Paranoicii reflectă spaimele reale ale lumii

Filozofii Gilles Deleuze și Felix Guattari observau, pe bună dreptate și împotriva lui Freud, că delirurile nu sînt despre familie și familiar, ci conțin povești despre lumea întreagă. Cineva delirează lumea, cu elementele ei îndepărtate sau apropiate, nu doar problemele personale.

 

O lucrare a fraților Joel și Ian Gold numită The Truman Show Delusion: Psychosis in the Global Village și publicată în Cognitive Neuropsychiatry analizează o serie de deliruri paranoice care reflectă teama contemporană de supraveghere.

Într-unul din cazuri, de exemplu, subiectul a călătorit pînă la New York în căutarea regizorului filmului vieții sale și s-a dus la World Trade Center să verifice dacă turnurile fuseseră distruse în realitate sau numai în filmul său. În alt caz, un jurnalist internat în timpul unui episod maniacal era convins că tot scenariul medical e un fals și că după ce va dezvălui adevărul situației va primi un premiu jurnalistic pentru descoperirea sa. Un altul chiar lucra la un reality TV show și a ajuns să creadă că era filmat în secret de colegii săi și aștepta momentul cînd, în timpul transmisiei show-ului, se va arăta adevăratul star, adevărata poveste – a lui.

Aceste scenarii paranoide sînt vechi de cînd lumea și în fiecare epocă sînt preluate de cultura mainstream. Faptul că o idee patologică obișnuită precum cea din filmul Truman show a avut un succes atît de mare la publicul larg înseamnă că a nimerit un nerv real. Această corespondență dintre delirurile paranoide și contemporaneitate a fost observată clinic prima dată de un discipol al lui Freud, Victor Tausk. Acesta a publicat în 1919 o lucrare despre un fenomen numit – mașina influentă. Tausk observase că mulți pacienți schizofrenici erau convinși că mințile și corpurile lor erau controlate de tehnologii invizibile. În delirurile lor apăreau telefoane, fonograful, cinematograful, dinamul electric și alte descoperiri tehnologice noi.

În esență, spunea Tausk, schizofrenicul suferă de o lipsă a limitelor eului – astfel, prin el trec toate visele și obsesiile prezentului, artefacturile culturale și încercările de a aproxima și de a da sens fluxului rapid de schimbări din societate. Delirurile nu sînt astfel discursuri absurde ci un bricolaj, uneori foarte artistic, din preocupările și credințele colective (cum exprimă colajele lui Ion Bîrlădeanu obsesiile epocii comuniste). Artiști precum Philip K. Dick sau creatorii lui Truman Show nu fac decît să-i restituie lumii, într-o formă mai ușor de procesat, propriile fixuri. Truman Show reflectă astfel o iluzie contemporană creată de televiziune și media – grandiozitatea. Încă de la apariția primelor tehnologii media s-au înregistrat deliruri de grandoare de acest tip. Scriitorul Evelyn Waugh povestește despre un episod psihotic al său în care auzea voci de la radio BBC vorbindu-i și coordonîndu-l. E ca și cum s-ar întoarce deodată pe dos realitatea: de unde pînă atunci cei de la radio erau starurile atenției lui, acum devenise el starul lumii media. Anonimitatea din marile aglomerări urbane creează probabil o dorință de a fi văzut. În plus, contactul aproape intim cu vocile și personajele media (și stilul lor de a părea că ni se adresează) ne confuzează pînă nu mai putem face separația între lumi. Bombardamentul de informație și greutatea de a distinge între fals și adevărat în tot ce ține de media contribuie la crearea de scenarii explicative, care umplu golurile mentale. Poate nu e adevărat că sîntem subiecții unui TV show  dar e adevărat că sîntem supravegheați, filmați și reglementați din ce în ce mai mult și showul e parte din viața noastră de zi cu zi, cum e și în politică și oriunde.

În alte epoci și culturi, un subiect delirant vorbea despre un djin dintr-o sticlă care-i controlează destinul. Acum camerele video sînt cu ochii pe noi.