Occupy ICR

Astăzi, începând cu ora 11, un grup de critici de artă, coregrafi și artiști, dintre care unii independenți, au lansat “o mișcare de ocupare a Institutului Cultural Român”, în semn de reacție la schimbarea statutului de funcționare a instituției şi a misiunii sale prin ordonanța de urgență 27/2012, confirmată de Curtea Constituțională. Ordonanța care mută ICR în subordinea Senatului și, după cum a subliniat directorul demisionar al instituției, Horia Roman Patapievici, îi schimbă misiunea, punând accentul pe identitatea națională. Am vorbit puțin cu unul dintre oamenii adunați în “sala mare” a institutului, unde sunt așteptați cât mai mulți oameni.

 

 

de Ionuț Dulămiță

 

În jurul orei 13.30, în “sala mare” a ICR (aflată pe stânga, cum intrați pe ușa instituției), erau doar cinci oameni, adunați în ceea ce Sorin Gherghuț, responsabilul cu presa de la ICR, a numit “o inițiativă privată, nu o inițiativă a Institutului”. Cei cinci instalaseră “biroul de lucru” al unei mișcări de ocupare care nu se vrea ostilă, ci benefică ICR-ului, pe care vor să-l transforme într-o instituție independentă care să nu fie afectată de schimbări politice.

Doi dintre ei redactau o cerere către conducerea institutului, “să ne prelungim șederea”. Dacă nu vor fi lăsați să stea permanent în sala pe care au ocupat-o, o vor folosi doar în timpul programului, fiind vorba de o încăpere care găzduiește evenimente publice. “Nu le-am ocupat birourile, nu e genul acela de ocupare în care-i sechestrăm în birouri”, spune Raluca Voinea, curator și critic de artă contemporană. “Revolta noastră nu e împotriva funcționării instituției, ea funcționează bine, e împotriva celor care vor să schimbe această instituție”.

Cine sunteți voi?

Raluca Voinea: Țin să precizez că suntem un grup. Nu e vorba de noi ca persoane, ci de noi ca reprezentanți ai comunității culturale instituționale și independente.

Și care e scopul vostru?

Scopul inițiativei este, în primul rând, să nu dăm semnal că ne-am resemnat și că, odată ce conducerea ICR pleacă, nu mai putem facem nimic, că de-acum înainte suntem învinși și politicienii decid în continuare pentru noi. Importante sunt atitudinea și semnalul pe care vrem să-l dăm, acela că vrem să ne luăm instituția înapoi.

Cum vreți să faceți asta?

Noi am propus o listă cu revendicări. Prima dintre ele este aceea ca președintele institutului și posturile de conducere din instituție să nu mai fie ocupate ca urmare a unei decizii politice, să fie ocupate prin concurs. Să se organizeze o comisie de jurizare din care să facă parte și reprezentanți ai comunității culturale. Comisia de jurizare a concursului să fie cât mai diversă ca și componență și să țină cont și de comunitatea independentă artistică, ceea ce înseamnă că nu ne simțim reprezentanți în întregime de, de exemplu, uniunile de creație, care în momentul de față sunt reprezentate în conducerea institutului. Dar nici nu vrem să spunem că nu decide Senatul, decid uniunile. Să fie o comisie alcătuită pe niște criterii și din oameni din diverse zone. Asta să se aplice inclusiv pentru directorii de institute din străinătate, practic pentru toate posturile din momentul de față în care oamenii sunt numiți. Credem că acesta ar putea să fie un pas pentru ca instituția să nu mai fie atât de vulnerabilă la schimbările politice și că ar putea fi un model de aplicat și în alte instituții de stat.

Cui vreți să trimiteți revendicările?

În primul rând, guvernului. Guvernului am trimis și o petiție, pe care am depus-o atunci când s-a publicat ordonanța. Am strâns atunci 4.000 de semnături și am mai organizat un protest simbolic în fața Ambasadei Canadei. Nu a existat nici un fel de reacție, nu s-a luat în calcul. Am strâns scrisori de solidaritate din toată lumea… Nu a avut nici un rezultat. Faptul că avem această intervenție acum, în momentul de interimat, este un fel de a preîntâmpina pasul lor următor, acela prin care ei vor numi un om la conducerea institutului, și de a spune că acum miza este clară, nu se mai poate interpreta politic, cum s-a făcut până acum: cei care ar fi susținut ICR-ul, l-ar fi susținut din motive politice.

E clar că ceea ce susținem noi acum este o instituție independentă, care să funcționeze independent de cine o conduce, situație care se crease până în momentul de față. Datorită lui Horia Patapievici, s-a creat o structură flexibilă în care programele se desfășurau într-un mod profestionist. Nu directorul ia decizia pentru ce artiști merg în străinătate sau ce artiști participă la nu știu ce competiții. Totul se organizează pe bază de parteneriate externe și de comisii de jurizare. Cumva se reușise un fel de fluidizare a acestei instituții și scoaterea ei de sub decizia politică și de sub modelul de turism pentru angajații Ministerului de Externe, model care probabil că se va întoarce.

Cum comentați demisia lui Patapievici?

În primul rând, mi se pare că, în ultima vreme, este primul om de stat care spune că-și va da demisia dacă ceva nu se întâmplă și o face, nu-și retrage cuvintele așa cum au făcut știm cu toții cine. O comentez în primul rând ca pe un gest de onoare.  Avocatul Poporului a contestat caracterul de urgență al ordonanței, ori Curtea Constituțională a venit și a spus că este o ordonanță constituțională. Noi, cei care am inițiat și am strâns semnături pentru petiție, exact asta contestam și noi, caracterul de urgență. Dacă se dorea o dezbatere publică în privința funcționării acestei instituții, se putea face și se putea apoi propune schimbarea statutului sau funcționării ei prin treceri prin Parlament. Nu exista nimic care să justifice caracterul de urgență. Cred că demisia vine ca răspuns la modul abuziv în care soarta instituției a fost hotărâtă peste noapte.

Spuneți că este o mișcare de ocupare. Vreți să stați aici permanent?

Încă ne gândim, vom vedea în funcție de oamenii care vin și cum hotărâm împreună. Noi am denumit-o mișcare de ocupare pentru că era cumva modelul cel mai la îndemână, prin care puteam sugera că e ceva mai mult decât o petiție și e un mod simbolic, până la urmă, de a da o concretețe cazului. Nu mai e vorba de o instituție abstractă, de jocuri între politicieni, e vorba de o instituție cu pereți, o instituție în care noi sau alții vin să semneze contracte sau să participe la evenimente. Cumva îi dăm o materialitate. În același timp, e o ocazie să ne întâlnim și să vedem care sunt așteptările sau propunerile fiecăruia.

Cât aveți de gând să stați?

Nu știm nici asta. Ideal ar fi până când cineva discută cu noi despre aceste revendicări.

 

Vă vom ține la curent cu ce se mai întâmplă în “sala mare” de la ICR. Până atunci, citiți lista întreagă de revendicări:

Cerem:

– ocuparea posturilor de preşedinte şi vicepreşedinți ai Institutului Cultural Român ca urmare a unui concurs public şi nu a unei numiri politice;
– ocuparea posturilor de directori ai Institutelor Culturale Române din străinătate prin concurs;
– constituirea unei comisii de jurizare a acestor concursuri din care să facă parte reprezentanți ai comunității culturale instituționale precum şi independente;
– retragerea Institutului Cultural Român de sub răspunderea Senatului în ceea ce priveşte strategia şi conținutul programelor ; constituirea în schimb a unei comisii ne-politice şi de competență profesională, care să asigure un board al ICR, în măsură să poată evalua calitativ activitatea acestuia ; asigurarea reprezentativității comunității culturale independente în această comisie;
– stabilirea clară şi transparentă a funcționării administrative a ICR; asigurarea ne-interferenței MAE sau a Ministerului Culturii în programele ICR;
– respectarea bugetului aprobat ICR-ului pentru anul 2012 şi asigurarea unui buget decent pentru funcționarea instituției pe viitor.

Considerăm că aceste revendicări reprezintă un minimum necesar pentru a asigura autonomia şi de-politizarea acestei instituții de cultură.

Îi invităm şi pe toți cei aflați în afara țării care susțin această mişcare să ocupe sediile ICR din străinătate.

 

Puteți citi și :

ICR e pentru artiști, nu pentru Țară