Până la ultimul client

1

Aşa începe totul, puteam să jur încă din momentul în care m-a sunat Diana spunând că vrea să bea o bere, „Dar una singură”, puteam să jur că vor urma altele, chit că a doua zi ne duceam amândoi la muncă, nu prea aveam bani şi mai voiam să prindem şi metroul; ne-am uitat cu neîncredere la acea primă bere care aluneca printre mâinile lui Alex pe masa noastră retrasă în spatele sălii mari din Londophone, convinşi că avem de-a face nu cu o simplă, inofensivă Timişoreana, ci cu cea mai înfiorătoare hidră, pe care cu cât mai repede o răpui, cu atât mai repede îşi regenerează înmulţit capetele.

 

sid si nancy bun

 

Text de Adrian Haidu

Ilustraţie de Ionuţ Dulămiţă

 

Decapitarea a decurs de altfel surprinzător de uşor, trebuie să recunosc, asta mai mult din cauza Dianei, pentru că ea e genul de persoană care face din băut o artă şi o ştiinţă exactă în acelaşi timp, întreţinând discuţiile cu lejeritatea cu care un mare maestru ar muta piesele în deschiderea partidelor de şah; ne uitam amândoi la acele sticle goale şi nu îndrăzneam să ne mai spunem nimic, ca şi cum cuvintele n-ar fi făcut altceva decât să le umple la loc: „Ar cam trebui să plecăm”, spunea Diana, „Sigur”, încuviinţam scurt, iar după câteva minute scurse aşa în derivă, începeam să schiţăm gesturile prin care ne-am scoate banii din buzunare.

Am mai schimbat câteva replici menite să ne încurajeze laşa decizie, „Eu chiar trebuie să mă duc la muncă dimineaţă, şi-aşa am tot întârziat săptămâna asta”, „Sigur, lasă că oricum putem să mai ieşim vineri dacă e”, „Da”, degetele scotocind orbeşte după cei şase lei, pipăind nefasta hârtie şi trăgând fără vlagă de bancnote până la suprafaţă, aşezându-le somptuos pe masă ca şi cum am fi aşteptat să se audă aplauze după aceea, clienţii ridicându-se în picioare, cortina căzând, noi retrăgându-ne în culise cu braţele pline de flori.

Gata. Asta a fost. S-a sfârşit, în cele din urmă n-a fost atât de greu pe cât credeam, se poate să ieşi în oraş şi să bei doar o bere, ne uitam unul la altul zâmbind cu reticenţă, având grijă ca nici măcar să nu glumim pe marginea subiectului, altfel cine ştie la ce s-ar fi ajuns, îl vedeam pe Alex cu coada ochiului dându-ne târcoale, debarasând celelalte mese dar ocolindu-ne parcă intenţionat, ca să ne dea timp de gândit şi răzgândit, hai, Alex, vino şi pe la noi, ia-ne banii şi urează-ne seară bună, îngrozitor de încet se mai scurge timpul când ai o sticlă goală pe masă.

Când în cele din urmă Alex chiar a venit la noi, ne-am uitat la el cu stupoare: ţinea două beri în mâini şi le aşeza în faţa noastră într-un mod care nu admitea împotrivire, culegea banii şi şi îşi vedea mai departe de treabă, retrăgându-se mulţumit în spatele barului şi lăsându-ne să ne revenim uşor-uşor din şocul iniţial, „Ce s-a întâmplat?”, întreba Diana cu suspiciune, „Nu i-am zis nimic!”, încercam eu să mă disculp de orice vină, „Dar a plătit cineva primele beri?”, întrebarea planând de-asupra noastră ca o ghilotină, ne scotocim repede prin buzunare, „Nu mai ştiu câţi bani aveam”, „Nici eu”, şi abia atunci, pentru prima oară, ne uitam fix la noile beri, cadrul părea să se lungească kilometric estompând orice altceva în jur şi scoţând în evidenţă doar sticlele neîncepute, acoperite de un strat fin de brumă, cu picături de apă scurgându-se lasciv pe liniile curbe ca o promisiune venită din altă lume.

„Le ducem înapoi?”, întreba Diana fără să creadă nici ea că aşa ceva chiar ar fi posibil, „Sunt deja desfăcute…”, îi răspundeam aluziv, „Ei, asta e, le mai bem şi pe astea şi după aia plecăm”, „Sigur!”, ne-am năpustit ca la un semn asupra sticlelor, le-am ciocnit între ele şi apoi între buzele noastre arzânde de nerăbdare şi poftă: am băut amândoi câte un gât lung, şerpuitor –  dacă ar exista aşa ceva precum „berea de după”, cu siguranţă că exact acel gust l-ar avea.

„Nu-i rău”, „Nu-i rău deloc”, şi ne-am continuat conversaţia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mai ales că mie, unul, îmi era foarte uşor, din moment ce orice ieşire cu Diana capătă proporţiile şi magnitudinea unui happening: există o anumită modalitate aparte prin care-şi însoţeşte cuvintele cu gesturi construite parcă pe mai multe paliere semantice, felul în care spune „Ceee?”, de exemplu, lungind vocala până când capătă valori ironice, de pastişă, subţiindu-şi numai atât cât trebuie vocea şi alegând cu precizie intonaţia, îţi dai seama că urmează să spună asta din faptul că mai întâi capul ei se retrage uşor în spate, clipeşte adânc arcuindu-şi sprâncenele, şi abia apoi, în timp ce fruntea i se înclină în faţă, acea silabă se revarsă alungită şi armonioasă deasupra mesei noastre: „Ceee?”, fiind cu atât mai mult vorba despre un adevărat happening cu cât dispar toate elementele teatrului convenţional, nu numai scena, decorul şi cadrul formal, dar abia lipsa oricărei fărâme de intenţie artistică dă valori plastice comportamentului ei. Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat a doua bere.

„Acum chiar trebuie să plecăm”, spunea Diana cu speranţă în glas, „Sigur, acum plecăm”, o îngânam buimac, „Oricum nu mai am decât şase lei”, „Şase lei?”, „Da, nici nu ştiu până când tre să-mi ajungă”, „Adică fix de o bere?”, „Nu, sunt ultimii mei bani”, „Băi, ce-am învăţat în toţi aceşti ani e că atunci când nu mai ai bani, e bine să-i bei şi pe ăia pe care-i mai ai”, începeam să râdem dar în scurt timp ne uitam unul la altul cu îndoială, oare doar glumeşte, sau… „Nu, chiar glumeam”, „Da, ştiu”, „Şi-aşa trebuia să fi plecat de la prima bere”, „Sigur, dacă o mai lungim nu mai plecăm niciodată”, „N-o mai lungim, gata”, „Hai, cerem nota?”, „Da. Putem să mergem direct la bar să plătim”, dar ceva nu ne lăsa să ne ridicăm de la masă, poate chiar Alex care venea să ne schimbe scrumiera, „Auzi, noi ţi-am plătit primele beri?”, „Nu, alea au fost din partea casei, pentru cei mai fideli clienţi”, răspundea el zâmbind, „Vă mai aduc ceva?”

Urmă un scurt schimb de priviri plin de subînţelesuri, „Practic, asta înseamnă că am băut numai una”, „Da, ar mai fi loc de-a doua”, „A doua şi gata”, „Sigur”, „Bun, le aduc imediat”, şi într-adevăr chiar aşa făcea, mişcându-se cu o supleţe complice printre mese și scaune, „Mersi”, îngânam în cor şi beam cu sete din cea de-a treia bere, ştiind că de aici încolo ne-ar fi practic imposibil să ne mai oprim, „Tu câţi bani mai ai?”, „Destui cât să ne îmbătăm amândoi”, spunea Diana râzând, „Oricum tu ţii mai mult ca mine la băutură”, „Nu cred, poate pe vremuri, când eram mai tânără”, „Ba da, eu după vreo cinci mă îmbăt”, „Eu după vreo patru”, „Nu cred”, „Ia să vedem!”, iar pariul ne legitima şi mai mult decizia de-a rămâne, berile veneau una după alta într-o succesiune halucinantă, primele semne ale beţiei neîntârziind nici ele să apară, eu sughitând, ea vorbind tot mai împleticit, eu din ce în ce mai tras la faţă, dar toate acestea nu făceau decât să creeze acea atmosferă de beatitudine pe care numai beţia între doi oameni care se înţeleg foarte bine o poate crea.

La un moment dat îl întrebam pe Alex: „Auzi, până la cât ţineţi deschis?”, iar el se uita la noi cu surprindere, ca şi cum ar fi trebuit să fi ştiut de la bun început, „Până la ultimul client”, şi-şi vedea mai departe de treabă în timp ce Diana încă îi mai interpreta spusele, „Ai văzut ce-a făcut?”, „Nu”, „A zis până la ultimul client, dar n-a zis-o aşa cum o zic de obicei chelnerii, ştii, ultimul client  ca şi cum ar fi vorba despre ultimul om”, iar asta ne-a făcut şi mai hotărâţi să devenim ultimii clienţi, ceea ce nici nu ne-a fost greu de altfel.

Ne-am uitat lung la ceilalţi oameni strângându-şi nimicurile de pe masă şi ridicându-se agale, dispărând pe hol şi lăsându-ne doar în compania paşilor lor urcând scările cu un sunet tot mai stins. Sărbătoream faptul că devenisem ultimii clienţi comandând încă o bere. Atunci simţeam pentru prima oară că sughitul e prea insistent şi cere o rezolvare, mă duceam la baie şi vomitam subit toată berea, apoi ieşeam foarte satisfăcut, mă spălam pe mâini şi o vedeam pe Diana în oglindă, „Eşti ok?”, „Da, am vomitat!”, îi răspundeam voios, „Acum nu mai sughit”, „Bravo”, spunea fără nicio urmă de ironie şi ne antrenam într-o rocadă prin care se făcea că ea se ducea la toaletă, „Mai bine te-ai duce în cealaltă…”, „Ah, ok, haha!”, iar eu mă întorceam la masă, având grijă să trec pe la Alex mai întâi, „Încă una”, „Imediat”, „Scuze că stăm aşa mult, dar ce să fac dacă-mi place să beau cu Diana?”, „Ştiu, e foarte drăguţă”, răspundea înmânându-mi berile, „E, nu?”, adăugam chiar în momentul în care Diana ieşea de la toaletă, „E în spatele meu, nu?”, iar Alex râdea şi ne întoarceam cu voioşie la masă, „Unde eram?”

Eram ultimii clienţi, dar asta parcă nu era de ajuns, nu neapărat că am fi vrut noi mai mult cât că nici n-ar fi fost posibil altceva mai departe, Alex mereu pregătit cu un nou rând, noi mereu veseli şi sporovăind fără încetare, ştiam foarte bine că abia aici începea ieşirea noastră cu adevărat, din momentul în care devenisem ultimii clienţi, ca şarpele care-şi înghite coada, doar că noi ne înghiţeam berile şi deveneam de fapt primii clienţi odată cu primele raze ale soarelui, pătrunzând anevoios printre gratiile geamurilor de la demisol, fără să ajungă deloc la masa noastră, „Tu mai poţi să te ridici?”, întreba Diana, în mod ciudat, cu o elocvenţă care excludea beţia, „Nu cred”, îi răspundeam fără să îndrăznesc măcar să mă gândesc la faptul că, la un moment dat, poate chiar la scurt timp, vom fi nevoiţi să ne ridicăm şi chiar să plecăm acasă, ceea ce ni se părea de neimaginat, probabil că Alex ne citea gândurile pentru că exact atunci se apropia de noi cu reticenţă şi spunea, cu jumătate de glas, „Îmi cer scuze, dar…”, groaznica adversativă, ne uitam la el ca şi cum continuarea ar fi putut să ne spulbere toate aşteptările, nu mai aveam să auzim niciodată ceva mai înfiorător de-atât: „…nu mai am bere”.

„Cum adică?”, întreba Diana clipind des, ca şi acum abia atunci s-ar fi nimerit acolo, cu siguranţa aceea în glas pe care o ai când ştii că la mijloc există o neînţelegere şi că vina nu este a ta, ci a interlocutorului, nu trebuie decât să îi explici cât mai simplu că aşa ceva nu este posibil iar lucrurile se vor rezolva de la sine, doar că în loc să-şi ceară scuze pentru neînţelegere, Alex îşi cerea scuze pentru că „Nu mai am nicio bere în frigider”, şi atunci mă trezeam şi eu din reverie, ca smuls din hipnoză, „Adică nu mai avem ce să bem?”, „Îmi pare rău”, „Şi ce facem?”, „Pot să vă dau o cafea…”, ne uitam unii la alţii ca şi cum am fi fost actorii celei mai absurde piese de teatru, „Cafea?”, „În cele din urmă, de ce nu…?”, o întrebam neconvingător pe Diana, ale cărei degete jucau nervos pe marginea pachetului gol de ţigări, ofta şi făcea un gest scurt din bărbie, „Fie”, aşa că Alex pornea spre automat, lăsându-ne cu totul perplecşi şi învinşi, „După asta chiar ar trebui să plecăm”, „Sigur”.

Există o anumită oră după care, indiferent ce s-a întâmplat mai înainte, cât de puţin sau deloc ai dormit, cât de mult ai băut, trupul se resetează cu de la sine putere, ba chiar îţi mai dă şi un plus euforic, ca bonus pentru chinurile prin care ai trecut toată noaptea, astfel că dacă ajungi la muncă în primele două ore ești chiar mai eficient ca de obicei. Cu siguranță că asta am fi făcut și noi, dacă, prin genul acela de coincidență obscură, chiar în momentul în care păream mai convinși ca oricând că într-adevăr vom pleca, pe scările barului n-ar fi intrat, învăluit în lumină, un distribuitor angelic ținând o ladă de bere în brațe, „Mai am încă trei în mașină”, „Perfect, lasă-le aici”, îi răspundea Alex completând factura și desenând astfel un zâmbet malefic pe chipurile noastre sleite, „Eu zic că e un semn”, spunea transfigurată Diana, „Ia-ți cafeaua și hai la toaletă”, „Ceee?”, „Crede-mă”, iar peste câteva momente boicotam amândoi cafeaua aruncând-o în chiuvetă, într-un gest la care aveam să ne referim ulterior ca la „Partida de cafea”, ceea ce nu ne făcea decât să râdem și mai tare când ne înființam, din nou, în fața lui Alex, „Am auzit noi bine, sau…”, el ne zâmbea și ne întindea încă două beri, „Cred că astea sunt ultimele”, „Poftim?”, „După aia ies din schimb”, „Ah!”, „Ne-ai speriat”, îi răspundeam și ne întorceam la masă, convinși că de data aceasta chiar n-o să ne mai putem ridica, și-așa, abia mai ridicam sticlele în încercarea noastră patetică de a da noroc, ca o strângere de mână secretă ale cărei mișcări le sunt doar vag cunoscute celor doi, „Din ce în ce mai dezarticulat norocul nostru”, spunea atunci Diana și râdeam mai departe.

De aici încolo, sloganul după care ne conduceam era destul de simplu: „No beer left behind”, și într-adevăr, continuam să le bem ca și cum abia atunci începeam, iar când nu mai aveam bani sunam un prieten, asta dacă nu se întâmpla să fie din nou tura lui Alex, care ne mai dădea câte un rând pentru „Cei mai fideli ultimi clienți”, în timp ce restul clienților mai povesteau uneori despre un bar unde unii ar fi băut încontinuu, moment în care se ridica invariabil a neîncredere din sprâncene, „Am auzit și eu asta, dar nu pot să cred”. Atunci ne priveam și mai complice și mândri, rugându-l pe Alex să ne mai aducă o bere.


Un comentariu

Leave A Reply