Oameni în toată firea vorbesc despre profesorii care le-au influenţat viaţa

În felia noastră de realitate, populată cu miniştri ai educaţiei controversaţi şi bântuită de reforme strâmbe, să deschizi discuţia despre învăţământ înseamnă să deschizi o cutie a Pandorei. Ies din ea, haotic, papirusuri interminabile pe care profesori, elevi şi părinţi denotă lipsa de viziune a marilor făuritori de politici educaţionale, epopei cu populaţii întregi de tineri “decimate” în ceasul bacului, intrigi cu sfidare şi corupţie, colecţii de perle sau mantre despre olimpicii noştri.

E aproape imposibil să vorbeşti raţional şi echilibrat despre educaţia din România, iar vina pentru această criză e pasată ciclic între sistem, cadre didactice, familie şi elevi, majoritatea acestora din urmă învăţând, în tot acest ping-pong, cum să se îndepărteze de şcoală. Din dezinteres, din panică, din plictiseală, din lipsa de relevanţă. Rareori însă mai apucă cineva să facă auzite, în logoreea zgomotoasă, istorii despre cei care, indiferent de salariile mizerabile, de programele ponosite şi de dedesubturile politiza(n)te, continuă să-i înveţe pe copii şi adolescenţi nu doar biologie, istorie ori română, ci mai ales cum să-şi folosească mintea cu sens, cum să se orienteze într-o lume din ce în ce mai vâscoasă.

În fiecare an, toţi aceşti profesori se aşează la aceleaşi catedre şi-şi transformă orele în experienţe care, tacit şi discret, îşi lasă amprenta în creierele a sute, ba chiar mii de copii. Ei, profesorii al căror nume nu-l cunosc decât foştii sau actualii lor elevi, eventual cercurile profesionale din care fac parte, sunt cei care ne fac să ne amintim cu plăcere de şcoală, cei graţie cărora am dobândit abilităţi şi cunoştinţe cu adevărat relevante, cei care au transmis declicuri în nenumărate capete a căror “lăţime de bandă” a fost demult depăşită de gabaritul torenţilor de noţiuni. La 13 ani de când am terminat liceul, când surfez zilnic sute de pagini în engleză, beculeţele care clipocesc decriptându-le au fost aprinse prima oară de un astfel de profesor, o doamnă pe nume Consuela Albu, recunoscută deopotrivă pentru exigenţa ei şi pentru numărul uriaş de elevi pe care i-a ajutat să-şi urmeze drumurile, iar spiritul critic şi gustul pentru conexiuni sunt înrădăcinate în sutele de ore de istorie şi dirigenţie ţinute de Constantin Hociotă. De la Cărtărescu, pe care l-am avut profesor în scurta mea aventură la Facultatea de Limbi Străine, am înţeles că uneori detaliile cu adevărat importante se găsesc la periferia privirii, de la Cornel Mihai Ionescu şi de la ceasul lui de buzunar am priceput că e sănătos să-ţi laşi mintea să-şi facă de cap, iar de la Liiceanu, de la cursurile căruia nu am lipsit niciodată, cât am fost studentă la Filosofie, am învăţat să depanez mecanisme complexe ale gândirii. Cu două zile înainte de Ziua Mondială a Profesorilor, am invitat câţiva oameni ajunşi azi “în toată firea” să vorbească despre profesori care, din şcoli, licee şi facultăţi, au modelat cu infinită răbdare atâţia şi-atâţia indivizi, “implantându-le” discipline, reflexe, competenţe, ticuri şi obsesii.

Punctele unui desen

de Paul Balogh, managing partner la ReadForward

 

Am 34 de ani și o înclinație destul de suspectă de a-mi analiza și reanaliza trecutul fără oboseală. Timpul copilăriei și al adolescenței mele îmi apare cu atât mai plin de miez și de mister, cu cât este mai clar limitat de deschiderea câtorva ani. Trecutul meu finit este singura formă de infinit pe care am experimentat-o.

Evident, lucrurile n-ar fi stat așa dacă nu s-ar fi întâmplat să mă ciocnesc de un destul de consistent șir de oameni ieșiți din măsura firescului și care s-au dovedit decisivi pe harta punctelor mele interioare de la care pornesc atunci când vreau să înțeleg ceva din desenul care sunt.

Totul începe de la bunicul meu matern cu un nume deconcertant de simplu (Ion Țăranu), care vorbea câteva limbi străine, meșterea orice, știa poezii și cântece și numele oricărei plante sau oricărui animal. Mi-a însoțit primii 6 ani din viață și probabil cântărește cel mai mult în Pantheonul meu. Îi datorez gustul pentru “viața practică”, pentru lucrul făcut de mână, dar și un fel de a privi lumea pe care, cu trecerea anilor, îl descopăr în partea de ADN pe care o am de la el.

Dar a venit apoi școala și lucrurile au mers într-o altă direcție. Mama m-a dat, în paralel, la un curs de “computere” – “pentru că asta e viitorul”. Făceam, de fapt, un soi de programare pentru copii cu un domn sobru, lung și mustăcios, numit domnul Ghiță, care lucra la fabrica de elicoptere de la  Ghimbav și deținea un fabulos Sinclair ZX Spectrum. Nu știu cum reușea să ne țină câteva ore în fiecare sâmbătă după-amiază ca să scriem proto-cod și să învățăm să descompunem probleme complexe în unele simple. Dar știu că există un fir roșu între faptul că acum sunt partener într-o firmă de software și lecțiile de Logo de atunci. Apoi au fost câțiva profesori extra-ordinari: doamna Monica Munteanu, profesoară de română în clasele 5-8, o ființă scundă și blondă și energică, pantaloni de piele, zâmbet glacial. Ne-a spus din prima oră că niciodată nu ne va dicta comentarii : dacă am fi cunoscut pe atunci cuvântul, am fi zis că asta era o erezie în peisajul acelor ani. Ne-a purtat prin 4 ani de exprimat liber, la prima vedere, pe un text literar. Îi datorez faptul că niciodată nu mi-a mai fost frică de un text, indiferent cât de complex sau obscur se dovedea a fi.

A venit apoi profesorul de educație civică & istorie Marian Vasile. Pesemne unul din cele mai stranii personaje, cu o inteligență de bisturiu, întotdeauna caustic și elastic în referințe. Îți vorbea la fel de ușor de scene din istorie, dar și pasaje din filozofi (de la el am auzit pentru prima oară de Immanuel Kant în clasa a 7-a) sau romane din literatura mare. Făcuse, de fapt, psihologie și filozofie și, de altfel, a părăsit destul de repede episodul predării în școala generală nr. 8 și a devenit parte din biroul de criminalistică din Poliția Brașov, specialist în psihologia criminalilor și în operarea detectorului de minciuni. Era un expert al administrării șocurilor: țin minte că, în febra completării “caietelor de amintiri” (penibile episoade de la final de clasa a VIII-a), a cedat până la urmă tuturor cerințelor și a scris, fiecăruia în parte, un soi de portret personal al deținătorului de caiet, care era atât de precis și de sfredelitor, încât nimeni nu a mai vrut ulterior să distribuie și altora propriul caiet. Fiecare își avea chipul adevărat scris acolo și nimeni nu dorea să fie văzut de alții “dezbrăcat” în această manieră.

Liceul a venit cu alte mari întâlniri: doamna Magdalena Luca, profesoara absolută de limba engleză. După atâția ani, metodele ei didactice mi se par încă de domeniul incredibilului: de exemplu, eram testați permanent. Nu știai când luai notele. În total, aveai 10-12 note per semestru care, prin medie, dădeau cele 3-4 note “oficiale” din catalog. Notele date de ea erau marca unui parcurs personal, nu forma de pedepsire a profesorilor. Cât de personal era parcursul aveam să aflăm odată când, într-o pauză, doamna Luca a făcut greșala să lase caietul pe catedră. Așa am descoperit explicația faptului că întoteauna ne întreba exact ceea ce (încă) nu știam bine. Ei bine, avea pagini în caiet dedicate fiecărui elev, cu nume, prenume și lista de lucruri pe care le știe și pe care trebuie să le mai învețe. Unele erau bifate, aletele erau încercuite cu roșu. Acele cerculețe și semne eram noi, elevii de liceu cei mai norocoși din lume. Îi datorez gustul pentru literatura engleză și americană. Nici azi, la 20 de ani mai târziu, nu pot reciti speech-ul lui Marcus Antonius din piesa lui Shakespeare fără să îmi revină în minte detaliile unei discuții (din clasă!!!) dintr-o după-amiază în care ne-a blocat pe toți întrebându-ne dacă discursul lui Marcus nu este și el tot o formă de manipulare și deci formal similar discursurilor inamicilor lui Julius Caesar. Tot ea ne-a deschis spre Virginia Woolf, James Joyce, J.D. Salinger, Mark Twain și restul greilor literaturii de limbă engleză.

Dar doamna Luca împărțea podiumului celor mai “tari” profesori chiar cu soțul dânsei, domnul Laurențiu Luca, ce ne-a fost diriginte și profesor de socio-umane în liceu. Imaginați-vă un domn nu foarte înalt, dar bine făcut, sportiv, cu privire dură, tuns scurt. O figură justițiară, chiar marțială, cu o curiozitate enciclopedică. Acest om a fost, pesemne, cea mai puternică influență a adolescenței mele. Reperul, punctul de gravitație. Avea un fel de se “trece” pe sine către noi cei din clasa lui. În scurt timp îi preluasem toți ticuri de vorbire, obsesii logice, atitudini. Deveniserăm repede “ai lui Luca” și colegii din alte clase ne recunoașteau și numeau astfel într-un amestec de bășcălie, teamă și admirație. Teama venea de la exigența sa legendară (avea obsesia “performanței în cunoaștere”) și excentricitățile sale (insista să spunem “nomal” în loc de “normal”, înainte să răspunzi oral într-o testare erai întrebat dacă ești pregătit să răspunzi – un răspuns negativ nu însemna decât că urma să fii întrebat și în alte dăți când urma să fii mai pregătit). Scopul educației, păreau să ne transmită cei doi Luca din viețile noastre, este să știi lucruri, nu să fii penalizat că nu le știi. Era o anumită atitudine pe care o imprimau cei doi, care ne hrănea un vădit elitism față de ceilalți din liceu: eram, vrând-nevrând, într-un “club” ad-hoc în care se discuta literatură foarte bună (Buzatti, Preda, Marquez, Sartre), filozofie bună (Luca era un “Kantian”), discutam uneori evenimentele politice ale zilei sau plecam în călătorii. Era foarte greu să “ții pasul”, dar recompensa era pe măsură. Aveam clar senzația că învățăm cu cei mai buni profesori și anii care au trecut au întărit acest sentiment.

Dar lucrurile acestea ce țin de mobilierul interior nu se joacă întotdeauna la vedere. Personajele nu sunt întotdeauna profesorii tăi sau rudele tale. Pentru mine o persoană greu de dislocat din topul întâlnirilor este doamna Olghi. Am ajuns “pe mâna ei” printr-un concurs de împrejurări: părinții știau că engleza este, și ea, de viitor și prin urmare au decis să suplimenteze cunoștințele de la școală cu niște meditații. Așa am ajuns să fac ore cu doamna Olghi, traducătoare și bibliotecară la o foarte mică bibliotecă de cartier, în camera din spate. Foarte repede, sesiunile noastre de lucru au trecut de la misterele limbii engleze la discuții libere despre toate câte în cer și pe pământ. Două “daruri” am primit de la Olghi. Primul este “înțărcarea literară”. Într-o vară, în urma epuizării stocului de cărți SF / horror din bibliotecă, mi-a indicat o carte cu copertă penibilă (galben cu negru) cu titlul “încearc-o pe aia, dacă nu îți place, o aduci înapoi”. Era “Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski. Nu știu ce instinct i-a dictat doamnei Olghi că Dostoievski poate să meargă la un copil de clasa a 6-a, dar… a mers. A mers atât de bine, încât pe măsură ce citeam, aveam senzația că asta e deja altă ligă și dincolo de durerile înțelegerii gustam pentru prima dată un gust al literaturii mari. Penalitatea a fost faptul că niciodată nu m-am mai putut întoarce la literatura SF. Aveam, pur și simplu, senzația că mi-aș irosi timpul (falsă, probabil).

Dar dacă este să aleg un punct de cotitură cu adevărat decisiv atunci acesta este, probabil, cel de al doilea dar al doamnei Olghi. Într-una din după-amiezele noastre de “meditații la engleză” transformate în “hai să vorbim despre orice”, a apărut în treacăt cuvântul “gene” într-un context în care, pentru mine, nu avea nici un sens. Am făcut ochii mari și Olghi s-a simțit nevoită să-mi explice ce sunt acelea gene umane. Ei bine, ce a urmat a fost de natură să îmi producă un cutremur de proporții: am aflat, în orele care au urmat, despre o lume enormă la nivel microscopic care determină toate detaliile trupului nostru, care poartă informație și o codifică, structura dublu-elicoidală, modificările genetice, aminoacizi, cromozomi, etc. Eu nu auzisem de așa ceva până atunci. În câteva ore, această doamna de statură mitologică mi-a deschis un colț de lume despre care habar nu aveam nici măcar că există. Pe drumul spre casă, în acea după-amiază, țin minte că încercăm să fac ordine în ceea ce aflasem și îmi bubuia mintea. Iar sentimentul Acela, că de fapt lumea este un loc profund fascinant care ascunde o infinitatea de alte lumi, micro sau macroscopice, de care nici măcar nu știu dar’mite să le cunosc, mi-a structurat tot ce am făcut pe viitor. Cred și azi că este lecția fundamentală despre “cum să abordezi lumea” pe care am primit-o de la o doamnă, în semi-obscurul unei camere dintr-o bibliotecă de cartier.

Dom’ Diriginte

de Ionuţ Codreanu, coordonator de proiecte la ActiveWatch

Dirigintelui meu din liceu îi place structura. Din respect pentru încercările lui de a mă învăța să structurez mesaje, voi împărți acest text în două subteme: lecții formale – (când a încercat să facă uz de pedagogie și să-mi livreze cunoaștere, nu neapărat informații)   și lecții informale (când, fără să-și propună neapărat, omul acesta chiar mi-a transferat niște atitudini față de viață și univers). Nu știu cât și dacă a reușit, dar recunosc că am încercat să-l copiez cât de cât.

Lecțiile formale

În clasa a noua, la prima mea teză la istorie, m-a punctat cu nota 4 (patru). Am fost în stare de șoc și am contestat nota, sprijinindu-mă pe cele șapte pagini scrise dezlânat. Mi-a râs în față: „Acum că zici, aș putea să-ți dau un zece pentru aburelile astea, dar ești sigur că vrei zecele acesta?”. Nu știu ce-a fost în mintea mea, dar am refuzat acel zece. Până în clasa a 12-a mie nu mi-a dat nici un 10. Altora le-a dat cu generozitate. M-a punctat mereu după grila adevărată și mi-a zis că mai am de lucrat până la nota ce reprezintă, chipurile, perfecțiunea în sistemul nostru de evaluare.  În schimb, mi-a dat mereu lecturi din afara manualelor, m-a plimbat prin sesiuni de comunicare și olimpiade. Așa, cât să-mi fac mâna și să înțeleg că notele sunt niște convenții, nimic mai mult. Lecții învățate: 1. Oricine poate lua zece, dar asta nu înseamnă că-l și merită. 2. E o tâmpenie să excelezi și să ai punctaje maxime în toate domeniile studiate la liceu. În lumea reală nu există astfel de oameni.

Poate că totuși există oameni care sunt foarte buni și la lingvistică, și la chimie, și la istorie și la fizică. Eu n-am fost niciodată bun la toate. Dar am încercat mereu să mă prezint onorabil în fața profesorilor, ca să nu pară că-i sfidez și că le ocup timpul. Când mă simțeam depășit de situație sau nepregătit spuneam, fără prea multe drame interioare, „nu știu”. Aici, din nou, a fost mâna dirigintelui meu. Citez cu aproximație: „Uneori, singurul răspuns corect este „nu știu””. Lecție învățată: 3. Un „nu știu” cinstit, urmat de o încercare de a aprofunda, nu este un capăt de lume pentru un adolescent aflat în plin proces de acumulare și de definire a intereselor.

O altă lecție importantă, poate cea mai importantă, este legată de certitudini și vehemență. În ritmul zilelor noastre a nu invoca adevăruri absolute și incontestabile poate conduce la sinucidere socială. Relativismul poate fi sancționat ca oportunism sau ca alint mic burghez. Sau, pur și simplu, inadecvare totală pentru o societate a cunoașterii, în care toată lumea știe/cunoaște orice și știe/cunoaște foarte bine. Ori dom diriginte n-a prea fost fanul adevărurilor absolute și al surselor unice de adevăr. Înainte să ajung cu nasul în manualele de jurnalism eram deja familiarizat cu surse alternative, care nu prezentau în mod obligatoriu același adevăr. Lecție învățată: 5. Încearcă să descrii contextul. Asta înseamnă că ar trebui să fii familiarizat cu reperele spațio-temporale și că nu uiți să precizezi „conform sursei”.

Lecții informale

La ani distanță de la terminarea liceului, mă mai aud și eu vorbind. Observ în limbajul meu curent precauții semantice precum „încerc să”, „s-ar putea să” sau „nu știu, poate că”. Recunosc pattern-ul și îl atribui, fără ezitare, dirigintelui meu din liceu. M-a învățat să cântăresc informația și s-o transmit mai departe cu acești markeri care ar trebui să emane umilință în fața realității. Așa se face că singurele momente în care îmi permit să fiu categoric, vehement sau impunător sunt momentele de ebrietate. Tot atunci vorbesc mult și zgomotos. În rest, încerc să ascult și să cercetez cât pot de mult.

Profesorul Dorin Răduți de la liceul Mihai Eminescu din Petroșani predă în continuu, fie că este în sala de clasă, fie că este în afara ei. Predă istorie în diferite forme și rețete (de la istoria antică la istoria comunismului și a Holocaustului) și educație media. Nu insistă să memorezi anii istorici, dar ține foarte mult la elementele și evenimentele de context.  Face asta din 1997 și nu dă semne c-ar vrea să-și schimbe rutina. E drept că predarea e ușor diferită. Nu este nici profesorul-clișeu din filmele americane, care schimbă destine în timp ce dansează pe catedră, dar nici nu este profesorul-birocrat, dependent de programa școlară sau de statutul de profesor. Noi am fost prima generație pe care i-a îndrumat spre absolvire și spre admiterea la facultate. I-a reușit în proporție de 99%. Doar 1% dintre colegii mei nu au intrat la facultate din prima încercare. Au profitat totuși de ocazie pentru a repeta lecțiile învățate în timpul liceului și pentru a se pregăti pentru un scor mai bun la admitere – succes confirmat un an mai târziu. Eu am fost acel 1%.

Marinică

de Claudia Epure, asistent social

Îl cunoșteam pe Marian Ursan de câțiva ani, știam că are un ONG pentru drepturile omului, dar niciodată nu am avut o mare curiozitate să aflu mai mult, până în momentul în care am avut nevoie să fac practică pentru facultate. Eram studentă în anul III, la Facultatea de Sociologie, când l-am contactat și l-am rugat să mă ajute. Acel moment izolat mi s-a schimbat viața radical: de la tema de licență aleasă, până la ceea ce voi face în viitor, toate se leagă de faptul că Marian m-a ajutat când am avut nevoie.

După orele de practică, am rămas parte din Asociația Carusel, unde mi-a fost prezentată o nouă lume și un alt fel de a percepe ceea ce se numește muncă. Eu, care de la 19 ani lucrasem într-un call-center și pentru mine a-ți câștiga pâinea însemna un birou – sau cubical, în cazul nostru- la care te duci fiindcă trebuie și unde aștepți să se termine tura ca să-ți începi viața „adevărată”, am început în schimb să merg la Carusel cu entuziasm, cu drag și să plecă cu greu acasă, fiindcă există multă pasiune. Astfel, am hotărât să îmi dau demisia de la fostul job și să îmi continuu studiile la masteratul Grupuri de risc și servicii sociale de suport al Facultății de Asistență Socială, unde Marian Ursan mi-a devenit și profesor. Acum aștept cu ardoare să fie 6 noiembrie, când voi pleca în Polonia pentru 9 luni, în cadrul proiect european de voluntariat, de care probabil nu aș fi aflat sau nu aș fi fost acceptată fără experiența de la Carusel. Mulțumesc, Marinică!

Mama mea intelectuală

de Andreea Molocea, Departamentul pentru Egalitate de Şanse

Cred că toți oamenii au câte o idee despre lume și viață pe care o îmbrățișează și pe care o transformă în laitmotivul vieții lor. Ei bine, ideea mea (semi)fixă este că totul în jurul nostru este conectat, că suntem legați unii de alții și că această pânză de păianjen invizibilă pe care o țesem între noi, este de fapt ceea ce ne ghidează alegerile și traiectoria în viață. Cu alte cuvinte, eu sunt ceea ce sunt pentru că m-am născut, am crescut și am cunoscut oamenii pe care i-am cunoscut. Sunt convinsă că dacă aș scoate din istoria vieții mele un singur personaj, eu nu aș fi în forma în care sunt astăzi și nici nu aș fi fost invitată să scriu aceste rânduri. Să mă explic.

Eram în liceu, când am văzut-o prima oară la televizor pe Mihaela Miroiu. Era invitată la emisiunea Parte de Carte, moderată de Cristi Tabără, și era prima femeie intelectuală pe care o ascultam. Ca să punem lucrurile în context, trebuie să spun despre mine că era o liceancă din Botoșani, mare amatoare de Eliade și filosofie, cu un interes aparte în ortodoxie și istoria religiilor și anti-comunistă până în măduva oaselor mele de 15 ani. Norocul meu de tocilară a fost că am descoperit-o mai bine pe Mihaela Miroiu în sala de lectură a Bibliotecii Județene Botoșani în manualele de filosofie pe care le-a coordonat cu Adrian Miroiu. Deveniseră amândoi pentru mine „the” guru. Ziua studiam pe manualele lor, iar seara, când ieșeam de la sala de lectură, îmi cumpăram Dilema Veche și Idei în Dialog (pe vremea aceea exista chiar și Dilemateca!) cu banii strânși de la pachet și visam la clipa în care voi putea merge și eu prin Bucur Obor (aveam o fascinație pentru acest loc din cauza poeziilor lui Mircea Cărtărescu), dar mai mult, să pot merge la evenimente să îmi întâlnesc idolii în viață. La 15 ani, știam deja că vreau SNSPA și visam să lucrez la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR) și mi-am canalizat energiile în această direcție. În mintea mea, mă vedeam deja alături de Tismăneanu și Liiceanu, mare apărătoare a democrației. Fiți blânzi cu mine, la 18 ani, spiritul critic nu e tocmai cizelat și nici nu aveam un mentor alături care să mă ghideze. Repet, eram o puștoaică care până la 18 ani făcuse puține ieșiri din oraș, cea mai lungă călătorie fiind până la Timișoara, cu trenul, alături de mamaia sa.

Am dat admitere și am intrat la Facultatea de Științe Politice, SNSPA. În anul II de facultate, am avut acolo o revelație. Întâlnisem teoria care avea să îmi schimbe cel mai mult perspectivele la acea oră: teoria alegerii raționale, la cursul domnului profesor Miroiu. După primele cursuri, eram deja în tratative pentru teza de licență. Voiam să fac o critică a birocrației comuniste (îmi amintesc vag), dar știu sigur că simțeam cum drumul meu spre IICCR părea pe jumătate făcut. În anul III de facultate, în primul semestru, apare un curs: Teorii Politice Feministe. Titlul cursului nu mă impresionează, dar mi-au sclipit ochii când am văzut că era ținut de Mihaela Miroiu (trebuie să menționez însă că eram sceptică, pentru mine toți profesorii erau aprioric eclipsați de Adrian Miroiu). Îmi amintesc că nu mă simțeam tocmai confortabil la primele ei cursuri, mă obosea mult pentru că tot ceea ce auzeam, teoriile despre care vorbea le filtram într-un mod foarte personal, extenuant aproape. Acolo am avut primele mele momente de „aha!”, în care am început să zăresc cealaltă față a monezii: cea cu chip de femeie. Mă frământa chestiunea acesta din ce în ce mai mult și mă chinuia ideea că scriu o teză de licență fără să mă aplec asupra femeilor. Am început să caut fel de fel de metode prin care să ating și subiectul „femei” în teză. I-am comunicat periodic domnului profesor aceste schimbări, până când într-o zi, mi-a spus să-l urmez și m-a condus în biroul doamnei profesoare Miroiu. I-a spus: „Mihaela, ți-am adus o fată.”  Așa am intrat în contact direct cu ea și așa a început povestea mea ca feministă. De aici lucrurile au mers lin: am intrat în asociația Centrul FILIA, mi-am dorit masteratul de gen și totul se lega. IICCR-ul rămăsese deja undeva departe, în urmă.

Cu Mihaela Miroiu am avut de la început o relație specială, iar acum îmi place să o numesc mama mea intelectuală. Am avut cu ea multe discuții, dar cred că cea mai relevantă a fost când, după licență, m-a întrebat la modul cel mai serios dacă eu îmi doresc să fiu feministă și să urmez acest parcurs academic și personal. Am spus plină de avânt că da. Atunci mi-a spus ceva ce și eu repet acum altora care pornesc pe acest drum: așteaptă-te să îți pierzi prieteni, să ai discuții contradictorii cu părinții, cu rudele, să te enervezi mai mult; ba chiar e posibil să ai conflicte cu partenerul de viață, dar mai mult așteaptă-te să fii ironizată și insultată. Până atunci, din naivitate, am crezut că oricine citește despre feminism nu are cum să nu îl îmbrățișeze. Mi se părea atât de natural și normal încât nu-mi pusesem niciodată problema că a fi feministă nu era un atu și un beneficiu, din contră. Aveam să aflu mai apoi toate aspectele negative a faptului de a fi și de a mă numi feministă, încă i le aflu, dar sunt conștientă încă din acel moment de alegerea făcută și simt responsabilitate față de principiile în care cred.

Faptul că Mihaela Miroiu era atât de puternică, atât de stăpână pe ea și pe ceea ce spunea mă făcea să cred că feminismul e ușor, că e suficient să spun că sunt feministă și dintr-o dată devin și eu puternică și încrezătoare. La început, când totul mi se părea nou, credeam că feminismul e rețeta fericirii. Așa, ca o formulă magică din Harry Potter. Fiind o ideologie atât de profund personală, cu un caracter care poate fi ușor internalizat, uitam adesea că el este o ideologie și că, așa cum nu am avut pretenția fericirii de la liberalism, să nu o cer nici feminismului. Drumul către sine nu trebuie confundat cu opiniile ideologice, pentru că atât față de noi, cât și față de ceilalți oameni trebuie să avem o abordare înțeleaptă, bazată pe răbdare și empatie. Povesteam odată cu Mihaela Miroiu despre prieteni și cunoștințe misogini, iar ea a spus ceva ce mi-a dat de gândit la vremea respectivă, anume faptul că pe ea feminismul a făcut-o mai înțeleaptă, mai plină de compasiune, pentru că i-a oferit uneltele să poată înțelege ce este și de unde vine acest dispreț față de femei. Privind acum în urmă, relația mea cu această ideologie, evoluția mea ca femeie și activistă, e întotdeauna un balans cu Mihaela Miroiu, femeia și teoreticiana. Mă desprind și mă alipesc ei intelectual constant, dar întotdeauna diferit. Ce e drept, cred că am avut mai multe și mai lungi discuții cu ea sub țeastă decât în viața reală. Consider că și aici stă puterea unui mentor, să îți pună ideile în mișcare, să-ți facă creierul să nu mai tacă, ca Miorița din baladă.

Precum se observă, am evitat să scriu în aceste pagini o odă Mihaelei Miroiu. În momentele mele de sinceritate, i le-am scris personal, așa cum consider că ar trebui să facem față de oamenii la care ținem și pe care îi respectăm. Am povestit în aceste rânduri mai mult despre mine, pentru că ea există în aceste rânduri datorită existenței mele și a modului în care o percep. Aceasta este povestea Mihaelei Miroiu din Andreea Molocea, sunt sigură că alte eleve ale ei au alte Mihaele Miroiu. A mea este însă, bineînțeles, cea mai frumoasă, pentru că îmi aparține și pentru că fără ea eu aș fi fost alta.