Pe culmi de dealuri molcome, care deschid cortina înspre munții primitori din lanțul Apusenilor, undeva, departe de lumea dezlănțuită, zac urmele unei păduri pietrificate care a devenit legendă. Locuitorii satelor Prăvăleni și Basarabasa, din județul Hunedoara, își pasc animalele pe aceste culmi și, din când în când, mai coboară cu straița plină de pietre ciudate, cu urme de lemn și frunze în ele, care se sparg ușor și sună altfel decât piatra normală; le țin amintire sau le vând turiștilor care dau întâmplător pe acolo, ori aprind focul cu ele.
Ca să ajungi în Prăvăleni, te duci frumos pe la Vața de Jos, o comună din nordul județului Hunedoara, cândva renumită stațiune pentru tratarea reumatismului, în special (și acum baza de tratament mai există, a fost chiar refăcută la standarde moderne de Romtelecom, care a avut stațiunea în concesiune o vreme. Dar costuri ridicate de întreținere au făcut ca baza să stea închisă câțiva ani, apoi a fost preluată în administrare de Ministerul Apărării și redeschisă); autobuzele sunt și nu sunt, așa că mașina ori bicicleta sunt mijloacele de transport pe care ar fi bine să le ai. De la Vața, iei frumos direcția către Prăvăleni, orice sătean îți arată pe unde. Oricum, drumul clasic se sfârșește la un moment dat și nu-ți rămâne decât să ai picioare bune, căci e o cale de urcat. Așa ne-am pornit și noi și am abandonat mașina la poalele dealului. Ne-am oprit la un izvor să luăm apă rece (izvorul are și el povestea lui, e sfințit cu hramul Sfintei Maria, se fac procesiuni și slujbe speciale aici, deoarece se spune că apa lui vindecă bolile trupului și sufletului). Fiind mai de-ai ”casei”, ne-am găsit rapid și ghid, un flăcău tomnatic și mucalit. Ghiță.
Priveliștea de pe Culmea Cremenii. În stânga se merge spre urmele pădurii pietrificate
Piatra înfrunzită
Urcușul nu e neapărat greu, panta nu e abruptă, dar e lungă și ai senzația că nu se mai termină. Iar după primul deal, când crezi că ai scăpat, mai urmează unul. Pe ici – colo, pasc văcuțe, cai, fără să bage în seamă străinii ce le tulbură liniștea. Case mici de lemn (de fapt, adăposturi pentru animale) se ițesc dintre parii de fân. Cu cât urcăm mai departe, cu atât liniștea devine stăpână și ne auzim până și gândurile. Vântul e atotstăpânitor, suflă cum îl taie capul. Se joacă. Mai în povești, mai scoțând din plămâni aerul poluat de oraș, ajungem pe Culmea Cremenii, de unde ni se deschide un peisaj muntos în zare, iar în stânga noastră se ivește, semeață, pădurea. Nu vă imaginați că îi sunt copacii din piatră. Ce se vede acum acolo sunt copaci normali, pădure mai bătrână sau mai tânără, cu mesteceni, fagi și altele.
Urmă de frunză în lemnul pietrificat
Dar printre acești copaci, pe sub mormane de frunze și crengi, descoperim urmele pădurii de piatră: bucăți mai mari sau mai mici de lemn pietrificat (sau, după spusele geologilor, lemn silicifiat), în culori ciudate, interesante, cu forme care și de aproape aduc a lemn. O bucată pe care o descoperim printre frunze are, la rândul ei, urma unei frunze impregnată în ea (bucata de piatră părea normală, însă am vrut să vedem dacă se rupe ușor și s-a rupt, în două, dezvăluindu-se frunza din interior). ”Oho”, spune ghidul nostru, ”așa cu frunză ‘năuntru n-am mai găsit io până acuma, da’ am găsit cu cruce, să vă spună popa, că-i la beserică, îi bucată de lemn ș-am despicat-o și acolo îi crucea, cum te văd și cum mă vezi!”.
Piatră de lemn, lemn de piatră
Activitatea vulcanică, responsabilă pentru împietrire
Aventura e o joacă de copii ”în orb”, pentru că nu este nici un semn să indice că aici e o pădure de legendă, cum arată lemnul pietrificat, cum îl poți deosebi de pietre normale, unde să îl găsești, mai la nord, mai la est. Dacă nu știi zona cât de cât sau nu ai ghid, riști chiar să te rătăcești. Cu toată lipsa semnalizării, pădurea de piatră este trecută pe website-ul primăriei comunei Vața de Jos ca obiectiv turistic. Oamenii locului spun, însă, că rari sunt turiștii care vin să caute pădurea, de obicei sunt fie din județ (care mai aud de zonă), fie pasionați de geologie sau chiar geologi. Dar chiar și cu așa puțini turiști, Ghiță, când îi prinde, dacă nu sunt musai specialiști, le vinde câte un ”pietroc” din ăsta, că doar e din zona turistică, are poveste. ”Aici o fost un vulcan și de la ăla or împietrit copacii”, știe omul.
Nu știe el rău: cercetările geologului Eugen Orlandea au stabilit că, într-adevăr, în urmă cu milioane de ani, zona de aici a cunoscut o intensă activitate vulcanică submarină. Specialistul a explicat pentru mai multe publicații locale că au fost secvențe vulcanice care au alternat cu secvențe de sedimentare marină, iar erupțiile au format substanțe silice care au ”cimentat” copacii căzuți în apă. Fenomenul are oricum o arie restrânsă la Prăvăleni, deși, dacă stai să asculți localnicii, ajungi la concluzia că e cea mai mare pădure pietrificată din Europa :).
Pe urmele legendei…
Desigur, și aici a fost un zmeu care a răpit o fată …
Ca orice ciudățenie, pădurea pietrificată are și o legendă, știută de bătrânii satelor. Se spune că pădurea era a unui zmeu, care, ca toți zmeii, a răpit și el o fată frumoasă și tânără (fără răpiri, zmeii ar fi plicticoși rău de tot, iar feții-frumoșii nici nu ar exista), fiică de împărat, cunoscută ca și Crăiasa Crișurilor. Nu e greu de imaginat ce a urmat: împăratul a promis jumătate din împărăție și fata de soție celui care o scapă din mâinile zmeului. Rapid s-a găsit un june care să ducă sarcina la bun sfârșit, a omorât zmeul, însă fata tocmai salvată a călcat din greșeală în sângele acestuia și s-a prefăcut în stană de piatră, odată cu pădurea întreagă. Asta spune legenda, dar oamenii știu că e o poveste, iar pentru ei cremenea din pădure a fost bună de făcut focul atunci când nu aveau cu ce. C-o fi deosebită sau nu, nu îi doare așa de tare. Au văzut ei geologi destui trecând pe-acolo, încă de acum 50 de ani, mai văd și azi pe unii și alții venind și ducând pietre (unii au auzit că sunt bune de făcut bijuterii din ele, dar geologii nu acordă lemnului pietrificat de la Prăvăleni rangul de piatră semiprețioasă: are doar un aspect interesant și atât).
Lemn nou și lemn de piatră
Prin lume mai sunt păduri de acest fel, unele chiar pe arii extinse, cum este cea din Bulgaria (pe opt hectare). Cea mai celebră este Petrified Forest National Park (formată acum 200 de milioane de ani), din statul Arizona, SUA, cu o suprafață de 381 de kilometri pătrați. Altă pădure de acest tip se găsește în Grecia, în insula Lesbos, zona Eressos, cu o vârstă estimată la 20 de milioane de ani. În general, activitatea vulcanică este responsabilă pentru fenomenul de împietrire a pădurilor. Așa că, măcar pentru sălbăticia naturii și lipsa de oganizare a aventurii merită să ajungeți în pădurea pietrificată din Prăvăleni. Vă veți întoarce cu un suvenir acasă (noi încă avem piatra cu frunza prinsă în interior) și veți descoperi un loc în care nu mai contează nici cât e ceasul, nici dacă ați mâncat sau nu, nici dacă vă e sete, nici telefonul mobil (nu este semnal, oricum), nici greutățile serviciului, nici rata la bancă, nimic. E atâta pace acolo sus, pe Culmea Cremenii, că încremenești și tu puțin. Cât să îți aduci aminte de lucrurile care contează cu adevărat.
Suvenir din excursia în pădurea pietrificată
Foto: Camelia Jula