Cobor la recepţie pentru a lãsa bagajul. Planul de azi este sã mã mai plimb puţin prin centrul Kathmanduului, apoi sã mã duc la hotelul Hyatt, unul dintre cele mai luxoase din Nepal, unde voi petrece ultima noapte de Nepal. Cum de stau la Hyatt? Simplu… aşa cum companiile aeriene au programe de fidelizare, pe baza cãrora acumulezi puncte şi apoi zbori gratuit, la fel şi marile lanţuri hoteliere au programe similare – în funcţie de cât cheltuieşti, acumulezi puncte pe care le poţi schimba pe nopţi gratuite.
de Cezar Dumitru (Imperatortravel)
Eu am stat destul de mult în Hyatt-uri în interes de serviciu, mai ales la Belgrad, dar şi la Budapesta sau la Geneva, şi am mai stat moca la Cancun şi acum, a doua oarã, la Kathmandu… este noaptea de lux…
Dar, pânã sã plec, mã plâng la recepţie cã am rãcit… Imediat, recepţionerul scoate de sub masã nişte pastiluţe colorate strident, cã multe alte lucruri în subcontinent, de altfel. “They are the best”, îmi promite recepţionerul. Nu mai stau sã întreb prea multe, am rãcit în Nepal, am o rãcealã nepaleză, deci tot vreo bulinã nepaleză mã va scoate din impas. Iau una şi urmeazã sã mai iau şi mai târziu. Şi se pare cã recepţionerul are ceva dreptate… dupã micul dejun, sunt mult mai vioi şi gata de încã o zi de explorat prin Nepal, mai ales cã, din nou, soarele strãluceşte şi cerul este de un albastru clar.
O iau la pas prin Thamel. E ultima mea zi pe aici, aşa cã mai târguiesc una, alta. Apoi, o iau agale spre Durbar Square, fãcând poze pe drum… trec pe lângã mica stupã din centrul Kathmanduului, mai micã decât Swayanbunath şi, mai ales, Bouddhanath, dar la fel de fotogenicã cu steagurile de rugãciune murmurând mantre neauzite de urechea omului în bãtaia vântului.
Ajung, în cele din urmã, în Durbar Square – neaşteptat de puţinã lume, trafic – deloc… Într-una din seri, mergând spre Thamel, am avut parte de un ambuteiaj uman… ambuteiaje de maşini am mai vãzut, dar umane, rar… şuvoaie umane se întâlneau într-o intersecţie unde se mai învãlmãşeau şi nişte vaci comunitare, biciclişti şi motociclisit şi evident cã totul a devenit un haos. Acum, nu e cazul. Pânã şi templele sunt cam pustii, aşa cã porumbeii oraşului pot sã se plimbe fãrã niciun stres prin piaţă… Pe cerdacul unui templu, un sadhu citeşte ziarul… Teoretic, asceţii sadhu ar trebui sã renunţe la orice bun material, sã nu-i mai intereseze nimic, doar sã mediteze, sperând sã fie promovaţi în viata urmãtoare spre un stagiu mai apropiat de Nirvana… Dar, în Durbar Square, sadhu e interesat de politichia nepaleză şi internaţionalã… şi, mai ales, de rupiile turiştilor dornici de poze.
Data trecutã m-am tot plimbat prin toate templele cu ghidul, dar mi-a rãmas doar Palatul Regal… Mai fac un tur de orizont, cãutând cuplul de ghizi cu care am ieşit la bere, nu sunt, poate au clienţi, poate dorm, poate au prins vreo englezoaicã zglobie. Aşa cã, dupã ce mai arunc o privire la sculpturile porno de pe temple, îl salut pe Hanuman, la fel de timid şi oripilat de scenele de sex, şi intru în Palatul Regal. Construit pe la 1600, a slujit ca palat regal pânã acum vreo 100 de ani, când a fost pãrãsit de familia regalã pentru o rezidenţă mai modernã. Pe vremuri, palatul era mult mai întins, avea nu mai puţin de 34 de curţi interioare, dar cutremurul din 1934 a pus la pãmânt numeroase clãdiri, aşa cã nu au supravieţuit mai mult de 10 curţi interioare cu clãdirile din jur. Imediat dupã intrare, ajung în prima curte interioarã, Nasal Chowk, unde se afla platforma pe care sunt încoronaţi regii Nepalului… Ultima încoronare a avut loc cu doar doi ani înainte, imediat dupã masacrarea familiei regale, dar se pare cã va fi şi ultima.
Interiorul palatului nu este însã la fel de spectaculos. Probabil bogãţiile au fost mutate în noul palat regal, aşa cã trecem prin nişte camere nu foarte ornamentate. Trec în revistã şi portretele tuturor regilor nepalezi, evident cele mai mari poze fiind ale cuplului actual. Din pãcate, aici este singurul loc din Nepalul turistic unde fotografiatul este interzis (poţi poza doar în curţile interioare), dar asta e.
Revin agale spre hotel dupã o ultimã turã de Durbar şi de Thamel. Îmi pare rãu cã plec, dar asta e… Mâine dupã-amiazã am avion spre Varanasi, unde mã voi întâlni cu Adriana şi Elena. Dar, în mod cert, voi reveni în Nepal.
Ajung la hotel, recepţionerul e cu gura pânã la urechi când aflã cã mã simt mai bine şi cheamã un taxi. Mã întreabã unde merg, la aeroport? Nu încã, mai am o zi, vreau la hotelul Hyatt. Face nişte ochi mari şi îi explic cã am o camerã gratuitã. Nu cred cã a priceput de ce, dar îl asigur cã m-am simţit excelent la International Guest House. Vine taximetristul şi demarãm în forţã spre Hyatt, aflat la doi paşi de marea stupã de la Boudhanath.
Dupã circa un sfert de orã, ajung în fata Hyatt-ului. Hei, altã viaţã! Este ditamai clãdirea, exteriorul însã e în stil nepalez. Foarte frumos… intru într-o curte interioarã plinã de mici stupe, lemn sculptat. Ajung la recepţie şi arãt hârtia de rezervare şi cardul Gold Passport (aşa este numit programul de fidelizare Hyatt). Recepţionera, cu un zâmbet foarte profesionist, mã anunţã cã am o camerã cu privire la grãdină. Mie îmi piere zâmbetul, aş vrea sã am o camerã spre Stupã, nu spre un parc, e drept că e verde, cu un gazon englezesc, dar fãrã niciun haz. Îi explic cã este ultima mea noapte în patria ei şi, fiind un client fidel al lanţului Hyatt, aş dori sã am o camerã cu vedere spre stupã… Tipa cam strâmbã din nas, mai dă un telefon, mai tasteazã puţin la calculator şi îmi îndeplineşte dorinţa… am vedere la stupã!
Camera este, într-adevãr, foarte frumoasã. Mare, luminoasã, cu statui, mici poze, dar fãrã thangka. Baia este imensã şi are o cadã superbã. În fine, în seara asta voi face baie în cadã, nu numai duş. Dar punctul forte este superba privelişte spre stupã… de aici se vede doar partea superioarã cu ochii pãtrunzãtori şi albaştri ai lui Buddha, din spatele unei baterii de blocuri de câteva etaje. Şi, sã nu uit – hotelul are aer condiţionat, deci la noapte va fi cald, cald, cald!
Mai fac o turã de recunoaştere, vãd nişte restaurante sofisticate, mã plimb puţin prin curte şi observ, cu jind, piscina descoperitã. Ce loc fain de îmbãiere aici în lunile în care temperatura nu scade sub zero grade noaptea.
Dar, deşi mi-ar plãcea sã mai lenevesc prin Hyatt, e timpul s-o iau la pas, pentru a merge spre ultimul obiectiv turistic major din zona Kathmandu – templul hindus de la Pashupatinath. Mã uit pe hartă şi mã hotãrãsc sã o iau pe jos… nu pare sã fie prea departe.
Atât hinduismul, cât şi budismul sunt, la ora actualã, nişte religii destul de pacifiste şi de nemilitante pentru a converti necredincioşii. Poate şi de aceea cel mai sfânt loc hindus din Nepal (şi unul dintre cele mai importante din lume) se află la doar doi kilometri de cea mai mare stupã budistã, fiind un loc extrem de important pentru aceastã religie. Ca sã ajung însã la Pashupatinath, strãbat drumuri colbuite din satele de lângã Kathmandu. Lumea pare obişnuitã cu strãinii, unii salută, alţii zâmbesc, nimeni nu-mi vinde însã nimic, iar drumul este foarte pitoresc.
Într-un târziu ajung la complexul hindus. Situat pe malurile raului Bagmati, care, uneori, seacã, Pashupatinath este unul dintre cele mai importante temple ale lui Shiva de pe întreg subcontinentul, atrãgând mii de pelerini şi sadhu din India sau Nepal. De altfel, la Pashupatinath se aflã cea mai mare rezervaţie de sadhu din zonã, de sadhu autentici, nu din cei care citesc ziarul! Raul Bagmati este, de asemenea, un rãu sfânt, precum Gangele, de aceea Pashupatinath este unul dintre locurile cu cele mai bune auspicii în care sã mori şi sã fii incinerat, imediat dupã oraşul-sfânt Varanasi. De altfel, existã şi o zonã rezervatã familiei regale, care a funcţionat la întreaga capacitate doar în 2001… În rest, existã vreo şase ghaturi de incinerare care lucreazã non-stop… Este o onoare sã fii ars aici, şi, în plus, ai şansa unei reîncarnãri superioare.
Nici nu am ajuns bine în Pashupatinath, cã sunt luat în primire de un ghid. De data asta, chiar nu am chef de ghid. Doar hinduşii pot intra în templu, pe lângã, ai parte de aceleaşi scene erotice, iar scenele de incinerare le poţi vedea fãrã niciun ghid. Ca sã scap, hotãrãsc pe loc sã mã dau drept francez, aşa cã mã apuc sã-i explic în francezã cã nu ştiu englezã şi cã nu înţeleg ce vrea de la mine. O idee foarte proastã – în nici cinci minute, ghidul meu îşi aduce un prieten francofon. Din fericire, ghidul francofon pare sã aibã o pradã mai suculentã şi, dupã ce îi spun cã nu am nevoie de ghid, se face pierdut imediat, lãsându-mã cu ghidul de limbă englezã care continuă sã-mi explice. Din când în când îi explic cã nu vorbesc engleza, dar omul persevereazã. Asta pânã într-un moment în care îşi dã seama cã pierde vremea şi îmi spune pe un ton foarte supãrat – “Ascultã, engleza este limba internaţionalã, nu franceza aia a ta pe care nu o înţelege nimeni! Data viitoare când vii în Nepal, sã înveţi englezã!”. Cât p-aci sã mã pufneascã râsul… şi sã mã demasc cã ştiu engleza. Dar am parte şi de o lecţie – nu trebuie sã vorbesc franceză sau italianã, în mod cert o sã dau peste vreun ghid care sã le cunoascã. Română, frate, dacã vreau sã scap de ghizi, sã vorbesc numai româneşte. Şi, dacã, într-adevãr, gãsesc vreun ghid vorbitor de română în Thailanda, Nepal, Bali sau aiurea, atunci chiar cã o sã-l plãtesc…
Mã postez pe ghaturile de vizavi de locurile de incinerare. Nu pare sã fie activitate prea mare, un corp tocmai a fost rezolvat, altul arde. În principiu, se poate fotografia, dar cu discreţie, iar, în epoca zoomurilor, nu cred cã e cazul sã bagi aparatul de fotografiat în faţa mortului care este înconjurat de familia sa. Asist câteva minute la scenã şi plec mai departe, pe urmele unor strãini care par sã ştie unde este rezervaţia de sadhu. Nicio problemã sã-i gãsesc, sunt aliniaţi cuminţi într-o curte, iar un fotograf cu un aparat profesional îi fotografiazã din toate unghiurile, ca pe marile staruri! Banii de aici intrã în buzunarul templului, care, oricum, îi gãzduieşte pe aceşti sadhu. Fac şi eu nişte poze şi îmi caut de drum…
De aici, mã voi caţãra pe un mic deal şi voi ajunge, trecând printr-o pãdure de temple, apoi de copaci, la marea stupã de la Boudhanath. Nu sunt singur, pãduricea de lângã Pashupatinath pare sã fie un loc favorit de promenadã pentru localnici. Unul a ieşit cu caprã, legatã cu o sfoarã ca o lesã, la plimbare. Alţi doi tipi se ţin de mânã şi discută. Nu, nu sunt gay, cum ar crede vreun european. În Asia, bãrbaţii se pot plimba liniştiţi cu alţi bãrbaţi de mânã, fãrã sã fie gay… ãsta e obiceiul.
Într-un târziu, ajung din nou la marea stupã. Este momentul pentru o cinã la un rooftop restaurant, dar şi pentru o relaxare în acordurile lui Om Mani Padme Hum. Şi, dupã ce noaptea cade peste Kathmandu, iar activitatea din jurul stupei scade, mã îndrept şi eu spre hotel…
Unde va urma o noapte nu foarte plãcutã. Mã apucã nişte friguri îngrozitoare, de tremur cu aerul condiţionat setat la 30 grade şi sub douã plãpumi. În cele din urmã, reuşesc sã mã scol din pat dupã ce am vãzut zeci de cântece bollywoodiene pe un soi de MTV indian şi sã chem recepţia sã-mi trimitã un ceai fierbinte. Umplu cada cu apã fierbinte ca lava şi am parte de o saunã, o baie fierbinte, un ceai fierbinte şi nişte buline nepaleze. A doua zi voi fi ca nou. Cura a funcţionat!
Foto: Imperatortravel
Acest text a fost preluat de pe site-ul partener Imperatortravel.ro.