ONG-urile, o nouă formă de spionaj în Africa

0

Luni, 24 ianuarie 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a votat în favoarea deschiderii unei anchete parlamentare asupra originii finanţărilor primite de asociaţiile şi organizaţiile non-guvernamentale ce operează pe teritoriul israelian. Ministrul israelian al Afacerilor Externe, Avigdor Lieberman, al cărui partid (Israel Beiteno) s-a aflat la originea acestei ciudate iniţiative, declarase că, potrivit informaţiilor pe care le deţine, majoritatea ONG-urilor care pretind că acţionează în numele drepturilor omului nu sunt, de fapt, decât nişte sucursale ale unor servicii secrete străine. Asta, atunci când nu sunt pur şi simplu nişte “complici ai terorii”, concluzionase el.

de Jean-Paul Pougala (Critic Atac)

Originalitatea votului parlamentului israelian consta, prin urmare, în stabilirea adevăratei identităţi şi a obiectivelor fiecăreia dintre aceste organizaţii pe baza provenienţei finanţărilor primite. Era singura modalitate prin care puteau afla cu cine aveau de fapt de-a face.

Şi, într-adevăr, dacă studiezi cu atenţie profilul unora dintre conducătorii acestor ONG-uri, cum ai putea să nu-i dai dreptate ministrului israelian? Căci, nu rareori se-ntâmplă să te treacă fiorii când întâlneşti un astfel de melanj, ce are darul de-a te lăsa perplex. Iată şi unul dintre cele mai recente exemple:

În 1999, când Richard Holbrooke este ales de preşedintele BillClintonsă-i urmeze lui Bill Richardson ca ambasador la Naţiunile Unite, acesta aduce cu sine, pe post de asistentă, o doamnă pe nume Suzanne Nossel. In momentul preluării preşedinţiei de către Obama, aceasta este chemată din nou în administraţie, ca asistentă  a secretarei de stat Hillary Clinton. Pe 23 noiembrie 2011, această strălucită slujitoare a statului american face o mutare dintre cele mai curioase şi deconcertante: îşi părăseşte biroul de la Casa Albă pentru a deveni preşedinta secţiei americane a ONG-ului Amnesty International. Adică nu mai ascundem conflictul de interese dintre anumite organizaţii şi guvernele care le finanţează nici măcar de ochii lumii. Şi, după cum susţin şi cei din Reţeaua Voltaire, tocmai aceasta este doamna care a orchestrat campania de propagandă şi seria de minciuni menite să justifice asasinarea preşedintelui Kadhafi şi bombardarea Libiei, cu cei 90.000 de morţi ai săi, o doamnă care nu trebuie să-şi schimbe decât costumul pentru a reveni la locul crimei şi a începe să dea lecţii despre drepturile omului.

A – ONG-uri mai mult guvernamentale decât non-guvernamentale

Cum se poate numi “non-guvernamentală” o organizaţie care-şi primeşte grosul finanţării chiar de la guvern? Cum poate o organizaţie creată de Congresul american şi finanţată în integralitate de către acesta să vină înAfricaşi să pretindă că este un ONG? Cum se explică faptul că cvasi-totalitatea marii escrocherii numite “ajutor public pentru dezvoltare” este investită în organizaţii aşa-zis non-guvernamentale, cum se întâmplă înCanada?

Cei cincizeci de ani de experienţă ONG-istă înAfricane demonstrează că acest continent nu va putea niciodată să evolueze cu nişte organizaţii a căror opacitate în gestiune şi decizie nu permite evaluarea precisă a adevăratelor lor motivaţii. Nici până în ziua de azi nu există vreun raport sau vreun document care să ateste ce se întâmplă cu uriaşa cantitate de informaţii pe care acestea o strâng în fiecare zi pe teritoriul Africii. Singurul lucru cert, din punctul nostru de vedere, este că scopul lor nu are nimic de-a face cu întărirea securităţii continentului, ci, mai degrabă, cu slăbirea ei. A te gândi că nişte guverne înglodate în datorii se vor îndatora şi mai mult pentru a-i ajuta pe africani ilustrează naivitatea colectivă a acestora din urmă, care acordă o încredere nemăsurată unor asociaţii despre care nu ştiu mai nimic în afara propagandei ce le este destinată.

B – Şi Africa unde-i în toate astea?

În intenţia de-a se pereniza, sistemul ultra liberal ce spoliazăAfricade cinci secole încoace, a pus la punct cu mare artă o organizaţie metodică, cu o distribuţie a rolurilor bine rodată. Şi tocmai în acest scop, acela de a face spolierea mai puţin dureroasă, au fost create asociaţii şi organizaţii aşa-zis umanitare, pentru dezvoltare sau drepturile omului. Organizaţii care s-au rebotezat “societate civilă africană”, copiind aceleaşi tehnici de uzurpare practicate de rasiştii din Africa de Sud, care şi-au zis AFRIKANERS, adică Africani, în locul africanilor pe care voiau să-i elimine prin politica de apartheid.

Toate aceste asociaţii pe care ar trebui să le numim “societate civilă organizată”, nu “societate civilă” pur şi simplu, pretind că lucrează în sprijinul şi pentru binele continentului african. În realitate, ele au cu totul alte obiective, cum ar fi:

 

  1. Să deturneze atenţia africanilor de la adevăratele lor probleme, dictându-le nişte teme nu doar nocive, ci şi inutile, şi să-şi impună punctul de vedere graţie uriaşei maşini mediatice de război care îi însoţeşte pretutindeni şi a banilor care curg gârlă dinspre guvernele lor din Occident.
  2. Puşi în faţa şocului produs de contacul celor două civilizaţii, cea africană şi cea   europeană, atunci când avantajul pare să fie în favoarea celei dintâi, să facă tot posibilul pentru a-i împiedica pe africani să vadă că, în nenumărate domenii, nu au nicio lecţie de primit de la nimeni, ci poate chiar au câteva de dat. Ca atare, africanii trebuie să fie convinşi, şi nu fără un oarecare succes, că sunt nişte înapoiaţi, că şefii lor de stat sunt nişte incapabili, iar continentul lor e condamnat la sărăcie, când destul de mulţi dintre ei ştiu bine că nu-i deloc aşa. Majoritatea celor care au căzut în această capcană au uitat, bunăoară, că erau mult mai fericiţi decât cei care pretindeau a fi nişte belferi veniţi de peste mări să îi ajute. Pentru că africanul este, de departe, mult mai bogat şi, prin urmare, mai fericit decât europeanul. Din punct de vedere geostrategic, adevărata diferenţă dintre un bogat şi un sărac este că cel din urmă câştigă un milion de dolari pe lună, dar cheltuieşte două, împrumutându-se în dreapta şi în stânga, în vreme ce bogatul e cel care nu câştigă decât doi dolari pe zi, dar cheltuieşte numai unul. Ceea ce explică de ce africanii sunt mai puţin stresaţi decât europenii, mai zâmbitori, chiar dacă nu au maşină, nu pretind ca universul să li se-aştearnă la picioare şi nici nu vor să schimbe câte-un şef de stat din Nepal sau din Guatemala şi, ca atare, se sinucid în număr mult mai mic. Dacă ne gândim mai bine, n-ar fi fost mai logic ca ONG-urile să copieze tocmai această lecţie de fericire africană pentru a o preda europenilor?
  3. Întinarea imaginii Africii, aceasta pare a fi una dintre principalele misiuni ale ONG-urilor. Oriunde ne-am afla, în cele mai mari aeroporturi, în cele mai mari gări şi staţii de metrou, de la Dusseldorf la Montreal, trecând prin Geneva, Roma, Paris şi New York, nu putem scăpa niciunde de fotografia câte unui copil negru, murdar şi malnutrit, ce împodobeşte pereţii acestor spaţii publice. Pe de-o parte, pentru autorii lor, e vorba de una dintre cele mai rentabile activităţi comerciale sau, mai rău, e cea mai mare campanie de propagandă împotriva unei Africi mai demne şi mai prospere. E un act de rasism pur şi dur, iar a arăta o poză în care o armată de muşte se bat să ciugulească ultimele resturi de pe buzele exfoliate ale unui copil, oricât de năpăstuit ar fi acesta, dovedeşte o totală lipsă de respect faţă de acesta. A exploata greutăţile prin care trec semenii tăi pentru propria-ţi înavuţire, ca un hultan ce dă târcolae unui muribund în aşteptarea viitorului său festin, reprezintă unul dintre cinismele dintre cele mai periculoase pentru rasa umană.
  4. Activităţile de spionaj: În Africa, ignoranţa şi lăcomia sunt cuvintele-cheie care au permis dezvoltarea fără oprelişti a spionajului străin în toate păturile populaţiei şi sub forme dintre cele mai greu de imaginat. Remarcăm, astfel, tot soiul de iniţiative şi organizaţii care nu au alt scop decât să slăbească statul şi să-i substituie diverse pseudo-soluţii care n-au fost testate niciunde, îndeosebi în sănătate, învăţământ şi micro-finanţe, etc….De ce au guvernele americane şi europene nevoie să se folosească de ONG-uri pentru a strânge informaţii despre Africa, dacă acestea din urmă sunt complet inofensive şi nu pun în niciun fel în pericol prosperitatea şi siguranţa continentului african? Care sunt aceste interese occidentale incompatibile cu construirea urgentă înAfricaa unui Stat puternic, capabil să se îngrijească cu demnitate şi pricepere de proprii cetăţeni?

 

C – Ce fac spionii africani?

Prin activitatea de spionaj, africanii au înţeles o simplă problemă de ordine publică, prin care erau eliminaţi pretinşii opozanţi, adevăraţi sau imaginari, nu activităţi de spionaj şi contraspionaj economic sau geostrategic. Dar cum, de-o vreme încoace, exact aici e miza, chiar şi între cei mai buni prieteni din lume persistă o oarecare neîncredere cu privire la activităţile de spionaj ale agenţilor celeilalte părţi. Cazul Israelului şi-al Statelor Unite ne-o demonstrează cu prisosinţă. Marţi, 22 aprilie 2008, cu cincisprezece zile înainte de vizita preşedintelui american George Bush în Israel, Ben-Ami Kadish a compărut în faţa tribunalului federal din Manhattan, acuzat că ar fi transmis israelienilor informaţii clasificate cu privire la arsenalul nuclear american, avioanele de luptă F-15 şi sistemele antirachetă Patriot. Într-o bună zi, vom vedea noi oare şi vreun african într-atât de iubitor de patrie încât să fie acuzat că ar fi spionat o mare întreprindere occidentală în beneficiul ţării sale? Cum se poate explica naivitatea ţărilor africane care instalează în fruntea unor întreprinderi publice strategice manageri occidentali, fără să se preocupe nicio clipă de informaţiile sensibile pe care aceştia le-ar putea furniza ţărilor din care provin? Există oare un sistem de contraspionaj eficace prin intermediul căruia aceştia să poată fi supravegheaţi aşa cum se cuvine?

D – Concluzie:

Africa trebuie să înceteze să-şi mai închipuie că există cadouri gratuite, de oriunde-ar veni ele, că există daruri fără niciun interes, pentru că, adesea, acestea din urmă pot fi de un milion de ori mai costisitoare decât darul primit. Înainte de-a accepta orice parteneriat trebuie să se întrebe ce are celălalt de câştigat. Dacă e neclar, iar interesul său nu iese nicicum la iveală, înseamnă că e vorba de o “stratagemă” sau, mai bine zis, de-o înşelătorie.Africatrebuie să meargă mai departe decât a făcut-o Israelul prin iniţiativa sa, adică să nu se limiteze doar la a identifica sursele de finanţare ale fiecărui ONG ce operează pe teritoriul său. Trebuie să ia decizia radicală de a interzice orice asociaţie, orice organizaţie care primeşte chiar şi o centimă din afara Africii. Chiar şi o asociaţie 100% africană nu poate primi fonduri din străinătate fără a se simţi obligată să le fie recunoscătoare binefăcătorilor săi, mai ales furnizându-le toate informaţiile de care au nevoie, luând apărarea intereselor, ideilor şi opiniilor celor mai importanţi dintre donatorii săi de peste hotare (chiar şi atunci când acestea sunt vădit contrare intereselor naţiunii africane în chestiune).

Pe un plan mai general, numai întărind federaţia africană va aveaAfricaforţa să impună o mai mare transparenţă în relaţiile sale cu celelalte ţări ale lumii. Africa are nevoie de o cooperare între un stat şi altul, nu între stat şi ONG-uri, adică trebuie să-şi dezvolte acelaşi soi de relaţii ca acelea pe care le întreţine cu China, care nu a instalat niciun ONG, nicio asociaţie în satele sau oraşele africane care să primească bani de la guvernul chinez pentru a transmite informaţii din teritoriu sau, pur şi simplu, pentru a-şi rezolva propriile probleme de şomaj.

În secolul XXI, pentru a nu rămâne în logica patetică şi depăşită a războiului rece, spionajul trebuie să se reînnoiască, căci, după cei 50 de miliarde de dolari înghiţiţi cu naivitate de spionajul occidental în Africa, şi da, chiar dacă unele informaţii sensibile au permis Occidentului să ţină Africa în sărăcie, putem spune că Occidentul n-a reuşit să obţină profiturile scontate, sfârşind în aceeaşi criză economică şi financiară pe care o cunoaştem cu toţii atât de bine. Fie ca Occidentul să aibă curajul să se privească în faţă şi să-şi facă autocritica, recunoscând mediocritatea unor conducători care, împotmoliţi în tot felul de scandaluri legate de posturi fictive, deturnări de fonduri, hărţuiri sexuale, pedofilie, etc…n-au avut nici timpul, darămite inteligenţa de a înţelege că, pentru a rămâne în picioare, Europei nu-i trebuia o Africă în genunchi.

Traducere: Alexandru Macovei

 

 


Leave A Reply