Ori suntem ecologişti, ori nu mai suntem

Ideea fundamentală a ecologismului actual este găsirea traiectoriei către sustenabilitatea civilizaţiei umane globale. Nu este surprinzător că marile mase de oameni nu percep importanţa ecologismului ca fundament al unei civilizaţii umane apte să persiste în timp. Mai surprinzător este că elita politică şi cea intelectuală se află într-o stare asemănătoare de indiferenţă şi iraţionalitate.

 

de Peter Lengyel

Poate că cel mai interesant este că această indiferenţă şi neimplicare în chestiunea sustenabilităţii este prezentă şi între ecologi şi ecologişti. Fiecare îşi vede de treaba lui. De fapt, mulţi dintre ecologi se perfecţionează într-un domeniu restrâns de specializare, unde omul are expertiză din ce în ce mai mare despre detalii din ce în ce mai mici, ceea ce duce la progresul ştiinţei.  Printre ecologişti, o mare parte se ocupă de detalii locale, de la plantarea câtorva copăcei şi apoi candidatura în consilii locale, sau derulează intervenţii bine mediatizate de adunare a unor gunoaie la margine de apă ş.a.m.d.

Evident că munca acestor ecologi şi ecologişti îşi are valoarea ei, dar te poţi întreba, oare cu astfel de abordări se poate avea o influenţă semnificativă asupra sustenabilităţii civilizaţiei umane globale? Se constată că doar o parte infinitezimală a ecologilor şi ecologiştilor se preocupă de acele subiecte majore care se referă la sustenabilitatea sau non-sustenabilitatea civilizaţiei, iar analizele de acest gen sunt eminamente teoretice, încă. Problematica sustenabilităţii civilizaţiei fiind un subiect cu o multitudine de implicaţii politice, demografice, economice ş.a.m.d., este preferată rămânerea ecologului pe tărâmul analizei unei comunităţii ecotonale sau bentonice – o muncă mai liniştitoare.

Deşi se constată că – din punct de vedere ecologic – civilizaţia noastră este pe minus şi omul agresiv subminează pădurile, stocurile de peşte etc., adică își distruge propriul mediu de existenţă, şi consumă baza de resurse de care este totalmente dependentă civilizaţia, totuşi clasa politică internaţională, frecvent mână în mână cu cei care se auto-denumesc “ecologişti”, se ocupă de orice găinărie, se focalizează pe orice altceva decât de cauzele acestei situaţii nesustenabile care ne duce la un dezastru nemaivăzut şi auto-provocat. Deşi se vede că există probleme de sistem şi nu probleme locale, iar rezolvarea unor probleme locale duce doar la transferul agresiunii în alte zone eventual îndepărtate geografic dar mutilând aceeaşi Planetă, totuşi preocuparea se focalizează pe detalii nesemnificative şi locale, în timp ce sistemul în ansamblul lui se deteriorează, iar chestiunile fundamentale nici nu prea sunt analizate. Subiectul nu este greu de înţeles: se vede uşor că dacă am depăşit deja capacitatea de suport a acestei mărunte Planete, prin necesarul de resurse şi impactul pe care îl produce economia globală şi populaţia umană actuală, atunci nu mai există posibilitatea de a creşte economia şi populaţia şi totodată de a spera sustenabilitate. Totuşi, este aproape incredibil cu câtă grijă sunt evitate-ocolite problemele majore, în timp ce există nenumărate filosofări pe subiecte marginale, lipsite de relevanţă. Atât la nivel individual, cât la nivel de instituţii, se fac variate analize ale “problematicilor eco”, însă întrebările esenţiale sunt evitate cu o hotărâre demnă de cauze mai nobile. Cât timp nici întrebările nu sunt puse în discuţie, răspunsurile potenţiale şi mai greu pot să fie spate să apară de la sine. Trece timpul, criza globală de mediu se adânceşte, iar la un moment dat, întrebările acelea nici nu mai au sens, fiind mult-prea-tardiv ca ele să fie dezbătute.

Uniunea Europeană doreşte să fie un model de sustenabilitate, dar care este oare realitatea din teren, care este amprenta ecologică a actualei UE? Aşa-zisa Strategie de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, ca şi variate documente similare dezvoltate la nivelul statelor membre, sunt de fapt nişte idei şubrede subsumate viselor nerealiste de creştere-economiă-nelimitată, evident aflate în afara sustenabilităţii. Deloc nu este de mirare că avem o astfel de criză financiar-economică şi ale ei consecinţe sociale şi politice în Uniunea Europeană, deoarece politicile Uniunii sunt bazate pe tot felul de interese de grup, uriaşe mormane de birocraţie, iluzii detaliate frecvent lipsite de contact cu realitatea naturală dar şi rupte de contextul social şi economic, atât european cât şi al al spaţiilor extracomunitare.

Din câte se pare, aceste crize au un caracter perfid, în sensul că ele apar vizibil, manifest, atunci când magnitudinea problemelor este atât de mare încât nu mai fac faţă mecanismele de compensare din interiorul sistemului. Când constaţi cât de mare este incapacitatea de a soluţiona criza financiar-economică în state cu pretenţii mari, trebuie să conştientizezi că manifestarea vehementă a crizei ecologice globale nu va avea soluţii de atenuare din partea civilizaţiei umane. Singura variantă realistă este evitarea afundării într-o asemenea zonă de marasm, evitarea intrării pe traiectoria de coliziune. Statele, ca mici frânturi de teritoriu cu populaţia lor umană, precum şi corporaţiile transnaţionale şi sectorul financiar, fiecare îşi apară interesele şi încearcă să se poziţioneze cât mai bine pe piaţa concurenţială globală, încercând să absoarbă resurse cât mai multe şi să externalizeze costurile, iar reuşita lor de moment duce la acumularea agresiunii asupra ecosferei şi imposibilitatea sustenabilităţii abordărilor actuale.

Din câte se poate constata, civilizaţia umană globală nu are capacitatea de a dezvolta mecanisme de corectare a traiectoriei ce duce inevitabil la o situaţie dramatică. “Strategi” politruci cu o gândire limitată la 1-2 ani sunt manageri ai detaliilor, care nu au cum să se focalizeze pe problemele strategice esenţiale, care ar da şanse pentru dezvoltare durabilă reală. Există voci firave care amintesc de acute sau cronicizate probleme globale, arătând că este depăşită deja capacitatea de suport a Planetei cu 25 sau 40%, şi că pentru sustenabilitate pe termen lung (să nu mai zic de creştere economică, creştere demografică şi reducerea sărăciei) avem nevoie în curând de 2,5 Planete, dar avem numai una… O asemenea situaţie prefigurează mari conflicte pentru dominarea resurselor. Cu toate aceste semnale sporadice, vehiculul civilizaţiei se apropie de prăpastie, şi îşi creşte viteza, poate deja are unele roţi în aer şi constaţi că nu există şofer, ci doar nişte criminali drogaţi şi îmbătaţi de iubirea de putere, politruci care se bat între ei şi în mare parte nici nu au capacitatea de a conştientiza situaţia. Oamenii miopi au ajuns atât de obişnuiţi cu liderii lipsiţi de realism, care strigă “Înainte!”, încât îi urmează pe aceştia ca oile, chiar şi în goana către prăpastie.

Niciodată în istoria civilizaţiei umane nu a fost atât de previzibil dezastrul care va caracteriza următoarea perioadă, la un mod inevitabil. Nu există nici un fel de motive pentru a spera că situaţia globală se poate îmbunătăţi, sau se poate păstra măcar stabilă, ci se poate previziona faptul că fără a avea schimbări radicale în domeniul economic şi demografic, situaţia ecologică se va deteriora în continuare, resursele naturale vor avea tendinţe de epuizare, iar consecinţele economice, sociale vor fi devastatoare și efectele politice vor fi dramatice. Se poate discuta doar despre detalii, de modul în care civilizaţia umană va parcurge traiectoria de adaptare la limitele naturale ale acestei Planete. Cu cât se afundă mai mult în criza ecologică globală, cu atât va fi mai dramatică ajustarea inevitabilă, şi cu atât civilizaţia post-ajustare va fi mai puţin viguroasă.

Poate oare civilizaţia umană să fie atât de tâmpă, atât de imbecilizată, acum la început de secol 21? Este oare adevărat că în zilele noastre este asasinat chiar viitorul uman al civilizaţiei? Sau undeva în spatele scenei, există decidenţi înţelepţi şi apţi de a înţelege ce se întâmplă, capabili de a contura soluţii realiste pentru a reorienta civilizaţia către sustenabilitate? Oameni apţi de a analiza sistemul în amploarea lui, de a vedea care sunt soluţiile cele mai rezonabile pentru a păstra cea mai mare valoare pe care o cunoaştem, Civilizaţia Umană Funcţională, capabilă de a menţine condiţiile pentru viaţă inteligentă.

Se poate spera că există în spatele scenei acei strategi realişti, geniali şi binevoitori cu Civilizaţia Umană, care gândesc cel puţin la nivel de decenii, dacă nu de secole. Oameni care nu dau doi bani pe politicieni actuali că ştiu că nu au cu cine să discute, aşa cum din motive similare politicienii actuali nu dau doi bani pe păstori analfabeţi sau pe frizeri cu carte-de-muncă? Astfel de strategi pot gândi transformările derulabile în time-frame de la 2 decenii la un secol, să creioneze scenarii bazate pe date şi procese aflate în derulare şi să vadă care sunt consecinţele potenţiale, chiar şi cele care nu este bine să fie descrise pentru marile mase de oameni obişnuiţi. În consecinţă, ei pot alege dintre variantele care eventual ar duce către sustenabilitate. Un prim pas ar fi să tempereze agresiunea consumeristă, spre exemplu prin declanşarea unei crize financiare, economice, care să mai răcească economiile supraîncălzite, în frenezia lor auto-nimicitoare, care transformă resursele în uriaşe mormane de gunoi. Desigur că o criză economică produce durere, pierderi, frământări, dar acestea sunt o nesemnificativă glumă faţă de consecinţele subminării bazei de resurse naturale şi a consecinţelor lipsei de sustenabilitate ecologică. Ar avea ei posibilitatea de a gândi şi mecanisme de temperare a creşterii populaţiei în zonele unde demografia arată o curbă exponenţială, ar găsi ei modalităţi de intervenţie cu transmitere naturală (deoarece nu au la îndemână modalităţile utilizate pentru rezolvarea aceleiaşi probleme în China)? Desigur, asemenea intervenţii ar apărea de o duritate inimaginabilă pentru „oamenii de bine”, care nu conştientizează care sunt opţiunile şi care sunt riscurile şi consecinţele inevitabile ale ieşirii în afara sustenabilităţii.

Desigur, asemenea chestiuni nu se discută în vacarmul tâmpeniilor political correctness-ului de faţadă, în mâzga firilor lipsite de contact cu realitatea naturală dură şi neiertătoare; astfel de subiecte nu sunt nici pentru incultele cu fiţe şi poşete, nici pentru băieţii macho cu şmecherii de doi lei sau de milioane. Astfel de chestiuni nu vor fi niciodată discutate cu marile mase de oameni, însă măcar elita intelectuală şi politică va trebui să înţeleagă cât mai curând că există un mare adevăr simplu, indiferent că ne place sau nu: Ori suntem ecologişti, ori nu mai suntem.

Acest articol a fost preluat de pe blogul biologului Peter Lengyel.

Peter Lengyel s-a născut în 1973 în Sighetu Marmaţiei şi a absolvit biologia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Este biolog, expert în conservarea biodiversităţii, fotograf al naturii, membru al Asociaţiei “Valea Verde”, dar şi secretar ştiinţific la ONG UNESCO Pro Natura, cu sediul în Bucureşti, şi membru al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii.

 

Puteţi citi şi:

Ecologism şi democraţie – există oare sustenabilitate?

Einstein și politica – ce ar putea să ne zică azi?

Liderul politic și businessul global

Sustenabilitate – Votul tău contează?

Protejarea Naturii prin Forța Imaginii

Ministru al Mediului – de Afaceri

Plăcerea de a fotografia în Natură

Ce nu știm despre sălbăticiunile noastre?

Consultanță pentru Partidul Ecologist-Verde

Ecologismul politic – a venit momentul?