Specia umană se deosebeşte de orice alţi prădători de pe planetă, mai ales când vine vorba de alegerea prăzii. În lumea animală, scrie Smithsonian, prădătorii îşi concentrează eforturile pe exemplare tinere, în timp ce oamenii sunt mult mai predispuşi să ucidă adulţi zdraveni, în special din rândul carnivorelor de pe uscat şi peştilor din ocean. “Indivizii adulţi asigură ‘capitalul de reproducere’ al unei populaţii, asemenea capitalului dintr-un cont bancar sau dintr-un fond de pensii”, spune Boris Worm, biolog la Universitatea Dalhousie din Canada. “Sărăcind acest capital este riscant, mai ales în rândul organismelor cu viaţă lungă, care se maturizează târziu”.
Acestea sunt concluziile unui studiu realizat de instituţia canadiană, care a pornit de la observaţiile realizate de cercetătorul Thomas Reimchen, de la Universitatea Victoria, în anii ’70. Acesta studia interacţiunile dintre prădători şi pradă într-un lac canadian izolat, unde 22 de specii de păstrăv, cufundar şi alţi prădători se hrăneau cu peştişori cu ţepi. În ciuda numărului mare de prădători, populaţia acestor peştişori rămânea constantă, şi asta pentru că atacatorii lor consumau în foarte mare măsură exemplare mici, pre-adulte; adulţii cădeau pradă doar în proporţie de 5% pe parcursul fiecărui an.
Această situaţie contrasta puternic cu pescuitul comercial din apele marine din vecinătate, care sărăcea în proporţie de 40-80% cantitatea de somon şi hering, victimele predominante fiind exemplare aflate la vârsta reproducerii, îşi aminteşte Reimchen. Inspirat de această discrepanţă, cercetătorul a început să adune date din alte studii care analizau prădători, inclusiv oameni, şi caracteristicile prăzii pe care o consumau. În cele din urmă, el şi colegii lui au adunat informaţii despre 399 de specii care constitue pradă pentru alte animale, din toate oceanele şi de pe toate continentele, exceptând Antarctica.
În unele cazuri, cum ar fi cel al erbivorelor de pe uscat, cercetătorii au observat că oamenii omorau pradă adultă cam în aceeaşi proporţie ca prădătorii neumani. Însă recolta de carnivore adulte a oamenilor era de nouă ori mai mare decât a celorlalte carnivore mari, care se ucideau în mare parte între ele de dragul competiţiei. La nivelul oceanelor, situaţia s-a dovedit şi mai dramatică. Prădătorii marini ucid pentru hrană în jur de 1% din biomasa de pradă adultă în fiecare an, în timp ce oamenii ajung, în medie, la un procent de 14%, acesta putând ajunge şi chiar depăşi 80% în cazuri extreme.
Oamenii ţintesc exemplarele adulte din mai multe motive. Atunci când sunt procesate, animalele mai mature asigură mai multe carne. Totodată, majoritatea pescăriilor şi planurile de conservare a faunei cer în mod special să fie prinse exemplare adulte pentru că, în teorie, cele mai tinere rămân cu mai multă hrană şi alte resurse. şi se transformă mai târziu în adulţi numai buni de pescuit. Această practică poate avea însă consecinţe negative pentru o populaţie, mai ales în rândul peştilor. Peştii mai mari şi mai bătrâni au tendinţa să nască mai mulţi pui, depunând câteodată sute de mii de ouă într-un singur an. Îndepărtarea acestor peşti diminuează capacitatea de reproducere a populaţiei şi poate afecta evoluţia unei specii. Codul, de exemplu, poate trăi peste 20 de ani şi începe de regulă să se reproducă la vârsta de şase ani. Din cauza presiunii impuse de pescuit, însă, exemplarele din această specie încep reproducerea la circa patru ani şi jumătate şi nasc pui mai puţini.
Citiţi mai mult pe Smithsonian.