Păcatul cel mai mic. O poveste cu biserica romanică de la Cricău

Am scris în treacăt, în urmă cu ceva vreme, despre pasiunea teribilă pentru bisericile saşilor. O pasiune care animă pe multă lume bună din ţărişoara şi din vremurile noastre. La vremea cu pricina, scoteam în calea acestei pasiuni nişte mărturii ale unei europenităţi ardeleneşti cu un gust italian, preferabil săsismelor prea rigide. Astăzi mă voi întoarce la saşi, pentru a atrage atenţia că taman biserica lor cea mai importantă, de la Cricău, este ignorată de turismul de bon ton. Puţini au auzit de Cricău, iar cei care-i cunosc numele îl leagă de cele câteva ediții ale Festivalului Cetăţilor Dacice care s-au ținut acolo.

 

 

Biserica de la Cricău iarna, vedere dinspre nord-est.

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

Curioasă alegere: să faci festival cu daci într-un sat ridicat de saşi… Numai ai noştri se puteau gândi la aşa ceva. Şi s-au gândit, pentru că nimeni nu prea ştie de biserica de acolo. Cricăul nu e pe Valea Hârtibaciului, nici lângă Sibiu sau înspre Sighişoara. Sătucul acesta e ascuns în coasta Apusenilor, destul de aproape de Roşia Montană. Nici nu te-ai gândi câte are în comun cu ea.

Popa Gheorg n-avea grija bolilor. Era încă în puterea vârstei. Se îngrijea de alte lucruri. Saşii lui, din Cricău, se plângeau mai ales de traiul greu din vremurile din urmă. De dijmă, de foametea de anul trecut, de celelalte dări şi mai ales că nu mai aveau privilegiile pe care le ţinuseră strămoşii lor. Nici nu mai ştiau de când erau în ceartă cu capitlul de la Alba. Cu episcopul chiar mai rău, că acela încerca să pună mâna pe satul lor. Prin toate tertipurile. Şi pe saşi să îi facă iobagi.

De la o vreme însă, de când se făcuse Gheorg pleban, parcă nu se mai certau aşa de rău cu cei de la Alba. Se aşezaseră şi unguri în Cricău. Satul creştea, deşi saşii erau nemulţumiţi. Îi mai domolea popa, că era om cu picioarele pe pământ. Le spunea că nu-i rost să plângă degeaba. Că astea-s vemurile şi trebuie să facă şi ei ce pot. Se gândea că dacă se bune bine cu capitlul, atunci o să urce şi el în rang, mai sus.

La asta se gândea când a venit Molima. Doar că de la o vreme auzea veşti încurcate. Se zvonea că mureau pe capete dincolo de munţi. Că regatul se pustiise. Că moartea ajunsese la Oradea. Şi că se apropia de ei, din toate părţile.

Într-o seară se trezi în poartă cu toţi canonicii de la Alba. Fiecare ducea câte un sac zăngănitor. Erau singuri, nu aduseseră nici ţipenie de slujbaş cu ei. Şi-i spuseră că voiau să găsească adăpost. Ajunsese moartea şi la Alba. Episcopul fugise la cetate, în Trascău. Şi n-a vrut în ruptul capului să-i ia pe canonici după el. Se certase cu capitlul, ca mai mereu, şi le-a zis să se ducă unde văd cu ochii. Sau să stea şi să se ducă pe pustii.

La Alba nu se mai putea trăi. De la câţi muriseră, şi de la cât de repede, oamenii nu mai aveau grijă de aproapele lor. Bolnavii cădeau unul după altul. Făceau băşici şi bube lângă subţioară, dacă le spărgeai urlau şi tot mureau. Iar dacă nu, se făceau negre şi duhneau. Le mai făceau şi între picioare, iar degetele se învineţeau. Se făceau carne putredă şi mureau oamenii înainte să se întindă pe tot stârvul. Şi lumea umbla într-ascuns, cu mantii, să nu se-atingă unii de alţii, iar o parte să nu se ştie că au prins boala. În catedrală, în fiecare zi, cădeau morţii în rugăciune. Taţii îşi goneau fiii din casă. Nevestele fugeau de bărbaţi. Un om de-al lor a omorât pe mă-sa şi-a fugit. Dacă mai era o fărâmă de omenie în ei, se mai găseau câţiva care să ducă morţii la câte-un şanţ. Şi-apoi fugeau. Nu chemau popa. Nici popii nu mai veneau la morţi. Vraciul, ăla pe care-l voiau mereu izgonit, a murit printre primii, că ştia el leac. Dar nu ştia. Se juca numai cu moartea. Şi după ce s-a dus, nimeni n-a mai vrut bani şi nici mâncare să poarte de grija morţilor. Atunci au fugit şi ei.

Veniseră la Cricău că era înspre munte. Tot la munte trăsese şi episcopul. Nu era cu cale să te duci la Sebeş sau la Deva. Molima dintr-acolo venea. Şi-apoi, când s-au hotărît totuşi s-o ia pe urmele Sfinţiei Sale, să urce Arieşul, a venit veste că se murea şi la Aiud. Înspre răsărit iarăşi nu se putea. Venise un om de la Mihalţ la Alba, şi a crăpat a doua zi. Aşa că de-aia au venit aici. S-au gândit că plebanul e om cu suflet. Iar Domoş, prepozitul, i-a promis că dacă îi scapă cu viaţă o să-l pună în rândul lor. O să intre şi popa Gheorg în capitlu. O merita, chiar dacă fusese sas.

Îngrozit de veşti, Gheorg căuta scăpare. Se gândi că cel mai bine ar fi să se tragă în munte, către părţile vlahilor, şi să se închidă cu oştenii în cetate, la Craiva, până s-o isprăvi nenorocirea.

În noaptea aia nici măcar n-au dormit. S-au hotărît să plece dis-de-dimineaţă. Popa i-a sculat de cu noapte, să nu îi vadă saşii că fug şi unde fug. În scurt timp se mijea de ziuă. Şi cât timp canonicii strângeau în saci merinde, Domoş îi dădu o mână de ajutor lui Gheorg. Trebuiau să strângă odoarele din biserică, să le ducă cu ei la cetate. Să nu le fure careva.

 

Două stafii alergau noaptea prin sat. Într-o beznă s-o tai cu cuţitul. Când au găsit zidul bisericii, popa Gheorg a răcnit. Îl prinsese o mână. Şi o voce îi spunea să stea.

Fugiră cu ăla după ei. În biserică, când au aprins o lumânare, l-au cunoscut că-i vineţiu şi plin de bube la gât. Era tânăr şi nu era de la el din sat. Îl întrebă ce e cu el, dar bolborosea cu ochii înceţoşaţi că îşi vrea numele înscris pe biserică. Pe-al lui şi pe-al nevestii.

S-au dat înapoi. Le adusese Molima. Dar ţinea un pled făcut boccea. L-a pus jos, l-a desfăcut şi văzură în el odoare bisericeşti. Pentru o clipă, Gheorg se temu că le furase de la ei, dar nu le recunoscu.

– De unde le-ai luat?

– De la noi, de la Ighiu. Părintele e mort. M-am temut să nu le fure alţii.

– Şi ce cauţi cu ele aici?

– Le-am adus domniei tale, să le ascunzi. Dar să le duci înapoi când o să poţi.

– Şi altceva ce vrei?

– Să-mi scrii numele.

– Dar cu numele ce ai?

– Eu nu am copii, părinte. N-am avut când. Nevastă-mea Maria a murit acum două zile. Mă duc şi eu mâine. Vreau să rămână ceva din noi când n-om mai fi.

Se grăbeau. N-aveau timp. Îl întrebară iute cum îl cheamă şi le răspunse: Ulrih. Iar pe nevastă o chema Maria. Pe nevastă o ţinea minte, îi spuse plebanul.

– Te juri?

– Mă jur.

Şi chiar se gândea că o să îi scrie numele. Se mai uita la el din când în când.

Nu pridideau ei cu strânsul lucrurilor din biserică când omul leşină lângă uşă. I-au luat bocceaua şi duşi au fost. Urcară muntele cu ceilalţi până la cetate.

 

Când s-a mijit de ziuă, ajunseseră lângă ziduri. Oştenii s-au lăsat greu înduplecaţi. Pentru Gheorg nu era bai, că venea de pe pământ crăiesc, dar pe canonici nu-i lăsară decât după multe rugăminţi. Cereau şi oştenii ceva. Şi le-au dat. Le-au dat din odoarele de la Alba.

Au stat acolo până-n primăvara următoare. Când şi când mai dădeau câte ceva. Pentru mâncare. Să nu îi dea afară. După cum erau ameninţaţi.

Veştile umblau greu. Acolo trăgeau mai ales vlahii din munte. Şi cât stăteau în cetate se tot întrebau unul pe altul dacă Cel de Sus a trimis într-adevăr Molima. Gheorg nu se îndoia, dar prepozitul era în stare să se lase în plata Diavolului.

În primăvară degeaba s-au mai rugat de oşteni să-i lase să stea. Le-au promis câte-n lună şi-n stele, dar au fost daţi afară. Se zicea că ajunge voievodul în cetate şi nu trebuie să vadă feţe bisericeşti pe acolo.

Coborâră în Cricău. Era pustiu. Nici ţipenie de om. Doar o babă care-l blestemă pe Gheorg de cum îl văzu. Acasă la el, casa arsă. Se vor fi mâniat saşii după ce-a fugit. A început să se mai adune lume, dar nu erau prea mulţi. Şi niciunul nu vorbea cu el. Se uita popa la ei cu coada ochiului şi sătenii nu ziceau nimic.

La biserică, găsiră morţii înşiraţi lângă zid. Săpară o groapă şi-i puseră în ea. O fi fost şi Ulrih printre ei, dar cine să ştie? Oricum erau toţi negri de putrezi. Nu-i puteai recunoaşte. Şi pentru că popa se gândea la ciumatul care adusese molima, Domoş a scrijelit numele ăluia pe o piatră din biserică. A dăltuit popa la numele lui Ulrih şi-al Mariei toată ziua. Iar a doua zi a plecat cu canonicii la Alba.

După un an se ajunse şi el canonic. Era sus de tot, acolo unde îşi dorea. Dar plătise şi un preţ pentru asta. Odoarele de la Ighiu îi fuseseră de ajutor.

În anii aceia, după Marea Ciumă, se destrăbăla lumea cum, când şi cât putea. Domoş cu canonicii chefuiau, mâncau şi beau pe rupte. Episcopul îşi luase o călugăriţă ţiitoare. Iar Gheorg se gândea că păcatul lui e cel mai mic.

 

Numele lui Ulricus şi al Mariei dăltuite pe o piatră dacică din altarul bisericii de la Cricău, faţa dinspre exterior.

 

***

Despre Marea Ciumă prin părţile noastre nu ştim mare lucru. Au fost cazuri pare-se la Oradea. Se mai vorbeşte şi despre unele gropi comune la Cluj, nedovedite clar, şi chestiunile sunt atât de încurcate încât nici măcar nu poţi afirma că ai probe de vreun fel. E ca şi cum molima ne-ar fi ocolit. Nu-i va fi plăcut că prin părţile noastre nu se scria. De aceea, ciuma de la Cricău este o închipuire. Poate că nici măcar n-a fost.

Singurele cât-de-cât-adevăruri din povestea de mai sus sunt numele Ulrich, un ilustru necunoscut, şi Georgius plebanul (popă paroh). Pe ultimul îl găsim amintit încă din 1345. A devenit canonic în capitlul de la Alba Iulia cândva înainte de 1356 şi a ocupat funcţia până prin 1360. Cât îl priveşte pe Ulrich, el nu e decât un nume pe-un pietroi.

