Oglinda empatiei

2

Era acum câțiva ani, în prima mea zi de concediu pe litoral; un străin, venit de departe cu propria mașină până la malul mării, a murit subit. Întâmplarea face că eram, pe plajă, trei medici și o asistentă medicală. Nici manevrele noastre de resuscitare, nici ale celor de pe ambulanță n-au ajutat însă la nimic, deși unul dintre medici era specializat în terapie intensivă. Când, după un lung timp, ne-am oprit, soția omului s-a prăbușit în nisip și a început să plângă.

 

de Vlad Stroescu

În acel moment, în care noi, cu toții, nu mai eram, oficial, profesioniști, ci doar martori tăcuți ai tragediei, asistenta medicală, o persoană de altfel foarte competentă, a întrebat-o pe femeie dacă soțul ei era bolnav. Nu a primit un răspuns de prima dată, așa că, spre uimirea mea, a repetat întrebarea pe tonul autoritar pe care adesea personalul spitalicesc îl folosește în cadrul medical. Într-un spital de urgență, e uneori nevoie să fii autoritar, dar în contextul în care ne aflam, întrebarea și tonul ei erau, eufemistic spus, extrem de nepotrivite.

M-am gândit atunci că mă aflu în fața unui exemplu al deficitului de empatie de care noi, profesioniștii sănătății, dăm dovadă tot timpul, fără să ne dăm seama, tociți fiind de experiența repetată a suferinței altora. Cel puțin în parte, mă înșelam.

Zilele trecute, am asistat la o scenă pe undeva asemănătoare, dar, din fericire, nu atât de tragică. Un cuplu foarte în vârstă, la ieșirea dintr-o alimentară: el în picioare, ea căzută pe jos. Se împiedicase de o bordură prea înaltă, și nu prea se mai putea ridica. Cineva chemase deja o ambulanță, iar eu n-aveam ce să fac mai mult decât să o sfătuiesc pe doamnă să rămână jos până vin ajutoarele. Atât ea, cât și soțul, erau calmi și pe undeva resemnați cu neajunsurile zilnice ale bătrâneții. Se mai adunaseră deja câțiva trecători. Un angajat al unei firme din apropiere a simțit nevoia să intervină, certându-l pe soț: „Păi dacă știați că soția se simte rău, de ce ați mai ieșit cu ea din casă?” Nici măcar de data asta bătrânul nu și-a pierdut calmul, explicând liniștit că nu îi era rău soției, doar s-a împiedicat.

Intervenția autoritară, ușor ostilă și total inutilă a angajatului cu pricina mi-a adus aminte imediat de asistenta medicală de pe plajă.  Doar că acum nu mă mai aflam în prezența unui om hârșit prin spitale și obișnuit să vadă alți oameni în suferință, ci a unei persoane obișnuite, a cărui empatie nu a fost probabil pusă cronic la încercare.

Așadar, reflexul de oprire al empatiei nu e unul care să se formeze în ani lungi de experiență. Mai curând, e o reacție aproape automată prin care martorul încearcă să se protejeze. În scena suferinței acute, avem instinctul de a ne alege rolul cu minima implicare, chiar dacă asta înseamnă să contribuim noi înșine la traumatismul pe care protagonistul scenei trebuie să-l îndure. Nu practica medicală e cea care predispune la o astfel de atitudine, ci natura umană în general.

Aceasta a fost prima lecție. A doua, la care m-am gândit mai târziu, a fost și mai importantă pentru mine. Dacă asistenta și angajatul au reacționat aparent autoritar și rece, nu a fost gratuit, ci pentru că ei înșiși au suferit. În conștiințele lor, ei înșiși au fost protagoniști ai unor scene de suferință. Eu însumi, psihiatrul întâmplător, am fost martorul suferinței lor. Și, judecându-i așa cum am făcut-o, am dat dovadă eu însumi de un deficit de empatie. Propria mea reacție nu era nicidecum diferită în esență de a lor.

În circumstanțe de criză, o parte din noi devine o oglindă, în care toți ceilalți, cu durerile și reacțiile lor, se reflectă. Ceea ce contează e ca acest grup social acut, reflectat și multiplicat în sine, să își atingă scopul pentru care ia naștere: ajutorul celui ce suferă. E tot ceea ce putem face ca să ne ajutăm și pe noi înșine.

Acest articol a fost preluat de pe site-ul lui Vlad Stroescuspecialist în psihiatrie.

Puteți citi și:

De ce să ne pese de ceilalți?

Oxitocina, molecula încrederii

Femeile judecă empatic, bărbații pe principii

Cititorii de ficţiune devin mai empatici

 


2 comentarii

  1. Pingback: Dependența de Internet – o tulburare psihică? | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: De ce iubesc psihiatria | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger