În unele părți ale Indiei, care are 1,2 miliarde de locuitori, doi din cinci copii sunt malnutriți, scrie FastCoExist, iar la nivel general, statul sud-asiatic găzduiește cel mai mare număr de oameni din lume care nu au acces la mâncare. Manoj Kumar, un indian care hrănește zilnic 1,2 milioane de copii prin programul alimentar derulat de asociația sa în școli, vrea să arate că antreprenorii pot rezolva problema foametei.
Kumar are o teorie privind răspândirea acestui fenomen în țara sa: foamea nu e o boală transmisibilă, cum e tuberculoza sau SIDA, așa că elitele sunt mai puțin interesate să se ocupe de ea, pentru că nu le supune la niciun risc. La asta s-ar adăuga ineficiența istorică a serviciilor publice din India, capacitatea scăzută a sectorului său social și faptul că, în trecut, societatea civilă s-a preocupat mai mult de activism decât de rezolvarea unor probleme.
De când a ajuns la conducerea Fundației Naandi, în anul 2000, Kumar a încercat o abordare nouă. În primul rând, a angajat oameni din sectorul celor care lucrează pentru profit, în speranța că abilitățile lor manageriale se vor dovedi mai utile decât pasiunea și revolta din sectorul non-profit, cel al ONG-urilor, preocupat doar să se opună guvernului. În al doilea rând, s-a gândit cum să distribuie mâncare unui număr cât mai mare de oameni fără cheltuieli ridicate. Acum, indianul hrănește prin programele alimentare desfășurate în școli de asociația 1,2 milioane de copii și asigură accesul la apă curată pentru alte trei milioane.
“M-am întrebat tot timpul de ce probleme din India vechi de când lumea – defecarea în aer liber, siguranța apei, foametea și malnutriția – rămân neatinse,” spune el. “[Mi-am dat seama] că asta se întâmplă nu din cauza faptului că trebuie să găsim politici fundamental noi. Ci pentru că trebuie să asigurăm o mai bună prestare a serviciilor.” Programul “Midday Meal” (“Masa de prânz”) s-a născut în urma unei decizii a Curții Supreme care a stabilit că fiecare elev are dreptul la mâncare în timpul programului școlar. Fundația Naandi a preluat programele derulate de stat în acest sens, care s-au dovedit ineficiente, și a trecut de la un sistem în care mesele erau gătite în șoli, în bucătării mici și individuale, la unul centralizat, în care mâncarea este preparată în ceea ce Kumar numește bucătăriile “Charlie și fabrica de ciocolată“. De exemplu, una dintre uzinele construite de Naandi, care are 8.000 de metri pătrați, hrănește, zilnic, 120.000 de copii din peste 10.000 de școli. Fabrica este dotată cu utilaje industriale de procesare a mâncării și cu cazane uriașe pentru prepararea curry-ului și a legumelor.
Citiți restul articolului pe FastCoExist.
2 comentarii
1,2 mil. sau 120.000 mii?
Este foarte posibil ca “bucatariile mici si ineficiente” de la nivelul scolilor locale sa fie de fapt mult mai importante social si sa aduca un sprijin comunitar mult mai mare decat portiile produse la distanta, in fabrici eficientizate tehnologic.
In mod sigur, in modelul antreprenorului, nr de oameni angajati este mult redus, contactul social este mult redus, relatia cu producatorii mici locali este afectata…
Deci ce vedem este ca un tip cu bani face si mai multi bani – pe seama unui contract public – si se lauda ca este mare salvator. Un studiu la nivel local, cu bucatarii din scoli care au fost concediati, cu producatorii locali care au ramas fara contracte etc., ar arata ca lucrurile sunt mai complexe si au nevoie de solutii mai atent gandite + gandite impreuna cu comunitatile.