În 1334, în Cricău era multă lume. Vreo 188 de gospodării, ceea ce ar putea duce către 800 locuitori. Sat mare. Se vede din cât se colecta pentru dijma papală. Şi unii dintre locuitori urcau în Apuseni să extragă aurul dintr-un munte numit Chernech. E probabil Cârnicul de la Roşia Montană. Făceau asta încă din secolul al XIII-lea, o făceau cu siguranţă şi pe la 1347. Adică cu vreo trei ani înainte de povestea noastră.

Cricăul a depins multă vreme de domeniul regal al cetăţii de la Piatra Craivii. Până în 1300 fusese scutit de taxe. Erau bogaţi saşii. Au continuat să fie bogaţi şi după ce şi-au pierdut privilegiile. Un secol mai târziu însă ascultau de capitlul şi de episcopul de la Alba. Şi încet-încet comunitatea s-a stins, biserica revenind astăzi reformaţilor maghiari din localitate.

Cricăul e sat vechi. Este atestat încă din 1206. În anul acela, un act al regesc spunea că la Cricău, la Ighiu şi la Romos se aflau primes hospites regni (“primii oaspeţi ai regatului”). E posibil ca să se fi aşezat mult mai devreme, încă din secolul al XII-lea, dar asta n-o putem şti. Cricău este aşadar una dintre primele aşezări fondate de către saşi la venirea lor în Ardeal.

Biserica medievală e veche, romanică, din secolul al XIII-lea. A suferit prefaceri. Cele mai dure în vremea Renaşterii, în secolul al XVI-lea, ca adaptare la cultul reformat. Atunci i-au fost dărâmate navele laterale şi astupate cu material de umplutură. Arcele se mai văd încă la exterior şi la interior. Tot de atunci datează şi incinta ovală de ziduri care înconjoară edificiul.

 

Sculptură din vechea biserica romanică, astăzi în lapidariul ad-hoc din biserică. Un leu care pune labele pe-un balaur.

 

Biserica e plină de spolii antice, de toate felurile. În paviment sunt prinse cărămizi romane cu ştampila legiunii XIII Gemina. Pietrele care alcătuiesc baza corului sunt luate dintr-un murus Dacicus, aduse probabil din cetatea dacică de la Piatra Craivii, care e puţin mai în munte, în vecinătate. Una dintre pietrele dacice poartă de altfel inscripţia cu Ulricus şi Maria. Apoi mai sunt mari blocuri de piatră romane prin toate părţile. Şi o puzderie de altele, unele romane, altele de la biserica romanică, care zac în interior sub forma unui lapidar ad-hoc.

Şi asta nu e tot. În navă mai găsim o serie de picturi din secolul al XIV-lea. Se mai văd fragmente disparate din scene precum Cina cea de Taină, o Răstignire, feluriţi sfinţi, dar şi o scenă din legenda Sfântului rege Ladislau, unul dintre cele mai celebre cicluri de picturi ale vremii. În poveste, sfântul se luptă cu un cuman care răpise o fată, îl dovedea cu ajutorul ei şi la sfârşit se lăsa despăducheat. Era un semn de dragoste de la sus-numita. La Cricău avem numai o scenă. Când sfântul rege îl aleargă pe cuman.

Cam atât despre Cricău. Dacă vreţi să vedeţi biserica, mergeţi de la Alba Iulia către nord, până în Şard. De-acolo la Ighiu şi de la Ighiu prin Bucerdea până la Cricău. Nu e mult. Sunt mai puţin de 20 de kilometri.

 

Puteţi citi şi:

Monumentul-manea. Despre moartea recentă a cetăţii de la Mihăileşti

Cum a cunoscut-o Ferenţ pe Maria. O poveste despre Chimindia

Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici. Povestea bisericii de la Bârsău (în aval de iazul de decantare de la Certej)

Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior