Părinţii contează. Eliberare şi regăsire de sine sau sclavie în condiţionări şi limite pentru copilul tău?

5

Abia când ajungem la vârsta maturităţii începem să sesizăm şi, poate, să resimţim mai acut efectele a ceea ce am trăit în primii ani ai vieţii. Dintr-odată ne trezim că manifestam un evantai de comportamente, în care zărim asemănări ciudate cu mult respinsele şi condamnatele comportamente ale părinţilor.

 

de Veronica Cristea, psiholog, psihoterapeut


Cum? Tocmai noi? Care am înţeles atâtea, am văzut şi am simţit greşelile lor, ne-am străduit să facem contrariul, să depăşim limitările viziunilor impuse… De ce nu merge? Răspunsul îl ştim oarecum – intuitiv sau descifrat cu ajutorul informaţiilor din cărţi, cursuri, discuţii, introspecţii.

Deşi ne aşteptam ca rezolvările să meargă repede, întâmpinăm dificultăţi în a scoate la lumină şi a elibera imediat sâmburii ascunşi sub multe straturi de reprimări, de negări, de apărări. Pentru că aceasta eliberare necesita timp, răbdare şi blândeţe faţă de noi înşine. Sâmburii aceştia sunt nevoile neauzite şi neonorate ale copilului, concepţiile părinţilor despre sine şi viaţă transferate şi plantate în solul fertil al micuţului, credinţele şi normele sociale perpetuate şi întărite cu fiecare generaţie. De ce le acoperim apoi cu învelişuri groase? Ca să nu le mai simţim. Pentru că ele amintesc durerile pricinuite de sufocarea fiinţei care suntem cu adevărat. E dureros să nu fim ascultaţi, înţeleşi, remarcaţi, validaţi, valorizaţi ca fiinţe distincte, unice, mai ales atunci când avem cea mai mare nevoie – paradoxal, chiar în perioada când suntem percepuţi doar ca nişte prelungiri sau anexe ale părinţilor.

Rămânem astfel într-o simbioză afectivă, în care, pentru a nu pierde iubirea lor sau pentru a primi mai multă, acceptăm condiţionări ce ne modelează după chipuri cunoscute – ale lor înşile, ale bunicilor, ale diferitelor aşteptări, idealuri şi modele pe care le-au urmat, cu mai mult sau mai puţin succes: „Mămico, să te măriţi până la 30 de ani, ca să te stabileşti la casa ta, să fii în siguranţă”, „la bărbaţi, agresivitatea este un semn de putere”, „femeile nu sunt împlinite până nu au copii”, „băieţii trebuie să fie duri, nu să plângă că nişte fete”, „cum de cutare a reuşit şi tu nu poţi?”, „eşti prost, nu vezi că nu te pricepi la treaba asta?”, „ cea mai importantă preocupare a copiilor e să înveţe bine”, „la cum te văd, o să fii un ratat”, „dacă nu eşti cuminte, mama pleacă, te părăseşte”, „haide, pupă-l pe tata ca să îl înveseleşti” sau „ca să te ierte”…

Condiţionări, limitări, comparaţii, judecaţi. Cum ne regăsim dincolo de toate acestea?

Dacă suntem norocoşi, păstrăm în mod miraculos un firicel de legătură cu noi înşine, cu adevărata noastră natură, încă de când suntem mici. Sau o regăsim, la un moment dat, căutând-o. Şi ne vedem, ne înţelegem, iar apoi facem eforturi conştiente pentru a ne descătuşa din programările interioare, pentru a ne cunoaşte şi a ne arăta în plinătatea originalităţii noastre. Dar dacă nu avem acel dram de noroc sau nu ne descoperim preocupările de autocunoaştere, urmăm traseele bătătorite, care ne împiedică să fim în contact total cu puterea noastră, care ne ştirbeşte de încrederea că putem muta munţii, care ne forţează să rămânem ancoraţi în sentimentul veşnic de a fi incompleţi.

Părinţii contează. Depindem de ei şi de asumarea conştientă a acestui rol extraordinar pe care îl au în viaţa noastră, pentru a creşte sănătos, pentru a înflori, pentru a ne urma calea proprie şi a ne crea cu inteligenţă şi iubire realitatea, în cele mai creative moduri, fără să uităm sau să negăm şi realitatea celorlalţi. Poziţia lor valorizată social este cea de educatori. Din păcate, această poziţionare este greşit înţeleasă, educaţia continuând să rămână o formă de „dresare”, bazată pe competiţie. Iar calităţile de formatori ale părinţilor sunt în continuare validate printr-o cât mai reuşită conformare a copilului la schemele sociale stabilite.

Însă rolul lor adevărat, pe care mulţi dintre părinţi îl ignoră,  are o semnificaţie mult mai profundă – acela de ghizi. Un ghid este cel ce te îndruma şi te sprijină să-ţi urmezi cât mai bine propriul drum, orientându-te către a-ţi găsi indiciile şi răspunsurile în interior. Un ghid îţi permite să te mişti singur, să capeţi îndrăzneală, încredere, să înveţi din experienţe, să beneficiezi de înţelepciunea sa pe care ţi-o poate transmite, dar cea a deschiderii şi a curajului, nu a fricii şi a limitării.

Oare când şi unde s-a pierdut această misiune nobilă, fiind înlocuită cu atâtea distorsionări, nesiguranţe şi inconştiente care au influenţat rolul parental de secole?

Am oferit doar o reflectare. Mai departe, depinde de noi dacă aceasta ne permite să mai urcăm o treaptă către lărgirea conştientizării asupra responsabilităţii pe care o avem, atunci când alegem să „modelăm” un copil. Fiecare nou venit pe această lume aduce cu sine un potenţial fantastic, care aşteaptă, în stare latentă, să fie adus la viaţă. Când devenim conştienţi de influenţa uriaşă pe care o avem asupra dezvoltării copiilor şi asupra traseului lor de viaţă, din postura de părinţi,  e imposibil să nu ajungem la cea mai importantă întrebare: „Ce aleg să activez în copilul meu?”

 

 


5 comentarii

  1. Pana la urma, articolul nu era tocmai despre opusul intrebarii finale? Important este sa ii oferi sansele sa descopere ce poate fi si sa aleaga ce sa fie, nu sa activam noi, ca parinti, ce vrem la copil…

  2. Cred ca discutia, deschide si alte ,,ferestre,, de analiza, amintesc ca primul stadiu ramane IMITATIA, nu sunt deloc putini acei care ating varsta sinectuti, ramanand in aceasta zona. Aici de altfel putem gasi explicati convingatoare, atat la nivel individual, dar si in cele publice.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger