Alexandru Popescu merge pe jos din Ploiești până la Bruxelles, 3 000 de kilometri în trei luni, pentru a prezenta Parlamentului European un mesaj de 1 Decembrie împotriva fracturării hidraulice atât în România, cât și pe continent. Când am vorbit cu el era în Germania și mă gândesc la dificultatea de a parcurge în fiecare zi distanțe apropiate de un maraton. Scriu pentru a aminti de ce a pornit la drum, care sunt resorturile sale interioare și nădăjduiesc ca susținerea care vine simbolic prin rândurile de mai jos să-i mai țină puțin de cald în singurătatea drumului.
de Adi Dohotaru
Sper să nu mai aibă sângerări la degete, bășici în talpă, ca atunci când l-am întâlnit, și că va întâlni destui activiști pe traseu care să îi ușureze greutatea rucsacului.
Am mers alături de el din Turda până în Cluj, a suta parte din traseu. Călătoria împreună a fost un prilej pentru a mă informa mai bine în privința fracking-ului și a de a mă lămuri că mesajul său nu e doar împotriva unei tehnologii noi, ci și pentru îndreptarea atenției, în condițiile unei crize climatice de anvergură, în direcția dezvoltării unor energii regenerabile fără impactul combustibililor fosili asupra încălzirii globale. Scriu reportajul pentru că relatările în media autohtonă despre demersul său sunt superficiale și cu iz senzațional, încât motivațiile prahoveanului au fost abia schițate. Iar contextul schimbărilor climatice care generează presiunile internaționale la adresa industriei cu combustibili fosili este practic inexistent în relatările făcute de jurnaliștii români.
Alexandru Popescu, Sandu cum îi spun apropiații, are 46 de ani, e mic de statură, dar bine închegat. Vorbește rârâit, apăsat și măsurat. Crede că este omul care mai degrabă face decât vorbește. E pasionat de munte și istorie, fiind vechi colecționar. Înainte de downshifting a lucrat în vânzări, iar de câțiva ani trăiește din antichități. De la tatăl său a moștenit o bibliotecă vastă, așa că a devenit pasionat de istorie, iar în zeci de ani a adunat colecții bogate de numismatică, carte veche, cărți poștale etc. În vânzării fiind, făcea parte din clasa mijlocie superioară, dacă ar fi să ne luăm după venituri. Dar patronul său a murit la 50 plus, el a avut o hemoragie internă de la suprasolicitarea din câmpul muncii, așa că de câțiva ani a luat-o mai moale.
De când a încetat să devină sclavul unei slujbe, a și început să se informeze mai mult. A fost startul participării la viața publică. Dar ecologist se simte de la 12 ani când a fost prima expediție pe munte: „am mers cu școala și apoi am devenit montaniard”. S-a implicat în special în campanii eco, e interesant de reîmpăduriri, colectare selectivă, atenție la consum astfel încât să aruncăm mai puțin. Dar cele mai cunoscute în care a activat sunt campania Salvați Roșia Montană și mișcările de rezistență împotriva fracturării hidraulice.
A devenit cunoscut în spațiul public și mai ales în mediul activist de când a recurs la greva foamei în Piața Universității din București în decembrie 2013-ianuarie 2014 pentru a protesta împotriva abuzurilor autorităților la Pungești. Acolo a avut senzația că: „am intrat ilegal în propria mea țară, pe 3 decembrie 2013. Asta e România vremurilor noastre. Noi plătim jandarmeria să apere o companie străină. Asta e, totuși începem să ne schimbăm, oamenii tind să se unească”.
Din cauza radicalității gestului de a intra în grevă, am crezut că e un fanatic. Deloc așa, căci am cunoscut doar un om determinat și măsurat, dar care își pune corpul la bătaie pentru a-și susține crezul, nu doar tastatura clicktivistă ori vocea la un protest duminical. Pe drumul nostru, în care am schimbat șoseaua și vuietul mașinii pentru cărări lăturalnice cu pietriș și pământ bătătorit de pădure, chiar zicea de mai multe ori, cu o anumită luciditate și dezamăgire: „Asta e…”. Dar el nu renunță și își spune răbdător păsul și mizele cauzelor pe care le apără. E propria reținere, expresia care îl face mai uman și mai simpatic ce infirmă portretul unui zelos, așa cum mulți s-ar aștepta de la astfel de oameni cu o determinare de neînțeles pentru obișnuințele noastre de la 9 la 5.
Alexandru Popescu are ca model de societate țările nordice cu un stat social puternic. Sunt țări care reglementează atent piața și au un model redistributiv mai bun decât țările anglo-saxone. Recunoaște că are convingeri de stânga (moderate), dar ca la mulți alți oameni de stânga de la noi nu e o poziție afișată, mai ales că în România poziția de stânga poate fi asociată cu sistemul comunist sau cu PSD-ul actual.
Redevențe de țară colonială
„De ce aveam nevoie de această exploatare? Avem resurse naturale, de gaze și țiței încă pentru mulți ani. De ce statul român a dat aceste resurse pe redevențe foarte mici?”, spune Sandu Popescu.
Potrivit datelor prezentate de jurnalistul Vlad Ursulean, care a realizat cea mai amplă investigație legată de gazele de șist din spațiul autohton, România „are unele dintre cele mai mici redevențe din lume. Firmele care exploatează gaze naturale trebuie să cedeze statului între 3,5 și 13% din ceea ce extrag. Apoi mai plătesc impozitul pe venit de 16%. La americani e mai mult decât dublu: 12.5-30% redevențe plus 35% impozit pe venit. În Norvegia e triplu: 50% +28%”. Dar nu trebuie să ne comparăm doar cu țările bogate, o simplă examinare a unui raport global din 2013 a redevențelor din diverse țări din Africa, America Latină sau Asia, arată că taxele românești la gaze și petrol sunt foarte avantajoase pentru investitori, dar nu pentru cetățenii țării. Principiul pe care se bazează statul român e unul de tip neoliberal: taxele mici încurajează în mod automat investiții, care vor crea locuri de muncă, apoi putere de cumpărare și deci bunăstare a populației. Dar așa cum a arătat criza financiară și creșterea inegalităților la nivel mondial în ultimele decenii, o piață reglementată minimal nu produce în mod necesar un nivel de trai ridicat. Poate doar pentru o minoritate a populației, celebrul 1% amintit de mișcările de tip occupy.
El crede că redevențele mici sunt rodul incompetențelor statului român în primul rând și abia în mod secundar presiunea corporațiilor: „Eu sunt curios dacă la finalul lui 2014 când se încheie contractul cu OMV, statul român va renegocia redevențele. Că au promis că vor negocia pe redevențe mai mari, dar eu mă îndoiesc că se va întâmpla. Comparativ cu alte state, suntem mai rău ca țările din lumea a treia”. Candidații la președinție nu au introdus în programele electorale ori pe agenda publică subiectul redevențelor ori a exploatării gazelor de șist. Victor Ponta efectiv nu abordează în programul electoral controversa gazelor de șist, iar dinspre dreapta se face referire la valori și justiție în congruență cu principiile economiei de piață, dar fără o bază materială care să asigure acele drepturi ori posibilitatea coeziunii sociale într-o țară cu un coeficient scăzut de redistribuire.
Oricum, dincolo de discuția pragmatică legată de existența unor rezerve convenționale de gaz ori a unor redevențe mai mari, ar trebui să ne concentrăm pe energiile regenerabile: „Sunt atât de multe energii regenerabile. Trebuie să înțelegem că pe termen mediu și lung combustibilii fosili sunt pe terminate”, spune Alexandru Popescu, al cărui marș se suprapune cu primul protest de anvergură de conștientizare a schimbărilor climatice în care sutele de mii de protestatari s-au axat pe necesitatea reducerii emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă.
În cele din urmă, conflictul se dă între corporații a căror miză e un profit cât mai mare și comunități care nu doresc ca pierderile să fie socializate. Costurile sociale și de mediu ale fracturării hidraulice nu țin doar de evidența unor riscuri de producție, ci de garanția că poluarea atmosferică generată de noi investiții în tehnologii bazate pe utilizarea de combustibili fosili contribuie major la emisiile de dioxid de carbon și la încălzirea globală.
De aceea, una dintre direcțiile summit-ului ONU de la New York din septembrie 2014, axat pe schimbarea climatică, constă în reducerea emisiilor de gaze cu 85% mai puțin față de nivelul din 1990 până în 2050. Se discută, încă relativ timid la nivel internațional, și de o taxă pe emisiile de dioxid de carbon în viitorul apropiat și de o asumare a unor investiții publice în cercetări pentru energii regenerabile (solară, eoliană, hidraulică).
Rezistența anti-fracking
În privința exploatărilor de gaze de șist, cel mai tare îl deranjează în atitudinea autorităților „faptul că mint cu nerușinare”. „Vorbesc de independență energică în raport cu Rusia, dar noi am exportat în primul trimestru gaze de 27 de milioane de euro. Dacă vrem independență, de ce exportăm?”. Din perspectiva independenței energetice, România se află pe locul trei în UE, după Danemarca și Estonia, cu o independență energetică în proporție de 80%. Iar dependența poate fi micșorată și mai drastic prin investiții în energia regenerabilă.
La metoda fracturării hidraulice, Alexandru Popescu reproșează „consumul mare de apă, sunt foarte multe chimicale introduse în acel lichid de fracturare, o parte din ele fiind cunoscute ca fiind cancerigene. Având în vedere că 80% din lichidul de fracturare rămâne în subsol, automat există posibilitatea ca acel lichid să intre în pânza freatică”.
„Să zicem că sunt PR-ul unei companii și voi zice că nu avem nici un interes să poluăm natura sau să infiltrăm pânza freatică a unor localități”, îi spun. „Desigur că voi declara asta, dar ce vreau să arăt e că tehnologia nu e atât de sigură” (de exemplu, pagina 54 a raportului despre fracking în care au fost chestionați 215 experți), răspunde. „E la fel ca la tehnologia bazată pe extragerea minereului folosind cianuri, așa s-a întâmplat la Mount Polley, în Canada, cu spargerea barajului de decantare. La o săptămână un caz similar a fost în Mexic. Promisiuni sunt, dar realitatea infirmă aceste declarații. Nimeni nu îți garantează ce se va întâmpla în caz de catastrofă naturală, dacă are loc un cutremur”, continuă Sandu.
El crede că putem convinge autoritățile să interzică fracturarea hidraulică dacă ne mobilizăm mulți în stradă și dacă televiziunile își fac datoria de a informa: „TVR-ul nu a făcut dezbatere pe fracturare hidraulică, deși pe Roșia a făcut”.
Mecanismul e simplu, mai ales în privința presei private, informația nu ajunge din cauza reclamei corporațiilor: „Companiile sunt interesate mai mult de câștig și profit, nu de binele oamenilor. Ei au PR-ul bine pus la punct care arată cum au grijă de oameni, dar își urmăresc interesele lor”. „Dar îți poți imagina o economie funcționând diferit?”, îl întreb. „Bineînțeles, dar asta ar însemna câștiguri mai mici, mai modeste. Dar ei nu vor, pentru că preferă câștiguri mari într-un timp cât mai scurt”, zice.
Însă când îl întreb cum și-ar imagina o economie mai democratică, răspunsurile sunt eliptice, e și greu de avut o discuție aprofundată în oboseala drumului. Îmi spune doar că democrația și capitalismul nu sunt sinonime cum s-a susținut timp de două decenii în spațiul autohton. Fără să dezvoltăm subiectul, îmi povestește despre o economie a micilor întreprinzători și medii în care două resurse puternice de dezvoltare a țării sunt agricultura și turismul:
„Dacă tot am distrus industria după 1989, hai să ne reprofilăm pe turism. Uite, Roșia Montană a fost declarată tot zonă monoindustrială, când sunt destui care vor să facă turism. Păi, unde e libertatea antreprenorială dacă zona e monoindustrială? Am mers la pas prin România și am văzut multe localități frumoase, cu cetăți medievale. Dar nu era un curator la o poartă, o pensiune, care să întâmpine turiștii pentru ca acele localități să trăiască și din turism. Când treci cu mașina e altceva, dar mergând pe jos am descoperit niște locuri superbe”.
„Picătură cu picătură se face râul mare”. Soluția sa în momentul de față e mobilizarea civică, nu coagularea politică. La cât de precară e cultura politică pe care o avem, Sandu crede că într-un partid chiar bine intenționat care să reprezinte mișcările civice actuale, s-ar infiltra destui care să îl deturneze spre interesul lor privat sau de afaceri.
În Prahova, unde sunt prospecțiuni în 16 localități, a stat în stradă și a strâns 1.200 de semnături împotriva interzicerii explorărilor și a făcut călătorii de informare a localnicilor și primarilor în localitățile vizate. „Din 16 localități, doar în Bucov primarul era alături de oameni și se opunea explorărilor. Asta se întâmplă pentru că nu există o autonomie locală în raport cu administrația centrală. Uneori nici nu se poate, pentru că sunt multe localități rurale care nu au venituri. E complicat, nu știu cum s-ar rezolva cu autonomia asta, că mulți ar muri de foame”, zice el. De aceea, se și opune sistemului american în care subsolul aparține unor proprietari privați și nu statului. Mulți ar vinde instant către companii ca să scape de sărăcie.
Totuși, „unii încep să se trezească, văd pericolul la ușa lor, nu departe ca la Pungești. La Lipănești au ajuns oamenii au început să se mobilizeze, adună semnături pentru ca autoritățile să nu permită explorarea. Dacă sunt uniți, înțeleg că ei sunt de fapt puterea în localitate”.
Dacă l-aș mai fi întrebat, mi-ar mai fi răspuns în kilometri rămași. Dar am preferat să îl înțeleg mai bine fiind atent la efortul depus. Iar acum îmi imaginez determinarea tăcută a corpului său pe stradă ce acoperă frigul toamnei târzii și a iernii care se apropie.
Puteţi citi şi:
VIDEO Cum afectează fracking-ul viaţa americanilor obişnuiţi din California
Provincia canadiană Nova Scotia a interzis fracking-ul
Chevron se retrage din Bulgaria
Circa 750 de litri de otrăvuri ajung zilnic în solul statului american Colorado