Oameni tratați ca niște animale: “Să vină cu o macara, să ne ridice şi să ne arunce în mare”

“Mâine nu mai suntem aici, vine să ne dărâme”, spune Denis, cu o figură de copil speriat. “Au zis că se întorc”. “Deni, n-o să se întâmple absolut nimic, o să vezi”, îl linişteşte Crina, de la European Roma Rights Center. Pe băiatul curios de 8 ani, cu breton şi gluga de la hanorac trasă peste cap, îl fascinează maşina noastră. “E belea, nenea. Uau, geamuri electrice”. Apasă pe butoane, deschide şi închide toate geamurile, îşi prinde braţul într-unul din ele şi râde. Nu ne lasă să plecăm. Ne roagă să-l luăm pe bancheta din spate până coborâm panta. La capătul ei apare o maşină de poliţie. Agentul de la volan se uită urât la noi. Denis coboară şi fuge înapoi pe câmp, unde trăieşte cu familia de când au fost evacuaţi.

 

Text: Ionuţ Dulămiţă

Fotografii: Mădălin Nicolaescu

Acum un an, în toamna lui 2013, în jur de 100 de persoane de etnie romă, printre care peste 50 de copii, au fost evacuate dintr-o tabără din Eforie Sud. O acţiune în forţă pe care activiştii o consideră abuzivă, pentru că, deşi oamenii fuseseră somaţi să părăsească terenul deţinut de primărie, autorităţile ar fi încălcat drepturile omului şi legislaţia europeană, care prevăd că persoanele vulnerabile nu trebuie lăsate fără adăpost, mai ales pe vreme rea.

“Dacă vedeaţi ce era aici, parcă era bombă, ce mascaţi erau, parcă se vindeau droguri, cocaină”, spune unul dintre evacuaţi, un rom cu origini turceşti care locuieşte acum într-un container, aproape de mare. “A călcat pe femei în picioare”. La acea vreme, viceprimarul Robert Şerban spunea că tabăra de romi era amplasată ilegal pe domeniul public al oraşului şi că legea îi permitea să o dezafecteze fără să anunţe instanţa. Edilul a descris-o ca fiind un “focar de infecţie”, iar primăria susţine că a cheltuit cel puţin 100.000 de lei pentru a strânge gunoiul romilor, care fuseseră lăsaţi să stea acolo zeci de ani.

***

Sâmbătă, 27 septembrie 2014. Oprim în faţa Căminului “Carmen State” din Eforie Sud. Un internat dezafectat la poarta căruia sunt gunoaie şi zdrenţe, coji de cartofi şi scânduri. Clădirea e înnegrită şi scobită, iar în curtea ei betonată sunt gropi cu apă. A plouat mult azi noapte şi a plouat puţin şi înainte să ajungem. Internatul e unul din locurile în care, la presiunea mediatică, primăria a adăpostit o parte din evacuații din tabăra de romi de pe Agricolă nr. 2, unde mai demult era o unitate militară. Edie Suliman, o romă musulmană de 31 de ani, locuieşte de şapte luni într-o cameră cu soţul, băiatul, fata şi ginerele ei.

Edie s-a născut pe Agricolă nr. 2. Când avea 9 ani, casa din stuf în care locuia a luat foc, iar viceprimarul de atunci, Vasile Televizor, “aşa îi spunea”, a mutat-o cu familia într-o vilă care s-a demolat între timp. A stat acolo 5-6 ani înainte să revină pe Agricolă. “Ne-a dat locuri acolo domnul primar, înainte să moară, domnul Costică, Dumnezeu să-l ierte”. Mama lui Edie s-a născut şi a murit acolo. “A decedat pe 28 august, iar în septembrie ne-a demolat. Eu eram operată, am avut trei operaţii în doi ani. Chist ovarian partea dreaptă şi partea stângă. Când ne-a demolat, aveam o săptămână de când eram operată”. După evacuare, Edie şi familia ei au locuit pe câmp timp de şapte zile, apoi primăria le-a permis să se mute într-o şcoală veche, cu încă 12 familii. Au stat acolo 7-8 luni, după care Edie şi soţul ei au venit la internat.

În clădirea dezafectată, pe lângă evacuaţii de pe Agricolă nr. 2, locuiesc oameni cu situaţii diferite, unii daţi afară din case naţionalizate, alţii care au avut ghinioane cu cămătarii. “Cei de pe Agricolă au venit aici, erau camere goale, unii au spart uşa şi primăria cumva i-a lăsat”, spune Robert Matei, de la European Roma Rights Center (ERRC), filiala din Cluj. “Când m-am mutat aici, au vrut să mă dea afară c-am intrat abuziv. Copiii mei, când i-au aruncat de la şcoala veche, au stat într-o baracă”, spune Edie. “A venit poliţia locală cu vicele şi le-a spus că le dărâmă baraca. Şi dacă am văzut că le-o dărâmă, i-am luat cu mine în camera asta”.

În internat locuiesc acum 8 familii de pe Agricolă nr. 2, în jur de 40 de persoane. Unii dintre locatari au contracte de închiriere sau la lumină, cei din fosta tabără de romi nu. Unii au apă în camere, alţii nu. După evacuarea de anul trecut, unii oameni s-au dus la internat, alţii au ajuns în containere instalate de primărie aproape de mare, alţii au rămas pe câmp, unde şi-au improvizat locuinţe precare. “Au demolat cu tot cu lucruri, nici n-am mai putut să scot din casă. N-am scos decât un televizor, un dulap şi un pat”, spune Edie, care avea înainte o curte mare, trei camere, bucătărie şi grajd. “Ne-a lăsat un termen de 7 zile [să ne adunăm lucrurile]. Dar în alea 7 zile era ploi, era septembrie, unde le duceam?”. Casele de pe Agricolă erau făcute din BCA, aveau lumină, apă şi toalete. “Mihai, [unul din vecini], avea toaletă în casă, cu gresie, cu faianţă, cu tot ce trebuia. Alţii aveau şase camere îmbrăcate, mobilate”.

Romii mai fuseseră ameninţaţi cu evacuarea, dar nu s-a întâmplat nimic şi s-au gândit că va fi la fel. “Motivul invocat pentru demolare a fost că în imediata apropiere se construieşte un bloc de locuinţe sociale – între timp au luat pancartele alea, că noi le-am tot fotografiat – şi pe-acolo, [pe unde era tabăra romilor], voiau să facă accesul la ele”, spune Robert. “Noi am dat în judecată primăria pentru evacuare”, îi explică activistul din Cluj lui Edie. “Procesul e pe rol. “Prima audiere e pe 5 octombrie”, îl completează colega lui, Crina Morteanu, de profesie avocat, “atunci se judecă admisibilitatea procesului, dacă se acceptă procesul sau nu”.

Scopul procesului este să se demonstreze că a fost o evacuare abuzivă. Potrivit legislaţiei internaţionale, explică Robert, trebuia să existe o consultare cu comunitatea înainte de evacuare, iar oamenilor să le fie oferite alternative. “Apoi e situaţia particulară. Aici oamenii au stat atâta timp, unii au plătit impozite, alţii au plătit curent, li s-au făcut contracte, au avut buletine cu Agricolă nr. 2 foarte mulţi dintre ei, au fost acceptaţi. E interpretativ: una e abuziv, vii, intri şi stai, dar când stau atât de mulţi de atâta vreme…” La asta se adaugă şi discriminarea rasială, pagubele materiale şi morale suferite de oameni. ERRC, care colaborează cu organizația Romani Criss în cazul Eforie Sud, a dus weekendul trecut în orașul de la mare trei bărbaţi din Pata Rât, o zonă de la periferia Clujului cu romi evacuaţi care au trecut printr-o experienţă similară și care au reușit să-și depășească condiția.

“Nu e singura cale la care ne-am gândit. Noi încercăm să avem şi discuţii cu oameni politici, cu persoane care pot să pună un pic de presiune, ştii?”, îi explică Robert lui Edie. “Poate întâlniri aici cu tot felul de delegaţi, oameni care reprezintă Uniunea Europeană, miniştri, să punem un pic de presiune pe autorităţile locale. În România, primăriile au libertate destul de mare. Primarul, ca şi autoritate, cum e aici, cam poate să taie şi să spânzure la nivel local. Cei de sus nu prea pun presiune, că îi dificil. Noi asta încercăm să facem, pe lângă proces”.

Edie Suliman nu lucrează, nici fata ei de 16 ani. Soţii lor muncesc cu ziua pe la oameni, pentru 30-50 de lei. “Din care la copil trebuie să-i dai de încălţat, de îmbrăcat. Mi-am vândut butelia ca să iau caietele alea speciale la băiat, [care e în clasa a II-a].” Femeia are apă şi lumină, dar nu şi forme legale de locuire. Susţine că s-a dus să-şi reînnoiască buletinul, dar a fost refuzată. În internat sunt patru toalete, dar toate sunt ferecate cu lacăt şi ocupate de alte persoane din clădire. Edie îşi face nevoile în parc. “Că e ploaie, şi copilul mi-l aduc în parc”.

Una din clădirile în care au locuit o parte din evacuații de pe Agricolă, acum abandonată

***

“Nu mai ţipaţi nebunilor, vă dă la toţi”, strigă Sinan Şapa, un rom turc cu trăsături dure. “Ai banane?”, întreabă o fetiţă. “Şi banane”, îi răspunde unul din evacuaţii din Pata Rât, care au adus pe câmpul unde era odată tabăra romilor de pe Agricolă cutii cu biscuiţi, banane şi sandvişuri. “Ieeeee”. O fetiţă aleargă în şosete şi sandale prin nămolul proaspăt, rânjind cu firirmituri de pâine între dinţi. “Nenea, aduce şi pizza?”, întreabă Nabisir, un băiat de 10 ani cu un zâmbet mai larg decât mânecile gecii de piele care se scurge pe el. “Ce ciudă mi-i că n-am adus nişte sandvişuri mai sănătoase”, spune Petru din Pata Rât, cel mai mare ghetou din Europa ridicat în jurul unei gropi de gunoi, unde trăiesc cam 1.500 de oameni. Pe câmpul din Eforie, aproape de unde au avut loc demolările, locuiesc trei familii, peste 20 de persoane.

“Am avut două camere, grajd. Locuiesc aici de 18 ani”, spune Sinan Şapa (foto sus), de 39 de ani, arătând spre câmpul cu vegetaţie luxuriantă. Deasupra ei, ca într-un veritabil wasteland, se înalţă două blocuri neterminate – locuinţele sociale, presupusa cauză a demolărilor, pentru care, spun activiştii, nu mai sunt bani. Bărbatul doarme într-un culcuş improvizat de un metru şi jumătate, pe o saltea udă, cu soţia, băiatul şi fratele cu handicap. “Părinţii mei au murit la Hârşova. Du-te la Hârşova [n.r. – unde l-ar fi trimis autorităţile pentru că acolo are mutaţie]. Păi mă duc. Dar cum s-o iei de la zero? Nu mă mai cunoaşte nimeni acolo. Eu am venit aici tânăr şi am îmbătrânit aicea.” Sinan spune că poliţia a venit şi ieri să-i someze să plece şi că i-a ameninţat că se vor întoarce şi luni. “Nici aici nu ne lasă să stăm. Dacă ne-ar lăsa, aş face o baracă mai bună, aş face o sobă ca să pot să trăiesc şi eu iarna asta. Mă dai în timpul iernii afară, unde să plec? Ce dacă sunt mai negru la faţă? Sunt om”.

“Uitaţi cum plouă aici”. Sinan ne conduce spre o altă locuinţă improvizată, mai înaltă, unde sunt mai multe ligheane şi oale pentru apa de ploaie infiltrată prin acoperiş. “Aici au dormit opt copii, cu mama şi cu tatăl, 10 persoane”. Soţia lui Sinan găteşte afară, pe un grătar aşezat pe doi bolovani. Familiile de pe câmp se gospodăresc împreună. “Turtă facem”, spune ea zâmbind. “Dacă avem bani, luăm pâine”, spune Sinan. Pâine şi cartofi, cam asta mănâncă evacuaţii de pe câmp. “A plouat de câteva zile, aşa mergeam la rampă, mai adunam peturi, dar şi pe alea nu mai ne dă voie să le adunăm. A zis că facem mizerie. Mai lucrăm cu ziua pe la oameni, la culesul porumbului, la struguri, spargem lemne, adunăm cutii de aluminiu”.

 

Selvie, una din femeile de pe câmp, care locuieşte de 30 de ani în zonă, spune că poliţia îi hărţuieşte constant. “Dacă vede poliţia fata mea aia mică, gata, se leşină aicea”. “De când au venit cu mascaţii, să ne dărâme, de atunci au apucat frică copiii”, o completează Sinan. O altă problemă este faptul că autorităţile, susţin oamenii, nu vor să le prelungească buletinele provizorii. Fără ele nu pot ridica alocaţiile şcolare ale copiilor, nu pot primi ajutor social sau pensie de handicap. “Uite, mi-au ars actele”, se bâlbâie fratele lui Sinan, care nu-şi mai poate lua pensia de handicap. Scoate dintr-o poşetă jerpelită un teanc de poze şi documente arse. “[Autorităţile] trebuie să le facă buletine provizorii fără adresă, [dacă nu au mutaţie aici]”, spune Alexandru Greta, unul dintre evacuaţii din Pata Rât. “După ce expiră, trebuie prelungit”. Oamenii cred că autorităţile refuză să le reînnoiască actele din ură rasială.

***

Ne mutăm în comunitatea şi mai izolată a romilor din containere. Suprafaţa de jur împrejurul lor arată ca o stepă, cu pământ humos care se lipeşte de tălpi şi pe care copiii umblă desculţi şi cu un vânt puternic care suflă tăios din spatele lor, dinspre mare. Sunt patru containere albastre, din tablă, mai solide şi mai călduroase, căptuşite cu lambriuri, şi patru albe, tot din tablă, cu pereţi mai subţiri, necăptuşiţi. Unele au calorifere electrice, altele nu. Printre ele sunt patru toalete. În containere locuiesc opt familii, cu un total de 24-25 de copii. Oamenii din ele adună fiare, peturi sau cutii de aluminiu, culeg castane în Bulgaria sau lucrează cu ziua.

“Măcar un drum să facă aici”, spune un rom musulman tânăr, supt la faţă, cu ochii umezi şi obosiţi. Soţia lui e în Constaţa, la spital, iar fetiţa lor e tot acolo. Aici e prea frig pentru ea. Bărbatul se încălzeşte la un reşou mic, pe care îşi şi găteşte, pentru că, spune el, autorităţile nu-i lasă pe oameni să-şi pună sobe. Are în schimb apă şi curent. “Am fost în Israel, în Pakistan, am lucrat în Italia. Am fost angajat în Constanţa ca lăcătuş mecanic, sudor electric, vopsitor, dar cum să mai lucrez acolo, că n-am bani să fac naveta. Nu ne dă de muncă, angajează pe fraierii ăia care nu ştiu să conducă o macara. Zbiară că adunăm peturi pentru o bucată de pâine.” “Trebuie să plătim apa, lumina”, intervine un vecin. “Ajutor social nu ne face, nu ne lasă să ne facem buletine, că au spus că vor să ne facă contracte aici. Băsescu dă decret pentru armament? Să dea decret pentru oameni să se angajeze”.

“Cred că la iarnă copiii o să ajungă la spital”, spune un alt bărbat. “Dimineaţa, când te scoli, îţi înţepeneşte spatele. Îi tablă. Sunt copii care sunt [și acum] la spital, abia a venit salvarea, am început să ţipăm noi la telefon. Dacă dă zăpada aici, nici salvarea nu mai vine când suni. Acum nu intră din cauza noroiului”. Îmi arată şcoala în care învaţă copiii, undeva în depărtare, la vreun kilometru distanţă. “Când dă zăpada, să vedeţi ce-i aicea”. Îmi arată că e până aproape de genunchi. Oamenii din containere mănâncă şi ei în mare parte pâine şi cartofi. “Cam greu cu carnea. Cinci copii înseamnă cinci pâini. De unde să mai iei şi carne? Eu lucram la maşina de gunoi, m-a dat afară. De aici nu angajează, nu vrea primarul. Când aude de ţigani, gata. Atunci, cum sunt vagoanele astea, mai bine ne sigilezi înăuntru şi ne dai drumul pe apă. Să rezolve să vină o macara, să ne ridice şi să ne arunce în mare”.

***

Într-un restaurant din Eforie de Nord, cei trei bărbaţi din Pata Rât, care au fost evacuaţi în 2010 şi trimişi să locuiască la groapa de gunoi, fac o comparaţie între cele două situaţii. Locuiesc pe Strada Coastei, în vecinătatea unei rampe de selectare a deşeurilor. În Pata Rât sunt două gropi de gunoi şi urmează să se mai facă una. Mirosul e insuportabil, spun ei, iar apa are gust de canal. Gazele emanate de gunoiul fermentat învăluie în ceaţă cele patru comunităţi din zonă – a lor e cea mai nouă. “Am încercat să plantăm puieţi de arbori şi unul singur din 70 s-a prins, dar şi ăla pentru că i-am pus eu turbă”, spune Florin Stancu. “Suntem un pic obişnuiţi [cu mirosul], dar şi pe noi ne afectează. Tu, dacă vii prima dată, eşti terminat. Au venit activişti şi după două luni de venit zilnic unul s-o îmbolnăvit de plămâni şi restul de stomac, ficat. Şi noi, aproape lunar, păţim câte ceva, viruşi la stomac, boli pulmonare”.

“Nu putem spune că-i bine într-o parte şi-i rău în cealaltă”, spune Florin. “Ambele comunităţi, atât a noastră, cât şi a lor, au suferit aceleaşi neplăceri. Toţi am fost evacuaţi forţat”. Diferenţa e că în comunitatea de pe Coastei sunt condiţii ceva mai bune. Oamenii au primit locuinţe modulare de la primărie, care găzduiesc patru camere, două a câte 18 mp şi două a câte 16 mp, în care locuieşte câte o familie. Toate au baie comună. Oamenii au buletine şi contracte, sobe, aragaze şi butelii. Au un container mobil cu duşuri şi o boxă de gunoi pentru care plătesc să fie ridicat. “Am avut şi noi neplăceri. Fiind 76 de familii, nu au reuşit să acopere necesităţile la toate. 40 au primit locuinţe modulare, iar celelate 36 au rămas afară. Au reuşit să-şi facă câte o căsuţă pentru a putea supravieţui, dar asta-i pe termen scurt”.

“În comparaţie cu ceea ce am văzut astăzi aici, ei au o dificultate mult mai mare faţă de noi”, spune Florin. “Ei nu reuşesc să găsească înţelegere din partea autorităţilor. Nu reuşesc să sensibilizeze pe absolut nimeni. Pe lângă toate astea, nu au acte. Noi toţi avem acte, toţi copiii noştri îs în drepturi, îs înscrişi la şcoli, la grădiniţe. Noi reuşim să le procurăm hrana de zi cu zi, muncim, avem servici, avem un salar. Noi avem pe ce ne baza cât de cât, dar ei îşi procură hrana exact ca-n Evul Mediu.” “Ce a fost foarte important în tot procesul, şi aici e o diferenţă între Eforie şi Pata Rât”, intervine Robert Matei, de la ERRC, “e faptul că [la Pata Rât]s-a implicat foarte mult societatea civilă şi mediul academic. Ulterior, impactul asupra comunităţii s-a văzut. Şi nu numai a comunităţii, ci şi presiunea pusă pe autorităţile locale. În Pata Rât au fost şi alte organizaţii, [pe lângă noi], interesate de acest subiect şi au venit şi au lucrat direct cu oamenii. Ulterior, oamenii au învăţat că trebuie să facă voluntariat. Au început să iasă în stradă şi să discute de problemele pe care le au, să facă diferite acţiuni organizate”.

Romii de pe Coastei au reuşit, cu sprijinul ERRC, să-şi înfiinţeze propria asociaţie, al cărei preşedinte este Florin Stancu şi prin care oamenii colaborează acum cu autorităţile locale. Au reuşit să se emancipeze, cum spun ei. Prin Asociaţia Comunitară a Romilor din Coastei s-au construit, din materialele provenite din demolări, un centru de zi şi o casă cu 12 calculatoare şi internet wireless, unde se întâlnesc copiii şi fac meditaţii. Oamenii au reuşit să obţină schimbarea denumirii stradale în Platanilor, ceea ce la facilitează accesul în spitale şi în şcoli, unde erau discriminaţi înainte.

“Am semnat un parteneriat într-un proiect cu primarul Clujului, cu fonduri norvegiene”, spune Florin. Oamenii vor să facă economie socială, o mică afacere în afara comunităţii cu locuri de muncă pentru toate cele patru comunităţi. Mai sunt prevăzute un centru pentru copii, suport psihic, consiliere şi asistenţă socială. Cu toate astea, oamenii de pe Coastei nu îşi doresc să dezvolte zona pe termen lung, obiectivul lor clar fiind relocarea în oraş. Nu vor şcoală în zonă, pentru că asta i-ar ţine pe copiii lor în loc, chiar dacă cei mici sunt nevoiţi şi acum să parcurgă distanţe mari pentru a ajunge la şcoală şi sunt limitaţi de programul microbuzelor speciale.

“[La Eforie Sud] e problema ID-ului”, spune Alexandru Greta. “Nu am contract, sunt conştient de asta, dar mi se face un buletin provizoriu pe un an, fără adresă. Nu vor să le deie ca să nu se aşeze”. “Dacă ar fi extratereştri”, spune Florin, “să apară şi să dispară după bunul plac al autortiăţilor, ar fi ceva. Nu-ţi permite nici măcar să-ţi pui în rând identitatea pe care o ai. Atunci ce poţi să faci? De la identitate porneşte toate, educaţie, şcolarizare, civilizaţie, casă, masă, drepturi şi obligaţii. Fără astea eşti nimeni. Eşti ca un om când o decedat. În momentul de faţă şi eu sunt foarte bulversat şi nu pot să dau sugestii”.