Păşuni şi fâneţe în Maramureș

2

Fânețe și pășuni, animale se întorc de la păscut, oameni adună fânul. Krik cric. Kric, crik, krik. Seara pe deal. Greierul a ieşit la suprafaţă, printre ierburi. Cântec pentru iubiri sperate, pentru plăcerea proprie sau pentru că toţi ceilalţi masculi cântă? Un versant al ţârâiturilor de seară, în luminile apusului. Oare cum i se par greierelui ierburile din jur? Înalte, foarte înalte?

de Peter Lengyel

Până unde ţine pentru el zona cu iarbă? Furnici şi cosaşi, lăcuste şi albine, bondari şi coleoptere, tot felul de “gângănii”, o lume în miniatură ce-şi trăieşte existenţa neştiută de omul modern, capturat de lumea virtuală, telenovele cu hamburger şi bere.

Comparativ cu greierul, iepurele de câmp are o altă perspectivă asupra spaţiului, ştie că pe lângă fâneţe şi păşuni mai sunt şi terenuri cu varză, tufărişuri şi păduri. În schimb, prepeliţa din Maramureş ştie şi de nisipurile din Africa, despre care oamenii locului poate au auzit.

 

Iarba șarpelui (Echium vulgare) cu fluture sfingid – Macroglossum stellatarum

Lăcustă (Calliptamus italicus)

Cosaș (Decticus verrucivorus)

Călugăriță (Mantis religiosa)

Maramureşul fâneţelor şi păşunilor este un peisaj caracterizat de clăile şi căpiţele de fân și, dacă ai noroc, de mireasma ierburilor proaspăt-cosite. Zonele înierbate sunt utilizate ca pășuni sau fânațe. Fânețele, prin cosirea repetată de câteva ori pe an, au o presiune selectivă diferită prin tăierea uniformă a tuturor plantelor, decât zonele utilizate ca pășune, unde animalele exercită o presiune diferențiată pe variatele specii de plante, unele mai atractive și consumate preferențial, altele evitate. Desigur, și animalele domestice sunt diferite, astfel o zonă în care sunt scoase vacile la păscut diferă de alta care este roasă de capre, care au capacitatea de a consuma și frunzele de pe tufărișuri și de pe crengile arborilor la care au acces. În fânațe, vegetația lemnoasa este eliminată, deoarece tufele și arborii nu au timp să crească… dacă plantele sunt tăiate la fiecare cosire; au șanse de supraviețuire acele plante care pot să înflorească și să facă semințe pe care să le împrăștie înainte de următorul cosit. O lume dominată de graminee (din genurile Poa, Festuca, Agrostis etc.) împreună cu o multitudine de plante cu flori colorate, de la margarete (Leucanthemum vulgare) la narcise (Narcissus stellaris), garoafe (Dianthus carthusianorum), variate specii de clopoţei (Campanula sp.), de la bulbucii de munte (Trollius europaeus) la diverse specii de orhidee (Dactylorhiza sambucina, D. maculata, Orchis coriophora, Orchis morio etc.). Este oare posibil să fie atâtea orhidee firave, ascunse în marea de ierburi?

Orhidee – Dactylorhiza incarnata

Bivoli pe platoul vulcanic Igniș

 Dintre nevertebrate, ortopterele (lăcuste, cosași, greieri) sunt bine reprezentate în zonele înierbate, dar plantele sunt consumate și de larve de fluturi (lepidoptere) și de gândaci (coleoptere). Larvele de lepidoptere trăiesc pe anumite plante – specifice speciei de fluture în cauză, acestea fiind în general monofage sau mai rar oligofage, trăind deci pe câteva specii de plante înrudite. Irizaţii ale aripilor de fluturi, petale translucide în lumina dimineţii, parfumul discret al florilor sălbatice… Încep să zboare exemplare alb-negru ale speciei Melanargia galathea, desenele aripilor compun un fel de ‘tablă de şah’… Mai trece câte-un fluture coadă de rândunică… Papilio machaon, Iphiclides podalirius… dacă reuşeşti să te apropii de careva dintre ei, şi-i vezi fineţea detaliilor, nu-ţi vine a crede că aşa ceva poate exista: este prea frumos ca să fie real! Desigur, nu mulţi oameni ajung la nivelul cultural să poată vedea astfel de aspecte…  Furnicile, prin numărul mare al speciilor și prin numărul foarte mare de indivizi care trăiesc într-un furnicar, au efecte variate asupra ecosistemelor înierbate, prin consumarea unor semințe sau a insectelor prădate, prin crearea de mușuroaie colonizate preferențial de unele plante (Thymus sp., spre exemplu).

Lămâiță (Gonepteryx rhamni)

Fluture coada-rândunicii (Iphiclides podalirius)

Fluture coada rândunicii (Papilio machaon)

Şopârle de câmp (Lacerta agilis) ies la soare, îşi aplatizează corpul să absoarbă cât mai multă căldură în dimineaţa încă rece. Dacă te mişti foarte lent şi ajungi să te apropii de careva dintre ele, poţi vedea cât de fini sunt solzii, desenele, culorile, combinaţii de nuanţe… o adevărată bijuterie vie. O splendoare în iarbă. Cât timp e cald, şopârlele vânează insecte, păianjeni, iar în perioada rece a anului se retrag în galerii subterane, îşi reduc metabolismul şi devin indiferente la Lume: hibernează.

Șopârlă de câmp (Lacerta agilis)

Vânturei roşii (Falco tinnunculus) şi şorecari comuni (Buteo buteo) fluturându-şi aripile deasupra peisajului, în speranţa că vor descoperi pe undeva furişându-se un şoarece: mai cu seamă poate fi vorba de şoareci de câmp (Microtus arvalis). Şoareci de câmp? Oare ce ştim despre ei… despre modul cum îşi alăptează puii, cum degustă hrana, cum în arşita verii le este prea cald, iar iarna le este prea frig în câmpul strâns de ger. Sună cam ciudat că şi aceşti şoareci sunt mamifere ca şi noi, şi-şi trăiesc viaţa cu pasiune ca şi noi, fiind singura viaţă pe care o ființă o are de trăit. Şoareci bărbaţi şi şoareci femei, şoareci copii şi şoareci bătrâni, cu bolile lor şi cu problemele zilei, cu apărarea teritoriului şi găsirea de hrană, realizarea de ceva rezerve şi îngrijirea tinerilor, conflicte “interpersonale”… stressul produs de suprapopulaţie… Cu indivizi mai agresivi sau mai retraşi, unii mai norocoşi alţii luaţi de mama-hermelină, nevastuică, vânturel sau şorecar, bufniţă sau vulpe… Oare simte şoarecul când are o zi proastă sau când “lucrurile merg bine”? Oare are o părere personală despre Lume?

Șoarece de câmp (Apodemus agrarius)

Spre prânz, căldură mare prin fâneaţă. Câte-o Ileană, gândacul de trandafiri de culoare verde-arămie (Cetonia aurata) se ridică zumzăind-greoaie, şi ca un smarald zburător, se învârte fără sens, apoi pleacă în depărtări. Ierburi firave unduind în bătaia vântului de seară, sălbăticiuni ce ies la păscut în poiană, la margine de pădure…

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus)

Potosia sp.

„Oamenii primitivi” care au început să utilizeze focul în urmă cu 30.000-40.000 de ani au incendiat arii întinse în vederea creări de zone mai deschise, similare savanelor est-africane de unde oamenii aceia au pornit în cucerirea de noi teritorii ale Planetei. Zonele înierbate erau cândva, înainte de intervenţiile umane, doar mici teritorii în peisajul maramureşean. Prin goluri alpine, pe stâncării, prin păşuni umede unde arborii nu puteau să se stabilească, existau arii insulare cu vegetaţie ierboasă. Omul, prin defrişarea pădurilor/ incendiere, a contribuit atât voluntar cât şi involuntar la extinderea teritoriilor înierbate. Zonele înierbate din aria Maramureșeană sunt în mare parte secundare, rezultate din înierbarea suprafețelor defrișate, incendiate și desecate: ierburi care trăiau prin zone cu rupturi de vânt, la margini de păduri sau de ape, în zone stâncoase abrupte sau alte habitate deschise, au dus la formarea unei vegetații ierboase diverse, terenuri care au devenit utilizate ca pășuni și fânațe. Menținerea acestor zone înierbate necesită intervenția umană regulată, altfel ele re-devin acoperite de tufărișuri și pădure. Utilizate ca păşuni şi fânaţe, în activităţile legate de creşterea animalelor domesticite, păşunile şi fânaţele au devenit cu timpul parte a peisajului, la momentul actual fiind caracteristice căpiţele şi clăile de fân, cirezile de vite sau turmele de oi… parte din atmosfera carpatică maramureşeană.

Păstorul sprijinit de toiag, turma de oi păscând pe versant… văcarul şi sunetele melancolice ale tălăngilor, cirezi de vaci răsfirate peste păşunea satului. Cosaşii cosind din zori până se înserează, uscând fânul şi clădind clăi, apoi gospodarii transportându-le spre sat pentru hrănirea animalelor pe timp de iarnă… Prin cosit, omul a devenit un factor de selecţie care a influenţat compoziţia floristică a acestor habitate. În cazul fânaţelor, se pot reduce şi chiar pot dispărea populaţiile speciilor care nu au timp de a împrăştia seminţe maturizate înainte de perioadele cositului şi nu au altă modalitate de reproducere. Totuşi, acest tip de agricultură tradiţională a permis existenţa unor habitate de o mare diversitate, existând în Maramureşul Istoric o convieţuire rezonabil de bună a omului cu restul naturii. Suprafeţele înierbate au fost utilizate timp de sute de ani în modul clasic, ca păşuni ori ca fânaţe, iar biodiversitatea lor a devenit o valoare a peisajului.

Diversitatea floristică a fânaţelor este extraordinar de mare. Totodată, un mare număr de insecte, fluturi coloraţi pot fi admiraţi în acest mediu de viaţă. Ariile înierbate sunt utilizate şi de mamifere sălbatice, cerbi, căprioare şi alte ierbivore care ies seara în poieni, la păşunat. Speciile de mamifere ierbivore mari și mici, ca și diferite nevertebrate consumatoare de vegetație ierboasă, au coevoluat cu plantele respective, influențând compoziția fitocenozelor prin consumarea de preferință a unor anumite plante, călcarea vegetației etc, dar totodată ducând și la răspândirea semințelor unora dintre specii. “Drumul parcurs de agricultură din momentul genezei sale (…) a fost marcat – între altele – prin desprinderea într-o proporţie crescătoare, a tot mai multe teritorii din corpurile compacte şi continui ale pădurilor, stepelor, precum şi ale altor ecosisteme naturale. Cu toate acestea, de-a lungul existenţei sale milenare agricultura a rămas, îndeosebi în forma sa tradiţională, o îndeletnicire umană apropiată în multe privinţe de circuitele naturale ale biosferei. (Puia I., Soran V., 1980)”.

Urmăriți restul fotoreportajului pe blogul biologului Peter Lengyel.


2 comentarii

Reply To Bob Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger