FOTO Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş

Cheile Bicazului (Békás szoros) sunt cele mai spectaculoase chei din Carpaţii de pe la noi, prin impresionanta amploare a peisajului care pe alocuri prezintă caractere de tip canion. Avem aici o lume de stâncă masivă creată de adâncirea unui curs de apă în masa de calcare și conglomerate mezozoice ale muntelui Hăşmaş sau Hăghimaş (de fapt, Hagymás, în maghiară).

de Peter Lengyel

Zona Cheilor Bicazului, în depărtare se vede Ceahlăul

O zonă a Lacului Roșu se vede printre păduri

Lumini de seară

 

 

Situați în zona centrală a Carpaţilor Orientali, Munții Hășmaș prezintă calcare și dolomite aflate în zona carpatină cristalino-mezozoică, încât la est de ei se întinde zona flișului, iar la vest se află lanțul vulcanic neogen.

 

 

Cheile Bicazului sunt o tăietură de circa 5 km lungime, adâncită de apa ce curge pe traseul vechi al unui sinclinal fragmentat de falii, azi peisajul cheilor prezentând monumentale verticale de stâncă, pereţi care ajung la 300-350 m înălţime…. uneori spre 500… Pe traseul cheilor, apa coboară o diferenţă de nivel de cca 320 m.

 

 

Pereți de stâncă impunători, cu arbori crescuți în micile habitate disponibile pentru ei…

Afluenţi laterali care aduc ape către Bicaz, respectiv spre Cheile Bicazului, au tăiat propriile lor chei, astfel formându-se Cheile Lapoşului, de cca 1,8 km lungime, având cascade, dintre care una are 3 trepte şi 25 m înălţime, Cheile Cupaşului, Cheile Şugăului, Cheile Bicăjelului, de cca 2 km lungime şi prezentând cascade şi serii de marmite…

Câţiva molizi (Picea abies) şi pini (Pinus sylvestris) se agaţă în fisurile pereţilor calcaroşi, rezistând o vreme în singurătatea lor; pante abrupte de conglomerate sunt acoperite masiv cu păduri compacte de molid şi uneori molid în amestec cu fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) și mai rar larice (Larix decidua); izvoare cu travertin, cursul apei cu repezişuri şi înspumat-albe cascade, pajişti subalpine pe culmi, mici petece de vegetaţie ierboasă pe terase şi povârnişuri… un peisaj evident extraordinar.

Privit de sus, landşaftul Munţilor Hăşmaş prezintă culmi calcaroase rotunjite, cu aspect de peneplenă, din care pereţii cheilor coboară sub formă de prăpastie.

Există aici numeroase puncte de belvedere, întrepătrunderi ale pereţilor cvasiverticali ai stâncăriilor cu păduri de conifere, ansamblul primind plusvaloare prin frumuseţea Lacului Roşu şi a cursului Bicazului care, ieşind din lac, coboară prin chei. Pe lângă atractivitatea peisagistică şi valorile biodiversităţii actuale, Cheile Bicazului au o mare importanţă ştiinţifică prin complexitatea lor geomorfologică, litologică şi stratigrafică, precum şi prin fosilele care permit înţelegerea trecutului prin cercetări de biostratigrafie, paleoecologie şi paleogeografie.

În Paleozoic, orogeneza hercinică din urmă cu 360 milioane de ani a produs “răsturnarea” depozitelor mai vechi peste cele mai noi, astfel că prin șariaj seria de Rarău-Hășmaș (Rarău-Bretila), formată din roci mai vechi (din proterozoic), a ajuns deasupra seriei de Tulgheș, formată din roci mai tinere (din cambrian), care se află acum în adâncime.

Cristalinul preexistent apare la suprafaţă la periferia masivului; pe acest soclu cristalin, sedimentele calcaroase şi conglomeratele s-au depus sub formă de cuvertură în mările mezozoice care ocupau cuveta marginală a lanţului carpatic: la sfârşitul Paleozoicului a apărut un geosinclinal, o adâncitură acoperită în Triasic de apele marine (transgresiune), mări în care se depuneau stive de calcare dure şi conglomerate calcaroase.

Piatra Altarului

… și câteva detalii ale ei…

 

 

Conform lui C. Grasu, acumulările de sedimente de-a lungul mezozoicului s-au derulat în 6 faze importante, întrerupte de etape când zona a devenit uscat și eroziunea subaeriană modela peisajul.

Pe durata a 130 milioane de ani s-au format depozite de sedimente cu grosimea de 1,5 km, dar denudarea în etapele terestre intermitente a mai redus din ele prin eroziune. Munți întregi cuprind fosile ale milioanelor de amoniți, belemniți și alte specii marine care trăiau cândva în acele mări calde ale trecutului…. recifi de corali și bariere de corali din Jurasic și Cretacic… Rocile sedimentare acumulate în acest geosinclinal sunt penetrate de roci vulcanice care arată frământările produse de orogeneza alpină (care a dus la formarea lanţului muntos Alpino-Carpato-Himalaian), când magme sub uriașă presiune înaintau prin falii produse de mișcările tectonice, pe la sfârșitul cretacicului inferior.

Valorile paleontologice ale zonei Hăşmaş au atras demult atenţia celor educaţi, astfel că zona a fost studiată de Franz Herbich începând cu 1866, de Neumayr în 1873, de Vadász în 1915, de Jekelius în 1921, iar ulterior au apărut lucrări ale lui D. Patrulius, M. Pelin, C. Grasu, D. Grigore, I. Preda ş.a.m.d. O atenție deosebită este acordată aflorimentului de la Muntele Ucigaș (Gyilkos), care are o bogăție de fosile de peste 200 de taxoni diferiți, de la foraminifere la amoniți, fiind o valoare reprezentativă la nivel european.

Androgynoceras hibridum D’Orb. – Liasic mediu, Lacul Roșu (Muzeul de la Piatra Neamț)

Cenoceras striatus (Sow.) Liasic, Hășmaș (Muzeul din Piatra Neamț)

În rocile mezozoice ale Cheilor Bicazului au fost descoperiţi amoniţi, belemniţi, brahiopode, crabi, corali solitari şi recifi de corali, crinoide, spongieri, scoici (bivalve), melci (gasteropode), echinoide, foraminifere, precum şi fosile de plante, eşantioane fiind prezente în muzee din Viena, Cluj, Bucureşti, Piatra Neamţ etc.

Lytoceras polycyclum (Neum.) Kimmeridgian – Piatra Ucigașului (Muzeul din Piatra Neamț)

detaliu…

Chlamys sp. – Tithonic, Hășmaș (Muzeul din Piatra Neamț)

Calcar cu Monotis haueri Kitt. Norian – Hășmaș (Muzeul din Piatra Neamț)

Montlivaultia caryophyllata (Sow) Dogger – Hăghimaș (Muzeul din Piatra Neamț)

 

Acest patrimoniu paleontologic a fost încercat a fi catalogat, în modul prezentat recent în lucrarea Paleontological Sites from Cheile Bicazului – Hăşmaş National Park, Dan Grigore et al., Oltenia, Studii şi Comunicări, Ştiinţele Naturii, Tom XXV, 2009, p. 355-365. În acelaşi volum de Oltenia, Studii şi Cercetări, la p. 351-354, apare o lucrare a lui Dan Grigore şi Iulia Marcu, în care sunt descrise specii de amoniţi din depozite Jurasic-superioare din zona Cheilor Bicazului: Aulacostephanids species (Aulacostephanus, Ringstedia, Simocosmoceras and Gravesia genera) from “Acanthicum beds” of Ghilcoş (The Eastern Carpathians – Romania). O altă lucrare a lui Dan Grigore apărută în acelaşi volum, la pg. 366-374, are titlul Aulacostefanids species (Sutneria genus) from “Acanthicum beds” of Ghilcoş Massif (The Eastern Carpathians – Romania), aici fiind revizuite păreri anterioare ale diferiţilor autori şi descrise 3 specii noi, ceea ce face ca genul respectiv de amoniţi să aibă 13 specii în aceste depozite fosilifere.

Leviathania leviathan (Pict. et Comp) – Neocomian – Hășmașul Mare (Muzeul din Piatra Neamț)

 

O lucrare de Iuliana Lazar et al., Upper Jurassic Brachiopod Assemblages from the Haghimaș Mountains (Eastern Carpathians, Romania) – Taxonomy, Paleoecology and Paleobiogeographical Significance, prezentată la 9th North American Paleontological Convention, Cincinnati, iunie 2009, arată că fauna fosilă a unui ansamblu de la Lacul Roșu reprezită mediul pelagic al apelor marine adânci, pe când un ansamblu jurasic superior din zona central-vestică a Munților Hășmaș arată un bazin oceanic ce a permis conectarea faunelor de brahiopode nord-vest europene cu cele mediterane… Oare câte aspecte interesante despre vietățile trecutului vor mai deveni cunoscute din aceste locuri… cândva în viitor…

Perisphinctes (Lithacoceras) geron (Zittl.) Kimmeridgian, Piatra Ucigașului (Muzeul din Piatra Neamț)

Acestă arie are numeroase elemente geomorfologice spectaculoase, mai cu seamă dezvoltate în calcare carstificabile, cele mai spectaculoase formaţiuni fiind pereţii cvasiverticali care formează Cheile, pereţi înclinaţi, scobiţi uneori sub formă de surplombe, având la vârful versanţilor turnuri, ace, hornuri, blocuri diaclazate aproape de desprindere şi prezentând trene de grohotişuri la baza lor, rezultate din dezagregarea rocilor; sunt prezente doline şi câmpuri de lapiezuri (Poiana Tarcău), turnuri de calcare (Piatra Singuratică); Piatra Altarului (Turnul Bardosului) este o formaţiune stâncoasă izolată şi impunătoare, ce se ridică abrupt circa 200 m deasupra peisajului împădurit, atingând înălţimea de 1154 m. Conform lui V. Mihăilescu (Carpaţii Sud-Estici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1963), Cheile Bicazului sunt “adâncite cu peste 300-600 m în suprafaţa culmilor imediate; pe de altă parte, cutele largi de pe creştetul muntelui sunt perfect netezite. Acestea sunt adevărate podişuri de netezire subaeriană, cu sinclinale şi anticlinale retezate în mai multe trepte, dintre care cea mai înaltă se apropie de 1800 m, iar cea mai întinsă se desfăşoară în jurul cotei 1600 m” (pg. 143).

 

 

 

Se cunosc din zonă circa 200 de grote şi peşteri, majoritatea cu galerii scurte şi slab concreţionate, dintre cele mai reprezentative putând fi amintite Peştera Suhardului, Peştera cu Zăpadă, Peştera Cascadei, Peştera Făgăţel, Peştera Neagră etc. Peştera Jgheabul cu Gaură are cca 250 m lungime, 9 săli şi prezenta cândva multe concreţiuni, stalactite, draperii ş.a.m.d., dar a fost afectată de vizitatori. Peştera-Aven cu Trei Intrări, situată la 1480 m altitudine, are o lungime totală de cca 70 m, trunchiuri prăbuşite şi gheaţă acumulată în zona de intrare.

Avenul Licaş (Likas), situat la 1650 m altitudine, apare în documente scrise din 1864, dar a fost cartat doar în 1964, de György Stefanik și József Frecska, cetățeni maghiari; avenul are 51 m adâncime, cu diametrul deschiderii de 8 m, o îngustare de 3 m, pentru ca la bază diametrul să fie de 9 m; un dop de firn/ zăpadă/ gheață instalat la 34 m adâncime prezintă o strâmtă deschidere pe timpul verii, când devine accesibil și sectorul de jos, care se termină pe un depozit de bolovani… Pereţi ai cheilor prezintă deschideri ale unor foste trasee circulate de cursuri de ape care străbăteau cândva masivul de piatră. Nu se poate exclude descoperirea unor intrări în sisteme endocarstice mai dezvoltate, ale căror eventuale intrări sunt acoperite de grohotişuri sau de pădure, sau deschideri de mici dimensiuni pot fi undeva pe careva perete greu accesibil…

Peştera Munticelu/ Ghiocelu a fost descoperită în primăvara lui 1973 de tineri care culegeau ghiocei prin zona Munticelu. De la intrarea de doar 1-1,5 m înălțime, urmează o galerie descendentă de 10-12 m lungime care duce la o sală de 30 pe 40 m și cca 4-5 m înălțime, sală care în mod natural era plină cândva de speleoteme, mai cu seamă cca 250 de stalagmite. Există aici şi un ‘Lac al Zânelor’ şi un ‘Cimitir de Urşi’ cu oase ale ursului de cavernă (Ursus speleus); peştera a fost puternic afectată de oamenii care au fost în ‘vizită’… dar totuși încă mai are valoare naturalistică. În cartea Peșteri din România, T. Orghidan, Șt. Negrea, Gh. Racoviță, C. Lascu, Ed. Sport-Turism, București 1984, la pg. 430-434 există o descriere a peșterii Munticelu, incluzând și hărți. Aici se arată că ea a fost cartată în 1973, de către I. Povară și G. Diaconu.

“Publicarea pripită și nepotrivită, precum și neluarea la timp a unor măsuri de amenajare și protecție au făcut ca peștera să sufere, încă imediat după descoperire, puternice degradări. (…) Elementul peisagistic cel mai frapant îl constituie marea bogăție de stalagmite lumânare. În partea nordică a sălii ele formează o adevărată pădure, care, când a fost descoperită peștera, forma cea mai mare densitate de stalagmite-lumânare din țara noastră. Aceste formațiuni, deosebit de fragile, se dezvoltă în condițiile unei alimentări constante și nu prea abundente, în care picătura căzută depune, în momentul impactului cu vârful stalagmitei, întreaga cantitate de calcit pe care o conține. În acest fel creșterea se face numai prin vârf. Existau în peștera Munticelu stalagmite lumânare înalte de 3 m, dar nu mai groase de 3 cm. Alte speleoteme demne de interes sunt stalactitele fistulare, care în câteva puncte formează adevărate ploi de „macaroane”. Diverticulul sudic adăpostește un mic lac, căptușit cu calcit spongios, imaculat. Într-un alt diverticul se află oseminte ale ursului de peșteră, între care un femur fixat într-o stalagmită – un adevărat certificat de autenticitate și vechime. Geneza peșterii este legată de tectonica de versant a masivului Munticelu. O fractură principală orientată nord-sud a intersectat un plan tectonic înclinat spre est și paralel cu alte două litoclaze. Dizolvarea intensă produsă în zona de intersecție a acestor accidente tectonice a sculptat marea sală, în care apoi au avut loc prăbușiri de blocuri, ce au condus la aspectul actual.”

Lacul Roşu (Gyilkos-tó) este cel mai mare lac de baraj natural din România, situat la altitudinea de 983 m, având un bazin hidrografic de cca 38 kmp (alte surse arată 47 kmp…), situat amonte de intrarea apelor în Cheile Bicazului. Conform măsurătorilor geologului Károly Csiki – 1987, lacul are suprafaţa de 11,4676 hectare, volumul de apă este de 0,587503 milioane metri cubi, iar adâncimea maximă este de 9,7 m.

O alunecare de teren şi desprinderi de blocuri din Muntele Ucigaş/ Ghilcoş (Gyilkos-havas, menţionat prima dată în 1773, ca proprietate a grofilor Lázár), prăbușire presupusă de unii ca fiind produsă în iulie 1837, a barat cursul apelor adunate din bazinul superior al Bicazului şi astfel apa se acumula, acoperind pădurea din valea respectivă şi dând naştere la ceea ce actualmente este Lacul Roşu… În cartea Lacuri din Romania – Limnologie regională, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1971, la pg. 307, P. Gâştescu scrie: “Declanşarea surpării este corelată cu nişte mişcări seismice produse în zona de la Curbura Carpaţilor şi cu frecvenţa mare a unor ploi torenţiale în anotimpul respectiv”. În cartea Magyarország Földje – Kitekintéssel a Kárpát-medence egészére, Magyar Könyvklub, Budapest 1997, la pg. 418 se citează părerea geomorfologului din Miercurea Ciuc, András Kristó, care, pe lângă precipitaţiile bogate din acei ani și substratul predispus la alunecare, nu exclude nici contribuţia cutremurelor din acea vreme, mai ales a puternicului cutremur moldovean din data de 23 ianuarie 1838, arătând că nu se cunoaşte data exactă a formării lacului, se ştie doar că în vara anului 1838 exista deja. Avem în această carte o frumoasă descriere despre condiţiile ideale care au dus la formarea lacului, prin alunecarea produsă într-un loc unde valea a putut să fie blocată de o mare masă de materiale prăbuşite, conţinând şi argilă care să hidroizoleze barajul puternic… capabil să reţină apele care se acumulează; deoarece sedimentele aduse de pâraie se depun în lac, apa care se scurge peste baraj nu mai are capacitatea de a eroda cu forţa similară unui pârâu/ râu în alte locuri. Poate că nu ar fi rău de analizat nici ideea că apele întinse ale lacului estompează viiturile puternic agresive. Oricum, această prăbuşire de versant nu a fost secţionată până acum, ceea ce este ‘o mare minune’.

Interesant este că trunchiuri ale molizilor care au trăit în urmă cu două secole se păstrează mineralizate până acum, atât în apă, cât şi ridicate deasupra luciului… Odată cu trecerea timpului, suspensiile şi pietrişul adus de pâraiele care se varsă în lac, depuse sub formă de sedimente, duc la colmatarea lentă a Lacului Roşu, ceea ce se observă mai cu seamă în zonele conurilor de dejecţie depuse de pâraie, unde aria devine înmlăştinită şi apoi este teren uscat, acoperit de iarbă, tufe, pădure de arin, apoi pădure compusă din specii competitive în habitate terestrializate; evident că la modul general se reduce şi adâncimea lacului prin acumularea de sedimente lacustre care actualmente au cca 5-6 m grosime.

Măsurătorile lui Ferenc Herbrich, făcute în 1859, estimează suprafața luciului de apă ca fiind de 32 hectare, dar arată că ele nu sunt exacte, existând locuri inaccesibile. Conform studiilor lui I. Bojoi (Contribuţii la sedimentologia Lacului Roşu, Lucr. Staţ. Cerc. Stejarul, 1968), în 103 ani lacul şi-a redus volumul de apă cu 40%, iar la acest ritm colmatarea completă se preconizează în anul 2080; au fost realizate intervenții pentru a reduce artificial ritmul de colmatare a lacului, prin reținerea sedimentelor în sectorul final al pâraielor care îl alimentează, iar aici, la barajul de retenţie a sedimentelor, construit în 1960 pe pârâul Hăşmaş, Bojoi a măsurat o depunere anuală de 1-6 cm, iar la barajul din 1962 de pe pârâul Piatra Roşie, de 1-4 cm pe an. Fantastic, cât de scurtă este speranţa de viaţă a unui asemenea lac, faţă de dimenisunile vaste ale timpului geologic; desigur, alte mişcări tectonice vor crea alte surpări ce vor bara alte cursuri, vor crea alte lacuri care se vor colmata şi ele… ş.a.m.d.

Biodiversitatea parcului este mare, ca rezultat al variatelor condiţii geomorfologice, pedologice, de expunere a versanţilor, microclimat ş.a.m.d. Desigur, până la ora actuală avem o părere despre speciile prezente, dar suntem încă foarte departe de a avea o listă care să cuprindă întreaga diversitate de specii a zonei; situaţia cunoaşterii este destul de rezonabilă cu plantele şi cu vertebratele, ca şi cu unele grupe de insecte.

Cercetările botanice realizate în a doua jumătate a secolului 19 aduc primele date despre flora acestei zone, prin munca lui F. Fronius, F. Schur, V. Janka. În prima jumătate a secolului 20, cercetările cu tente geobotanice sunt aprofundate de F. Pax, M. Guşuleac, E. Nyárády, R. Soó. În a doua jumătate a secolului 20, cercetări botanice/ fitocenologice în zonă sunt realizate de C. Papp, C. Bârcă, E. Eftimie, Gh. Mihai, D. Mititelu etc; un studiu asupra pajiştilor este realizat de A. György, A. Kovács, V. Prepeliţă şi M. Doczy.

În 2003 a apărut la Piatra Neamţ cartea scrisă de Nicoleta Nechita, având titlul Flora şi vegetaţia cormofitelor din Masivul Hăşmaş, Cheile Bicazului şi Lacul Roşu, o lucrare monografică de aproape 400 pagini, scrisă pe baza studiilor în teren, a consultării ierbarelor Muzeului de Ştiinţele Naturii din Piatra Neamţ şi a colecţiei de plante a lui Ödön Nagy din Muzeul de Ştiinţele Naturii din Târgu Mureş, precum şi a unei bibliografii formate din aproape 200 de articole. În această lucrare se arată că din zonă sunt cunoscute 1147 specii de plante cormofite, dintre care 40 pteridofite, 7 gimnosperme şi 1100 angiosperme; unele genuri sunt mai bine reprezentate, spre exemplu Carex are aici 37 specii, Hieracium 25 sp., Festuca 19 sp., Centaurea 18 sp. (…), Gentiana 10 sp., Aconitum 9 sp… etc. Familia Orchidaceae are aici 33 de specii. În conspectul speciilor de cormofite ale zonei, există date de localizare în teren a speciilor cunoscute de aici. Mai apoi sunt prezentate 63 de asociaţii vegetale ale zonei, ca şi utilizarea şi protecţia plantelor locului. La pg. 335, Nicoleta Nechita scrie: “Cea mai însemnată suprafaţă a Masivului Hăşmaş este acoperită de păduri (56%). Dintre acestea 2/3 sunt molidişuri, iar 1/3 făgete amestecate cu răşinoase şi insular făgete pure.” La pg. 343, scrie: “Condensarea rarităţilor floristice şi fitocenologice are loc în cea mai mare parte pe principalele vârfuri ale masivului şi în Cheile Bicazului, multe dintre ele fiind saxicole. Existenţa în masiv a peste 90 de taxoni rari conferă acestui teritoriu rolul de adevărată ‚bancă genetică’, în care este tezaurizată o informaţie genetică autohtonă de neegalat.”

Tisa (Taxus baccata)

Zona Cheilor Bicazului – Hăşmaş – Lacul Roşu are numeroase specii de plante endemice, relicte terţiare sau relicte glaciare, specii rare ş.a.m.d. Cosacii de Bicaz (Astragalus pseudopurpureus) sunt endemici locului… deci trăiesc doar aici şi nicăieri altundeva. Dintre speciile de plante mai importante pentru conservarea biodiversităţii se pot aminti: floarea de colţ (Leontopodium alpinum), considerată relict glaciar, cosacii lui Römer (Astragalus römeri), vulturica de Pojorâta (Hieracium pojoritense), tulichina (Daphne cneorum), opaiţa lui Zawadzki (Silene zawadzkii), care este o specie relict terţiar, cetina de negi (Juniperus sabina), orhidee cum sunt papucul doamnei (Cypripedium calceolus) şi sângele voinicului (Nigritella rubra), bulbuci de munte (Trollius europaeus), stânjenelul Iris aphylla ssp. hungarica, precum şi specia de vineţică numită Ajuga pyramidalis, dar şi speciile Waldsteinia geoides, Viola jooi ș.a.m.d. Merită amintite bărbişoara (Alyssum saxatile), specia de urechelniţă Sempervivum simonkaianum, specia de colilie Stipa joannis. Tisa (Taxus baccata), cândva mai bine reprezentată, a fost tăiată pentru lemnul ei rezistent, astfel că acum mai există exemplarele destul de norocoase de a fi crescut pe pereți accesibili eventual cățărătorilor. Se cunosc de aici şi 90 de specii de briofite (mușchi).

Fluturele ochi de păun roșcat (Aglia tau)

Aglia tau

Sphinx pinastri

Laothoe populi

Laothoe populi

Laothoe populi

Laothoe populi

Important pentru conservare este fluturele apolo (Parnassius apollo transylvanicus), dar și alte câteva lepidoptere: Lycaena hippothoe, Zygaena nevadensis. Trăiește aici și limaxul albastru al Carpaților (Bielzia coerulans). În apele Bicazului care curg prin chei este prezent păstrăvul (Salmo trutta fario), precum şi zglăvoaca (Cottus gobio) şi mreana vânătă (Barbus meridionalis). Dintre amfibieni, zona este populată de salamandră (Salamandra salamandra), triton de munte (Triturus alpestris), triton carpatic (T. montandoni), triton cu creastă (T. cristatus), izvoraş cu burta galbenă (Bombina variegata), brotăcel (Hyla arborea), broască mare de lac (Rana ridibunda), broască roşie de munte (R. temporaria), broască râioasă brună (Bufo bufo), broască râioasă verde (Bufo viridis). Dintre reptile sunt prezente șopârla fără membre sau năpârca (Anguis fragilis), şopârla de câmp (Lacerta agilis), şopârla de munte (Lacerta vivipara), şopârla de ziduri (Podarcis muralis), şarpele de alun (Coronella austriaca), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima) și vipera comună (Vipera berus).

Dintre mamifere ierbivore mari, reprezentative sunt cerbul (Cervus elaphus), mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus) şi capra neagră (Rupicapra rupicapra) – populaţia acesteia fiind estimată la 60-90 exemplare, dar specia a fost introdusă aici în anii 1970, deci nu este prezentă în mod natural. Carnivorele mari ale zonei sunt ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus) şi râsul (Lynx lynx); din evaluările făcute în parc, reiese că vara s-ar afla pe teritoriul acestuia 6-8 urşi, iar iarna locurile de “hibernare” concentrează un număr de 30-50 indivizi. În formularul standard al SPA Cheile Bicazului – Hăşmaş mai sunt menţionate chiţcanul de munte (Sorex alpinus), şoarecele de zăpadă (Microtus nivalis), pârşul cu coadă stufoasă (Dryomys nitedula), specii de interes pentru conservare. Articolul Chiropterofauna din aria Cheile Bicazului – Cheile Şugăului – Peştera Toşorog, scris de Baltag Emanuel Ştefan, Pocora Irina şi Pocora Viorel (Migrans, Tg. Mureş, februarie 2009 pg. 2-4), arată că în vizite de teren din 2007-2008 au fost observate aici 12 specii de lilieci: liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacul mic cu potcoavă (Rh. hipposideros), liliacul de apă (Myotis daubentonii), liliacul comun mare (M. myotis), liliacul comun mic (M. oxygnathus), liliacul mare de amurg (Nyctalus lasiopterus), liliacul de amurg (N. noctula), liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus), liliacul nordic (Eptesicus nilssonii), liliacul cu aripi late (E. serotinus), liliacul bicolor (Vespertilio murinus) şi liliacul cârn (Barbastella barbastellus).

 

Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş are o suprafaţă de doar 6.575 hectare, fiind înfiinţat prin ordin de ministru în 1990, confirmat prin lege în anul 2000 şi delimitat prin hotărâre de guvern în 2003…. 90% din suprafața parcului este teren deținut de stat, iar proprietățile private (retrocedate…) reprezintă 10%.

O imagine de 20 de ani… proiectată în numeroase prezentări de diapozitive… se vede pe calitatea culorilor…

Amplitudinea altitudinală a Parcului Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş se extinde între 575 m, la Bicaz–Chei, şi Vârful Hăşmaşul Mare, la 1792 m altitudine. Precipitaţiile medii anuale prin zona Hăşmaş se situează pe la 850-1000 mm, inversiunile termice şi ceaţa fiind fenomene frecvente; debitul mediu al Bicazului măsurat la Bicaz-Chei (1961-1965) a fost de 2,25 mc/s. În parc sunt incluse câteva rezervaţii naturale şi “monumente ale naturii” preexistente înființării acestuia: Cheile Bicazului, Cheile Şugăului, avenul Licaş, precum şi Masivul Hăşmaşul Mare – Piatra Singuratică şi Hăşmaşul Negru.

Situl Natura 2000 SCI Cheile Șugăului – Munticelu, care face parte din complexul carstic al Cheilor Bicazului, are suprafața de 318 ha, iar  în formularul standard este menționată prezența unor specii interesante: croitorul fagului (Rosalia alpina), şoarecele săritor de pădure (Sicista betulina) șamd. Situl Natura 2000 SCI Cheile Bicazului – Hăşmaş are o suprafaţă de 7.645 ha, iar suprapus cvasitotal peste acesta, SPA Cheile Bicazului – Hăşmaş are 7.960,4 ha; în formularul standard al acestui SPA sunt menţionate 80-110 perechi de ieruncă (Bonasa bonasia), 4-5 perechi de buhă mare (Bubo bubo), 7-10 perechi de huhurez mare (Strix uralensis), 19-21 perechi de minuniţă (Aegolius funereus), 6-8 perechi de ciuvică (Glaucidium passerinum), 13-15 perechi de ciocănitoare neagră (Dryocopus martius), 24-28 perechi de ciocănitoare cu trei degete (Picoides tridactylus), 12-20 perechi de viespar (Pernis apivorus), 3-8 perechi de caprimulg (Caprimulgus europaeus), 25-35 exemplare de cocoş de munte (Tetrao urogallus) etc. Avifauna Parcului Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş cuprinde şi fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria), mierla de piatră (Monticola saxatilis), presura de munte (Emberiza cia), corbul (Corvus corax), alunarul (Nucifraga caryocatactes), iar acvila de munte (Aquila chrysaetos) poate fi văzută uneori pe aici.

Viespar (Pernis apivorus)

Parcul Naţional este cuprins de Aria de Importanţă Avifaunistică Cheile Bicazului – Munţii Hăşmaş, mult mai extinsă decât parcul, acoperind 87.682 hectare; conform volumului Arii de Importanţă Avifaunistică din România (Tg. Mureş, 2008), aici cuibăresc 9-12 perechi de buhă mare (Bubo bubo) şi 12-17 perechi (???… aici e ceva greşeală) de cocoş de munte (Tetrao urogallus).

18 trasee turistice marcate trec prin parc, multe dintre ele impracticabile pe timp de iarnă, altele având sectoare care necesită escaladare cu echipament specializat.

Există desigur trasee bătătorite şi uşoare, de genul plimbărilor în jurul Lacului Roşu, iar dintre cele dure, unele duc la nişte locuri de unde poţi avea perspective absolut incredibile, peisaje atât de minunate încât puţini ne închipuim că ar putea exista aşa ceva pe la noi, prin Carpaţi.

La o vizită recentă mă uitam cam ce perspective, ce unghiuri şi ce iluminări ar fi ideale pentru a arăta splendoarea acestor locuri, şi cam ce variante realiste există pentru a ajunge în punctele respective la „momentele care contează”, cam ce tehică/ logistică este necesară şi care sunt costurile şi riscurile asociate. Există câteva idei geniale, să vedem dacă vor deveni cândva realitate…

În zona Bicaz-Chei au fost descoperite artefacte lăsate de vânători din paleolitic, dar ulterior zona salbatică a actualului Parc Naţional a fost slab populată de oameni. Prima fotografie a Lacului Roșu a fost făcută de Balázs Orbán în anul 1864, o daguerotipie realizată cu un aparat de 30 kg.

Între 1920-1928 a funcționat o mocăniță care ajungea până la Lacul Roșu, iar zona se dezvolta ca o frumoasă stațiune turistică. O şosea care leagă Transilvania de Moldova a fost construită în 1937: a fost inevitabilă dinamitarea în multe locuri a pereţilor care se apropie foarte puternic pe firul apei din chei, pe versanţi au fost construite serpentine şi un tunel; infrastructura ocupă mare parte a fostului curs de apă ce a creat Cheile Bicazului. Pe zonele mai lărgite ale traseului sunt instalate puncte de comercializare a unor obiecte pretins-artizanale.

Turismul are o puternică componentă bazată pe cetăţeni maghiari care vizitează Secuimea. Totuşi, potenţialul (eco)turistic al zonei este de nenumărate ori mai mare în comparaţie cu nivelul acestuia la ora actuală. Foarte dezvoltată este activitatea de escaladare a pereților de stâncă, existând numeroase trasee de cățărare. Din cauza șoselei care trece prin chei, probabil că acest Parc Național este cel mai vizitat din România. În Cheile Bicazului se fac zi de zi zeci de mii sau poate sute de mii de poze, dar oare cât de relevante sunt ele? Oricum, nici pe departe nu este prezentată în imagini adevărata valoare peisagistică, spectaculozitatea incredibilă a acestei zone.

Printre agresiunile “de rutină” asupra ariei parcului este tăierea ilegală de pădure, situaţie complicată de proprietarii care doresc să beneficieze imediat de pe urma proprietăţii lor…. Marea exploatare de calcar de la extremitatea din aval a Cheilor Bicazului a distrus deja multe valori naturale şi continuă să agreseze peisajul… muntele care ajunge în concasoare. Emblematică agresiune potenţială asupra naturaleţii Parcului este propusa iluminare nocturnă a Cheilor Bicazului, o iniţiativă aberantă care nici nu ar trebui să intre în discuţie dacă în România ar exista înţelegerea ideii de Parc Naţional şi Conservare a Biodiversităţii.

© dr. Peter Lengyel

Acest text este un început de analiză, ceea ce înseamnă că în principiu va fi dezvoltat în viitor…

Acest articol a fost preluat de pe blogul dr. Peter Lengyel. Mai multe fotografii puteţi vedea aici.

Peter Lengyel s-a născut în 1973 în Sighetu Marmaţiei şi a absolvit biologia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Este biolog, expert în conservarea biodiversităţii, fotograf al naturii, membru al Asociaţiei “Valea Verde”, dar şi secretar ştiinţific la ONG UNESCO Pro Natura, cu sediul în Bucureşti, şi membru al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii.

 

Puteţi urmări şi:

FOTO Lacul Sfânta Ana și Tinovul Mohoș

FOTO  În zbor peste Dobrogea

FOTO Survolând Delta Dunării