 2014.

 Notă 2: Romii din Dallas s-au săturat să fie filmați și fotografiați și chiar au pus pe mai multe case un semn care interzice fotografiile care insistă senzaționalist și inutil pe mizeria lor. În locul unei fotografii jurnalistice, am preferat una figurativă din Pata Rât.