Ochiul minții. Cum se vede lumea când vederea dă greș

0

Dacă nu l-aţi cunoscut încă pe  Oliver Sacks, neurologul care transformă în cărţile lui cazurile unor pacienţi în istorii detectivistice despre felul în care funcţionează diferite aspecte ale minţii, e timpul s-o faceţi. Probabil cea mai cunoscută carte a lui Sacks, tradusă şi în limba română, este Bărbatul care-şi confunda soţia cu o pălărie, care aduce laolaltă o serie de poveşti inspirate din cazuri bizare pe care neurologul de origine britanică le-a întâlnit de-a lungul timpului.

 

 

 

Fără să intre în detalii inaccesibile pentru publicul larg, Sacks a reuşit să transforme enigmele funcţionării creierului şi ale minţii în bestseller-uri, răspunzând unor curiozităţi generale despre “circuitele” complicate din spatele proceselor mentale şi ale simţurilor. Dacă, de pildă, în Văzând glasuri, neurologul stabilit la New York face o călătorie în lumea surzilor, în Ochiul minţii, cea mai nouă traducere în limba română din Oliver Sacks, apărută la Editura Humanitas, pătrunde în nebuloasele vederii.

Cazurile descrise de doctorul Oliver Sacks în Ochiul minţii. Cum se vede lumea când vederea dă greş arată cât de fragil şi complex este simţul vederii, dar şi resursele nebănuite de care pot da dovadă oamenii când sunt confruntaţi cu disfuncţii majore care, brusc, le dau viaţa peste cap. O pianistă nu mai poate citi notele muzicale şi devine incapabilă să recunoască chiar şi obiectele din jurul ei. O profesoară de neurobiologie nu a putut vedea în trei dimensiuni toată viaţa, dar, deodată, universul ei începe să se schimbe. Însuşi medicul intră în scenă ca pacient, pe măsură ce Oliver Sacks vorbeşte despre propria sa incapacitate de a recunoaşte feţele oamenilor şi, apoi, despre efectele stranii ale cancerului său ocular. Cu fiecare nou caz, intrăm într-o lume ciudată, însă din toate aceste poveşti de viaţă transpare extraordinara adaptabilitate a creierului uman. Nu de puţine ori, pierderea anumitor abilităţi poate fi primul pas spre dobândirea unor calităţi cu totul noi. În cele ce urmează, vă propunem să citiţi un fragment din Ochiul minţii, carte tradusă de Ioana Ilie şi apărută în colecţia Paşi peste graniţe.

 

În luna următoare am vizitat-o pe Lilian acasă, mai exact într-un apartament agreabil situat în nordul cartierului Manhattan, unde locuia împreună cu soţul ei de peste 40 de ani. Claude era un bărbat fermecător, jovial, cam de aceeaşi vârstă cu soţia sa. Se cunoscuseră în studenţie, la sala de concerte Tanglewood, cu aproape 50 de ani în urmă, şi îşi urmaseră carierele muzicale în tandem – deseori, evoluând pe scenă împreună. Atmosfera apartamentului era prietenoasă, intelectuală, cu un pian mare, multe cărţi, fotografii cu fiica lor, cu prietenii, cu familia – pe pereţi erau picturi moderniste abstracte şi în orice loc disponibil se regăseau amintiri din călătoriile lor. Era aglomerat, un spaţiu încărcat de istorie personală şi de semnificaţii, dar îmi imaginam că trebuie să fie un coşmar, un haos absolut pentru cineva cu agnozie vizuală. Cel puţin, acesta a fost primul meu gând când am intrat şi am încercat să mă descurc printre mesele pline cu tot felul de lucruri.

Dar Lilian nu avea probleme în această privinţă, croindu-şi drum cu uşurinţă printre obstacole. Ţinând cont de faptul că avusese dificultăţi la testul de recunoaştere a desenelor, am adus cu mine o serie de obiecte solide, întrebându-mă dacă se va descurca mai bine cu acestea. Am început cu câteva fructe şi legume pe care tocmai le cumpărasem, iar Lilian a reacţionat surprinzător de bine. A identificat imediat „un gogoşar frumos“, pe care l-a recunoscut de la celălalt capăt al camerei; s-a întâmplat la fel cu o banană. O clipă a fost nesigură dacă al treilea obiect era un măr sau o roşie – dar a ales repede, corect, prima variantă. I-am arătat o mică figurină din plastic înfăţişând un lup (am diverse asemenea obiecte în geanta medicală, pentru testarea perceptuală) şi a exclamat: „Un animal minunat! Poate, un pui de elefant?“ Am rugat-o să privească mai atent şi a ajuns la concluzia că este „un fel de câine“. Relativul succes al lui Lilian în a denumi obiectele solide – spre deosebire de desene – m-a determinat să mă întreb, din nou, dacă nu cumva avea o agnozie specifică pentru reprezentări. Recunoaşterea reprezentărilor poate necesita un tip de învăţare, cunoaşterea unui cod sau a unei convenţii, dincolo de cele necesare pentru recunoaşterea obiectelor. Astfel, conform unor mărturii, este posibil ca indivizii aparţinând culturilor primitive, care nu ştiu ce înseamnă fotografiile, să nu le recunoască totdeauna ca fiind reprezentări ale unui alt lucru. În condiţiile în care recunoaşterea reprezentărilor vizuale depinde de un sistem complex, care trebuie construit special de creier, deteriorarea acestui sistem în urma unui accident vascular sau a unei boli poate duce la pierderea respectivei capacităţi, după cum este posibil să fie pierdută şi înţelegerea însuşită a scrisului, de exemplu, sau orice altă capacitate dobândită.

Am urmat-o pe Lilian în bucătărie, unde a luat ibricul de pe aragaz şi a turnat apă fiartă în ceainic. Părea să se descurce bine în bucătăria aglomerată, ştiind, de exemplu, că toate tigăile şi vasele erau atârnate în cârlige pe un perete, diversele provizii fiind păstrate în locuri prestabilite. Când am deschis frigiderul şi am întrebat-o ce conţinea, a răspuns: „Suc de portocale, lapte, unt pe raftul de sus – şi un cârnat bun, dacă vă place, dintre cele austriece… brânzeturi.“ A recunoscut ouăle de pe uşa frigiderului şi, când i-am solicitat, le-a numărat corect, atingând fiecare ou cu degetul. Văzusem dintr-o privire că erau opt – două rânduri de câte patru –, însă bănuiesc că Lilian nu a putut percepe cu uşurinţă structura globală de opt şi a trebuit să numere ouăle unul câte unul. Despre condimente a spus că sunt „un dezastru“. Toate erau în cutii identice, cu capac roşu şi, desigur, nu putea citi etichetele. „Le miros… Şi, uneori, cer ajutor.“ Legat de cuptorul cu microunde, pe care îl folosea deseori, a spus: „Nu văd cifrele. Îl folosesc bazându-mă pe instinct – gătesc, gust şi îmi dau seama dacă mai trebuie copt sau nu.“ Deşi, vizual, Lilian nu putea recunoaşte aproape nimic în bucătărie, o organizase astfel încât greşea foarte rar sau deloc, folosind un fel de sistem informal de clasificare în locul unei cunoaşteri perceptive directe. Lucrurile nu erau categorisite în funcţie de semnificaţia lor, ci după culoare, mărime şi formă, după poziţie, context, asociere – într-un fel, aşa cum ar aranja cărţile în bibliotecă o persoană analfabetă. Toate aveau locurile lor, iar ea le memorase.

image descriptionVăzând cum deduce Lilian caracterul obiectelor din jur, folosind, cu prioritate, culorile ca pe un marker, am dorit să aflu cum procedează în cazul obiectelor cu aspect similar, precum cuţitele de peşte şi cuţitele pentru friptură. Mi-a mărturisit că în acest caz avea o problemă – le confunda deseori. I-am spus că ar putea folosi un marcaj artificial, de pildă o mică bulină verde pentru cuţitele de peşte şi una roşie pentru cuţitele de friptură, astfel încât să sesizeze diferenţa dintr-o privire. Lilian mi-a replicat că se gândise la acest lucru, dar nu voia să-şi „etaleze“ problema în faţa altora. Ce ar crede oaspeţii săi dacă ar coda prin culori tacâmurile şi vesela, sau apartamentul? („Ar fi ca un experiment psihologic“, mi-a spus, „sau ca într-un cabinet“.) Ideea era atât de „lipsită de naturaleţe“ încât o deranja, dar a admis că ar putea recurge la o astfel de soluţie dacă agnozia se va agrava. În situaţiile în care sistemul de clasificare al lui Lilian nu funcţiona, ca în cazul folosirii cuptorului cu microunde, putea acţiona prin încercare şi eroare. Însă, dacă obiectele nu erau la locurile lor, puteau să apară dificultăţi majore.

Acest lucru a ieşit la iveală, pe neaşteptate, în finalul vizitei mele. Stătuserăm la masă toţi trei – eu, Lilian şi Claude. Lilian a aşezat masa, a servit biscuiţi şi prăjituri şi a adus un ceainic aburind. A stat de vorbă cât am mâncat, însă a rămas oarecum vigilentă, supraveghind poziţia şi mişcarea fiecărui vas, urmărind totul (aveam să realizez mai târziu), astfel încât să nu se „piardă“ ceva. S-a ridicat şi a dus farfuriile goale în bucătărie, lăsând doar biscuiţii – care, după cum sesizase, îmi plăcuseră mult. Am stat de vorbă cu Claude câteva minute – era prima noastră discuţie între patru ochi –, împingând farfuria cu biscuiţi între noi. Când s-a întors Lilian, mi-am luat geanta şi m-am pregătit de plecare, iar ea a spus: „Te rog să iei cu dumneata biscuiţii care au rămas“ – dar, în mod bizar, de această dată nu i-a mai găsit, ceea ce a tulburat-o foarte tare. Erau chiar pe masă, în farfuria lor; aceasta fusese însă deplasată, iar Lilian nu ştia unde era şi nici unde să o caute. Părea să nu aibă o strategie de căutare. Pe de altă parte, a fost extrem de uimită când mi-a descoperit umbrela pe masă. Nu a recunoscut-o ca fiind o umbrelă, observând doar că a apărut ceva curbat şi răsucit; s-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă era un şarpe. Înainte de a pleca, am rugat-o pe Lilian să se aşeze la pian şi să cânte ceva pentru mine. A ezitat. Era limpede că îi scăzuse încrederea în sine. A început minunat, cu o fugă de Bach, dar s-a oprit după câteva acorduri, scuzându-se. Am văzut pe pian un caiet cu mazurcile lui Chopin şi i-am pus întrebări legate de acestea; prinzând curaj, a închis ochii şi a interpretat două mazurci Opus 50, neşovăitor, cu brio şi sensibilitate. Apoi, mi-a spus că partiturile tipărite doar „zăceau“ pe-acolo, cu precizarea: „Mă simt foarte tulburată când văd partituri, oameni care întorc paginile, mâinile mele sau claviatura“ – în astfel de situaţii putea greşi, mai ales cu mâna dreaptă. Trebuia să închidă ochii şi să nu cânte vizual, folosindu-şi doar „memoria musculară“ şi urechea fină.

Ce puteam spune despre natura şi evoluţia straniei maladii a lui Lilian? Evident, avansase într-o oarecare măsură după examenul neurologic, cu trei ani în urmă, şi existau indicii – totuşi, doar indicii – că problemele ei ar putea să nu mai fie pur vizuale. În special, a întâmpinat uneori greutăţi în numirea obiectelor, chiar când le-a recunoscut şi, negăsind cuvântul, a folosit expresia „chestia aia“. I-am prescris să repete testul RMN, pentru a compara rezultatele cu cele precedente, şi a reieşit că ariile vizuale ale celor două emisfere cerebrale erau în curs de atrofiere. Exista, oare, cel mai mic semn al unei vătămări efective în altă parte? Era greu de spus, dar aveam motive întemeiate să cred că hipocampii – structuri cerebrale indispensabile pentru înregistrarea noilor amintiri – se micşoraseră. Însă leziunea rămânea, în cea mai mare parte, limitată la cortexul occipital şi temporo-occipital, totul părând a indica faptul că evoluţia era foarte lentă. Când am discutat cu Claude rezultatele testului RMN, a subliniat că, vorbind cu Lilian, trebuie să evit anumiţi termeni, mai ales înfricoşătoarea noţiune de „boală Alzheimer“. „Nu e vorba de Alzheimer, nu-i aşa?“ m-a întrebat. În mod evident, o astfel de eventualitate îi neliniştise profund. „Nu sunt sigur“, am răspuns. „Nu în sensul obişnuit. Pare să fie vorba de ceva mult mai rar – şi mai benign.”

Foto: Gregory Alan Dunbar

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger